În 2021, am văzut macheta unui dinozaur numit Magyarosaurus dacus în Muzeul de Artă din Piatra Neamț. Am crezut că e o glumă. Nu era. Magyarosaurus Dacus zis Magy a fost un dinozaur pitic, cu o lungime de 6 metri și o greutate de o tonă, care a trăit pe teritoriul de astăzi al Țării Hațegului. Nu a fost singurul dinozaur de acest fel și în ciuda numelui, care îi creează crize identitare pe scenă, nu este (doar) un personaj ficțional. Spectacolul care îi poartă numele, creat de Gianina Cărbunariu la Teatrul Szigligeti din Oradea, oraș care poartă încă urme dintr-o belle epoque habsburgică, conține și alte personaje aproape fantastice – diferite specii de dinozauri, aventurieri prin Balcani, artiști de operă, savanți inventivi, spioni, aspiranți la tronuri europene etc. Și totuși, personajele sunt / au fost reale, ba mai mult, unele dintre identitățile spectaculoase enumerate aici se regăsesc într-o singură persoană, baronul Franz Nopcsa.
Descendent al unei familii românești maghiarizate, Nopcsa a început să colecteze fosile de dinozauri din zona Hunedoara din 1895, a devenit un paleontolog de renume, autor al câtorva teorii, printre care cea a nanismului insular care a dus la apariția dinozaurilor pitici în Țara Hațegului, și a ajuns director al Institutului Geologic de la Budapesta. Dar preocupările lui Nopcsa nu s-au oprit la paleontologie, ci au trecut în sfera politicului, ba și a spionajului politic. A fost fotograf, geograf și a pus bazele albaneologiei, ajungând chiar pretendent la tronul Albaniei într-o intrigă politică cu accente de vodevil. A fost militar (husar în armata habsburgică). O biografie bine documentată a lui Nopcsa este prezentată de Ionuț Sociu în acest articol, iar textul spectacolului poate fi citit aici. Asta pentru că înainte de a vedea spectacolul, ar fi util să se știe câteva lucruri despre personajul fabulos care a fost Franz Nopcsa pentru a percepe mai clar mecanismul dramatic, la fel de spectaculos, creat în jurul lui de Gianina Cărbunariu.
Prezentat la București în cadrul Festivalului Teatrelor Maghiare – un bun prilej de a vedea ce îi preocupă și ce creează artiștii maghiari din România —, spectacolul orădean va reveni în capitală în 22 octombrie în cadrul Festivalului Național de Teatru. Aș zice că e un spectacol de neratat, nu doar datorită biografiei spumoase a aproape necunoscutului în spațiul românesc baron Nopcsa, ci și prin modul în care Cărbunariu îl prezintă, nu ca pe un personaj linear, cu o poveste complexă, ci prin multiple filtre, posibile sau probabile, pe care documentele le permit ca interpretare, și cu reverberații ale unor teme cât se poate de actuale. De exemplu, tatăl lui Franz Nopcsa, Elek Nopcsa, ajuns director al Operei și Teatrului Național din Budapesta la finele secolului al XIX-lea (1896), este implicat într-o serie de intrigi cu iz de nepotism și #metoo, în care favorurile sexuale, cerute și primite mai cu voie, mai fără voie, fac și desfac cariere.
Relațiile româno-maghiare, conflictual-mocnite atunci, cu răbufniri mai mici sau mai mari, au rămas cam la fel și astăzi și îi prilejuiesc lui Magy – dinozaurul sus-numitele crize de identitate. Latura antisemită a baronului Nopcsa este jucată de o actriță cu origini evreiești astfel că aici, criza de identitate aparține chiar performerei. Nopcsa îndrăgostitul este un homosexual parțial ascuns într-o vreme în care anormativitatea de gen nu era admisă și nici asta nu este o situație foarte departe de zilele noastre, când înregistrăm un reviriment al homofobiei chiar în societățile cele mai progresiste. Astea sunt doar câteva elemente care ies din povestea istorică și se conectează cu prezentul, dar nu sunt singurele. Situația culturii, de la mizele și rolul ei în societate la subfinanțare, exploatarea comercială a imaginii dinozaurilor, diferențele de șanse dintre femei și bărbați, ilustrate prin trecerea meritelor pentru descoperirea fosilelor de dinozaur de la Ilona Nopcsa la fratele ei, Franz, pentru că, nu-i așa, rolul femeilor este să asigure moștenitorii, sunt teme care se regăsesc și astăzi. De exemplu, plata diferită pentru bărbați și femei pentru aceeași muncă este o sechelă patriarhală din aceeași zonă cu eliminarea meritelor Ilonei ca descoperitoare a fosilelor. Nu ar fi însă vorba numai despre Ilona, căci Nopcsa pare să fi trecut sub tăcere și contribuția lui Baiazid Doda, secretarul și partenerul său, în cercetările arheologice ulterioare. Asumarea meritelor altora (fără a i se nega propria contribuție) pare să fi fost o practică motivată nu doar de mentalitatea patriarhală a epocii, ci și de cea clasistă.
Multiplele fațete ale personalității efervescente a baronului Nopcsa sunt jucate de diferiți actori și actrițe, căci în acest context, genul și vârsta devin irelevante pentru reprezentare. Astfel pe scenă apar simultan și succesiv cohorte de Nopcsa, unii în contradicție cu alții – susținătorul monarhiei habsburgice și naționalistul maghiar, cel din urmă aflat și într-un conflict cu latură românească a lui Nopcsa, umanistul nu se înțelege cu antisemitul etc. Și ca balul să fie deplin, își revendică dreptul la reprezentare și alte rude din clanul Nopcsa — tatăl cu scandalul de la Operă, bunicul Laszlo Nopcsa, identificat ca personajul banditului „Față Neagră” din romanul lui Sărmanii bogați de Jókai Mór, strămoși, frați, veri, prieteni, iubiți. Câteodată, mai apar și femeile Nopcsa, soții, mame, fiice, dar și balerine și artiste de la Teatrul Național din Budapesta.
Este o lume pestriță care pune împreună propriile povești și mai ales propriile perspective asupra lor. Și asta pentru că regizoarea găsește o formulă scenică prin care relativizează așa-zisele certitudini informale pe care le oferă documentele, dând posibilitatea unor lecturi diferite ale acestora. Ce spune Cărbunariu este că documentele pot fi interpretate în variate feluri care pot duce, uneori, chiar la sensuri diametral opuse. Este un mod specific regizoarei de a reprezenta scenic documente – aici cărți, inclusiv scrise de Nopcsa, articole din presa vremii, acte oficiale, memorii și jurnale etc. — și de a folosi documentarea ca suport pentru interpretare. În aceste interpretări ale documentelor, inclusiv ale identităților lui Nopcsa, Cărbunariu patinează la limita documentarului cu ficțiunea. De exemplu, multe dintre scene se bazează, inclusiv pentru dialoguri, pe relatări din presa vremii care pot fi minim ficționalizate. În plus, cadrul metareferențial este și el o realitate ficționalizată. Căci o altă temă prezentă în mai multe spectacole ale Gianinei Cărbunariu este autoinvestigarea teatrală și atingerea unor probleme endemice, cronice sau acute ale lumii culturale. În cazul de față, referirea se face la problemele trupelor de actori angajați în instituții publice, inclusiv la raportul de gen, actrițe-actori, dintr-o trupă.
Ce rezultă este o punere în scenă, la propriu, a unor documente într-un mecanism de interpretare pluriperspectivată, contextualizată istoric și recontextualizată în prezent. Cadrul ostentativ convențional, care susține ieșirile la vedere din convenție, este redat vizual de scenografia Irinei Moscu prin peisaje și dinozauri sub formă de imagini butaforice a căror artificialitate cadrează cu dezbaterea de idei, nu cu narativitatea. Costumele colorate, stradale, casual-fancy, capătă uneori accente strident stereotipe (ciobanul român poartă un cojoc lung de blană de oaie, o decizie artistică în aceeași direcție de a semnala că se jonglează cu categorii, concepte și simboluri, nu cu o narațiune clasică). Muzica este punk-rock, cu tot felul de accente, de la electronic la hip-hop, trecând printr-un pic de muzică lăutărească sau cântece de copii. Acest arsenal de interpretări, reprezentări, cadre istorice recontextualizate în prezent, glisare între documentar și ficțional, cu multiple narațiuni, unele arborescente, dar în același timp discontinue și incomplete, cu personaje, dar fără caractere, spectacol de text, dar cu multă muzică, deci acest mecanism dramatic complicat are nevoie de actori capabili de dexterități ludice, care să treacă fluid dintr-o convenție în alta și dintr-un personaj în altul, cu instrumente diferite și fără reflexele de a psihologiza personajele. Nu mai zic de abilități muzicale și de mișcare, spectacolul fiind solicitant din acest punct de vedere. La Teatrul Szigligeti s-au găsit astfel de actori versatili care funcționează ca un ansamblu de individualități bine coagulate, mai degrabă ca o năstrușnică orchestră de jazz decât una simfonică.
Și mai este un personaj în spectacol, chiar dacă fără o întrupare fizică: atmosfera de belle epoque habsburgică, o boemă vivace și aventurieră care decade cu stil, acel fin de siècle efervescent cultural și științific, sub glamour-ul căruia își face loc o boală letală. Un imperiu pe moarte care întreține iluzia puterii.
Dens, cu multiple paliere de reflecție, cu numeroase refracții tematice care se dezvoltă din volumul uriaș de documente, auto-reflexiv și meta-referențial, cu un aplomb ludic încântător, Magyrosaurus Dacus este un spectacol (cred) unic în România prin modul în care jonglează cu documentarea și arhivele.
FOTO main: Vigh Laszlo Miklos
Teatrul Szigligeti, Oradea
Magyarosaurus Dacus
Cu: Csatlós Lóránt, Dimény Levente, Fodor Réka, Firtos Edit, Gajai Ágnes, Hunyadi István, Kocsis Gyula, Kovács Enikő, Scurtu Dávid, Szabó Eduárd, Szotyori József, Tasnádi-Sáhy Noémi, Tóth Tünde, Tőtős Ádám, Trabalka Cecília
Text și regie: Gianina Cărbunariu
Traducere și dramaturgie de scenă: Boros Kinga
Scenografie: Irina Moscu
Video & lighting design: Cristian Niculescu
Muzica: Trabalka Cecília
Nopcsa’s Band: Dimény Levente, Szotyori József, Trabalka Cecília
Rap: Szotyori József
Mișcare scenică: Dimény Levente
Regizor tehnic: Vajda Bogi
