„De ce nu întrebați și bărbații?”, ne-a scris una dintre artistele care au răspuns la întrebările noastre legate de cultura abuzului în lumea artei. Discuția a pornit după ce actrița Viorica Vodă a vorbit pe scena Galei Gopo din acest an despre hărțuirea sexuală din industria teatrului și filmului de la noi, a cărei victimă a fost după rolul ei de „ispită” din filmul-cult Filantropica.
Așa că am rugat 9 scriitori, regizori, actori, critici să răspundă la următoarele întrebări, în speranța că dialogul poate debloca mecanismele înțelegerii și solidarității și poate preveni, în cele din urmă, abuzul:
1. De unde începem o discuție despre hărțuirea femeilor în domeniile artistice în România? Și cum facem să și aibă efecte?
2. E lumea de la noi mai pregătită acum să reacționeze la cazurile de abuz ca în urmă cu 20 de ani?
3. Ce crezi că poți face tu, ca bărbat, pentru a opri/diminua hărțuirea femeilor în aceste domenii?
Bogdan Coșa, scriitor
1. Din locul și timpul în care ne aflăm, fără să batem copilărește din picior, fără să teoretizăm caraghios, fără să ridicăm tonul, fără să dăm vina unii pe alții, confiscând a zecea mia oară discuția; acceptând cu tristețe că sunt lucruri care li s-au întâmplat colegelor noastre, prietenelor noastre, soțiilor noastre, fiicelor și mamelor noastre, vecinelor de bloc și femeilor din bănci și de la casele de marcat, lucruri care nu ar fi trebuit să li se întâmple, lucruri pe care, pe de-a-ntregul sau în parte, li le-am făcut chiar noi, colegii lor, prietenii lor, soții lor, tații și fiii lor; pe care, în diferite perioade ale vieții, la fel, pe de-a-ntregul sau în parte, le-am trecut sub tăcere sau le-am trecut cu vederea când le-am întâlnit la alții, uneori de frică, alteori doar pentru că pluteam, mărunți, absurd legănați încolo și încoace de infinita prostie și de imbecilitatea particulară a vremii noastre, dar de cele mai multe ori pentru că au fost lucruri pe care la un moment dat, pe de-a-ntregul sau în parte, le-am făcut și noi, lucruri de care ne este rușine și pe care vrem la rândul nostru să le băgăm sub preș, ca și când chiar ar exista un preș.
Vorbesc despre preșul în care mi-am pus și eu ani întregi speranța; e doar un voal transparent care păstrează intacte urmele pașilor noștri, ai tuturor.
2. Cred că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem fiecare dintre noi e următoarea: sunt eu – ca individ, persoană fizică, în sufletul meu – mai pregătit să reacționez acum la cazurile de abuz decât eram în urmă cu 20 de ani?
3. În primul rând, pot accepta că am greșit de atâtea ori, că nu sunt mai bun decât ceilalți; pot accepta că am chestionat mult prea târziu un milion de lucruri aparent mărunte – lucruri care se repetau în fiecare zi în jurul meu: de exemplu, de ce ne permiteam să le tragem palme peste fund colegelor noastre, de ce nu făcea direcțiunea nimic în privința asta?
De ce, deși amândoi părinții mei aveau un loc de muncă, doar tata era liber să se întâlnească cu prietenii când ieșea din fabrică sau când se termina programul, de ce mama trebuia mereu să gătească, să spele, să strângă prin casă, rămânând să se odihnească doar când toate astea erau făcute?
De asemenea, pot accepta cu regret că m-am complăcut în sexismul tâmpit al generației mele, nedreptățind pe de-a-ntregul sau în parte, sistematic sau ocazional, zeci, sute de femei cu care am interacționat de-a lungul timpului, și mai pot accepta că am ieșit în decor și de unul singur, fără să pot da vina pe societate, pe paradigma în care s-a-ntâmplat să trăiesc și să greșesc, fiind exclusiv vina mea.
Putem face multe lucruri, dar dacă nu începem prin a ne uita în oglindă, dacă nu ne dăm singuri seama cât de mult rău le-am făcut altora și cât de mult rău ne-am făcut făcându-le altora rău, dacă nu ne doare sincer ignoranța noastră, meschinăria noastră, statul n-o să poată decât să instaleze pentru noi ceva ca niște indicatoare de viteză pe drumurile naționale și județene și, din când în când, arbitrar, să planteze câte un echipaj cu o cameră radar care să prindă câte un măgar – și dreptate, egalitate, fraternitate tot n-o să fie.
P.S.: concret, ce e important în punctul ăsta e să le spunem celor cărora le-am greșit că noi am fost măgarii, că noi n-am fost în stare să ne ducem în spate frustrarea, nesiguranța, problemele, pe care le-am descărcat gratuit asupra lor, în parte sau pe de-a-ntregul, o dată sau în repetate rânduri; că noi am fost cei slabi, deși le-am făcut pe ele să se simtă slabe. Cu asta aș începe – și cred că e valabil în orice domeniu, oricum ar fi avut loc hărțuirea.
Cătălin Cristuțiu, monteur
1. Cred că persoanele care nu vor să ia în seamă hărțuirea femeilor fac asta pe de o parte din autosuficiență și pe de altă parte dintr-o anumită lipsă de empatie. E un exercițiu destul de greu pentru un bărbat care nu a fost niciodată hărțuit, însă nu imposibil. Felul în care încerc să-mi imaginez prin ce trece o femeie hărțuită este limitat de propria mea experiență, dar îmi închipui că finalmente este o constrângere, o imposibilitate de a alege, o lipsire de libertate. Ești forțat să faci ceva ce nu-ți place, nu poți decide singur. Sau trebuie să alegi între două rele. Am trecut prin situații în care am fost constrâns de alte persoane să fac ceva ce nu-mi plăcea și este foarte frustrant. Dacă la acest lucru adăugăm faptul că în multe cazuri de hărțuire, femeile sunt forțate de raporturile de putere să facă ceva cu corpul lor, deja pare oribil - avem o posibilă schiță a monstruozității situației. Ăsta pare un bun început: să încercăm să ne imaginăm prin ce a trecut o victimă înainte de a căuta ieșiri din inconfortabila discuție. În legătură cu efectele, îmi este imposibil să mă pronunț, însă sper că ne îndreptăm spre momentul în care discuția serioasă va deveni ceva normal și nu un eveniment exotic.
2. Destulă lume reacționează, nu cred că are de-a face cu pregătirea. Problema este cum reacționează și dacă sunt pregătiți să poarte o discuție serioasă. Este un dialog incomod și unii preferă să-l deturneze: „de ce spune abia acum?”, „o fi făcut și ea ceva”, „dar cum era îmbrăcată?”, „dar să spună cine a hărțuit-o” etc. Toate aceste răspunsuri schimbă atenția de pe trauma semnalată de victimă pe detalii irelevante sau, bineînțeles, pe bărbați. Discuția ajunge într-o fundătură. Nu cred că există o perioadă de timp după care o traumă se prescrie sau că trauma poate fi mai puțin serioasă din cauza circumstanțelor.
3. Încerc să iau în serios pe oricine semnalează o hărțuire, să atenționez colegi în cazul în care se folosesc de poziții de putere pentru a intimida sau a se impune. Semnalez când anumite remarci sau glume sunt nepotrivite. În paralel, încerc să demontez teoriile obosite anti corectitudine politică.
Claudiu Mitcu, regizor și producător
1. La noi și cu subiectul ăsta e un delay destul de mare față de ce se întâmplă în țările civilizate. Din păcate, discuția începe când victima acceptă să vorbească, și nu când se întâmplă fapta. Urmează o perioadă în care fiecare victimă probabil că încearcă să-și gestioneze traumele hărțuirii și abia apoi acceptă să vorbească despre asta. Câteodată e foarte târziu. Ca să aibă efecte, sunt de părere că ar trebui să avem puterea să vorbim despre hărțuire imediat ce simțim că ceva nu e în regulă. Despre lucrurile astea ar trebui sa se vorbească din timp. Ca tată de fete, încurajez comunicarea din timp a oricărei situații delicate/neclare. Din fericire, generația tânără este mult mai pregătită să prevină și să discute chestiuni vulnerabile, neplăcute.
2. Clar, da. Când eram în școala generală, când îți plăcea de cineva și era iarnă, o bulgăreai, o acopereai cu zăpadă… Mi se pare ca au evoluat mult generațiile actuale.
Cred că ține foarte mult de educație, de bun simț. Dacă cu 20 de ani în urmă era mai greu să-ți povestești problemele, acum se poate comunica mai ușor și există posibilitatea să ajungă la mai multă lume informația. Lumea e mai conștientă și activă.
3. Eu sunt preocupat să creez un spațiu sigur pentru colegele mele. Ca producător și regizor, încurajez discuțiile cu colegele sau colaboratoare în diverse proiecte, de pildă atunci când e vorba de discutat scenarii pentru secvențe care presupun lucruri mai vulnerabile sau sensibile.
David Schwartz, regizor și dramaturg
1. Din punctul meu de vedere, discuția deja a început. Și nici măcar de anul ăsta, ci de câțiva ani încoace. Inițial cu gesturi răzlețe, precum un interviu sau o discuție publică în care unele actrițe fac publice situațiile de abuz pe care le-au suferit, sau un spectacol de teatru despre hărțuire în mediul universitar artistic (Fuckultate, Macaz Teatru Coop, 2018). Sigur, gesturile respective au fost poate mai puțin observate, nu au generat acest val de discuții la televiziune, pe site-urile culturale și pe rețelele sociale, dar au fost momente importante, care au denunțat, cu furie și curaj, hărțuirea, și care cu siguranță au inspirat și alte persoane să ia atitudine publică. Anul ăsta mă bucură extraordinar că lucrurile se discută, în sfârșit, ceva mai public și în spațiile „mainstream”. Și că au depășit dimensiunea de „particularitate” a mediului artistic, de exemplu prin luările de poziție împotriva hărțuirii ale Confederației Naționale Sindicale Cartel-Alfa. Pentru că, apropo de locul de unde începem discuția, trebuie să spunem că hărțuirea femeilor la locul de muncă nu afectează doar mediul artistic, ci este, din păcate, prezentă în continuare în probabil toate mediile, de la fabrică la primărie și de la universitate la corporație. Există și niște particularități ale unor medii artistice, care țin, de exemplu, de vulnerabilizarea și dimensiunea intimă, personală, inerentă relațiilor de muncă în teatru; sau de relația „maestru-discipol”, osificată și permeabilă la abuzuri, din păcate încă prezentă.
Însă discuția trebuie începută de la educație pe băncile școlii.
Trebuie structurate programe de educație feministă și anti-sexistă încă din mediul pre-universitar, ca parte din educația civică. Numai astfel putem pregăti un viitor în care hărțuirea și abuzul să devină excepții ale excepțiilor și să fie denunțate în totalitate.
Însă, concret, în momentul de față, cred că dezbaterile, discuțiile, luările de poziție publice ajută foarte mult. În primul rând dau curaj supraviețuitoarelor abuzurilor să nu se simtă singure, să accepte că este o problemă sistemică, că sunt multe persoane în situația lor și eventual să își facă publică experiența și să îi numească pe abuzatori. În al doilea rând, descurajează hărțuitorii. Abuzurile se petrec pentru că agresorul este convins că va scăpa nepedepsit și chiar necunoscut.
2. Cu siguranță este mai pregătită. În primul rând, contextul istoric, material, este de așa natură. Istoric, relațiile de dominație între femei și bărbați nu s-au structurat biologic sau cultural, cum suntem îndemnați să credem, ci în primul rând social, prin împărțirea activităților de producție și reproducere în „feminine” și „masculine”. Or, în momentul de față, în societățile post-industrializate și tehnologizate, această împărțire este contestată și destructurată. Automatizarea multor munci domestice permite femeilor un grad mult mai mare de independență și autonomie. Cum spune economistul Ha Joon Chang, mașina de spălat a schimbat lumea mai mult decât internetul. De-asta pare că mișcarea pentru emanciparea femeilor și luptele anti-hărțuire vin „din Occident”. Nu pentru că ar fi Occidentul un far al civilizației și drepturilor omului, sau dimpotrivă cucerit de „sexomarxism”. Ci pentru că, fiind societățile cel mai tehnologizate, femeile au acolo cea mai mare autonomie. Sigur, nu se poate generaliza, există nuanțe și excepții, unde dimensiunea culturală, inclusiv cea religioasă, joacă un rol conservator decisiv, sau dimpotrivă, unde societăți non-industriale dezvoltă relații de gen mai echilibrate. Dar în mare aceasta este tendința -
hărțuirea și violența de gen, ca expresii ale dominației bărbaților, sunt reziduuri ale societății secolelor trecute. Este sarcina generațiilor noastre să le facem să dispară.
În sfârșit, ca să trec de la „teorie” la exemple foarte concrete, acum 20 de ani era, cred, de neimaginat ca o actriță, la decernarea unui premiu, să demaște sexismul și hărțuirea. Anul ăsta Viorica Vodă și Katia Pascariu au făcut acest lucru la premiile Gopo. La fel cum „pe vremuri” era de neimaginat ca cele mai importante universități de teatru să devină partenere într-un proiect artistic independent care își propune să lupte cu hărțuirea în mediul universitar, așa cum se întâmplă astăzi, când Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș și U.N.A.T.C. lucrează împreună cu Reactor la proiectul „Zona de siguranță”. În sfârșit, deși regulamentul ar fi permis-o, nu cred că acum 20 de ani se putea întâmpla prea ușor ca un cadru didactic să fie destituit în urma dovedirii hărțuirii sau abuzului sexual. Or, în ultimii ani au existat cazuri. Din experiența mea de lucru cu generațiile mai tinere, acestea sunt mult mai sensibile la relațiile de gen și mai dispuse să lupte împotriva abuzurilor. Deci, în mod cert, atât din punct de vedere al condițiilor obiective cât și al percepției subiective, societatea noastră este mai pregătită decât în urmă cu 20 de ani.
3. Cred că sunt multe lucruri de făcut. În primul rând, deschiderea și atenția față de orice potențiale situații de hărțuire a femeilor. Îmi doresc, și sper că reușesc, ca în mediile în care lucrez femeile să aibă în mine un sprijin în cazul în care apar astfel de situații. Ca lucrător cultural independent, în proiectele în care sunt și producător, am control mai mare asupra acestor situații și pot contribui la construirea unui mediu cât mai sigur din punctul ăsta de vedere. Inclusiv având grijă să existe tot timpul echilibru de gen în echipă, să nu existe dominație numerică masculină și să garantez spațiu de exprimare și atenție la opiniile și experiențele colegelor. Atunci când colaborez cu un teatru de stat, lucrurile sunt mai complicate, dar și acolo, cel puțin în cadrul proiectului la care lucrez, am argumentul autorității regizorului de a nu permite și a semnala urgent orice comportament abuziv despre care aflu sau pe care îl observ. În sfârșit, sunt și cadru didactic și cred că cel mai dificil este în mediul universitar.
În universitate este cea mai mare frică, sunt persoanele cele mai vulnerabile și structura de relații cel mai predispusă la abuzuri.
Aici trebuie să fim deosebit de atenți, dar mă bucur foarte tare că au început să apară din ce în ce mai multe cazuri în care persoane hărțuite denunță situațiile respective. Ce pot face eu, și la nivel personal și public, este să le asigur că vor găsi în mine un sprijin dacă se întâmplă astfel de lucruri.
În sfârșit, un alt lucru important pe care îl putem face noi, ca artiști și artiste de teatru, este să fim foarte atenți/atente la reprezentarea rolurilor și relațiilor de gen în spectacolele de teatru pe care le facem. Trăim într-o cultură care încă normalizează abuzul. Hărțuirea luată în glumă sau ca motiv de distracție încă mai este o metodă facilă și oribilă de a „distra” publicul. Reprezentarea femeilor este încă, de multe ori, una schematică, în care domină hipersexualizarea sau supunerea și lipsa de inițiativă. Femeile puternice și în control sunt adeseori ridiculizate sau transformate în personaje „negative” în spectacole. Or, dacă ne dorim o societate fără hărțuire, o societate în care femeile și bărbații au statut egal și se află în raporturi de forțe echilibrate, atunci trebuie să chestionăm dominația masculină și reprezentările stereotipice și în spectacolele de teatru.
Shaun Williams, etnomuzicolog, muzicant și documentarist
1. Întâi fenomenul trebuie să fie scos la lumină, și nu sunt sigur că România a avut un „Me too moment” pe bune. Asta ar însemna implicarea artiștilor cunoscuți, iar discuţia să fie luată în serios de mass-media.
2. N-am fost în România în urmă cu 20 de ani, dar bănuiesc că da. Asta fiind tendința în toată Europa și în Vest.
3. -să resping rolurile/tradițiile hegemonice/patriarhale;
-să nu tac despre abuzuri, și să fiu alături de colegele mele;
-să-mi folosesc privilegiul de bărbat în această societate/industrie pentru a amplifica vocile colegelor mele.
Adrian Bulboacă, fotograf
1. Cred că un moment ca discursul curajos al Vioricăi Vodă la Gala Premiilor Gopo de anul acesta e un punct de început pentru discuția despre hărțuirea femeilor în domeniile artistice din România. Chiar dacă așteptam efecte mai rapide și mai concrete și o mai puternică solidarizare din partea celor din industrie, lupta nu e încheiată sau pierdută. Cred că trebuie să nu lăsăm subiectul să intre din nou într-un con de umbră, să semnalăm formele de hărțuire, indiferent că sunt mai mici sau mai mari, pentru a le da în viitor femeilor curajul să le scoată la suprafață și pentru a-i împiedica pe potențialii agresori să le mai facă.
2. Îmi place să cred că da, suntem mai pregătiți să reacționăm decât eram acum 20 de ani. Rana comunismului care a făcut generații întregi să plece capul s-a mai închis puțin, deși generațiile care au crescut în anii ‘90 au fost într-o măsură crescute tot în spiritul acesta, dar apariția vocilor care să strige „abuz” e cu mult mai posibilă.
3. Cred că ce pot să fac pentru a diminua hărțuirea femeilor în domeniul artistic este să amplific mesajele de luare de atitudine împotriva acestor practici. Cred de asemenea că, odată descoperit și dovedit un agresor, marginalizarea persoanei lui și boicotul față de activitatea sa sunt necesare.
M-am gândit mult de-a lungul timpului la felul în care ar trebui să mă raportez la arta unui agresor dovedit și nu reușesc să desprind produsul artistic de caracterul creatorului, așa că atitudinea mea nu poate fi decât anulare a operei care a ieșit din spiritul cuiva care a agresat.
Andrei Rus, critic de film, conferențiar universitar UNATC
1. Cred că trebuie început de la femei și de la experiențele lor: aș spune că deja suntem de ceva vreme în acest punct. Mi se pare foarte important că artistele au semnalat și semnalează tot felul de abuzuri pe care le-au trăit și le trăiesc în continuare, în lipsa acestor mărturisiri ar fi mai greu de imaginat sau de presupus, mai ales pentru persoanele din afara domeniului respectiv, cum funcționează raporturile de putere în mediile artistice. Pentru a avea efecte cred că e necesară o campanie - mediatică, dar și la niveluri instituționale - pe termen lung, în care astfel de episoade să tot fie discutate și analizate din toate părțile. Mi se pare că încă suntem la început de drum în acest sens în România.
Am senzația că sunt foarte mulți oameni în jurul meu (inclusiv numeroase femei) care minimizează efectul traumatic al anumitor practici abuzive asupra femeilor din mediile artistice și poate că asta se întâmplă și pentru că încă nu s-a discutat suficient și în suficient de multe locuri pe astfel de subiecte.
Să nu uităm că anumite practici abuzive par să fi funcționat timp de decenii bune, în ciuda faptului că - pe hârtie - au existat întotdeauna regulamente de etică și conduită profesională. Și traumele cauzate par să fi fost, cel mai des, internalizate inclusiv de multe dintre artistele care au fost nevoite să le trăiască. Cred că prea multă vreme astfel de practici au fost considerate un fel de „prag de inițiere”, fiind acceptate tacit de multă lume și pe scară largă: dacă reușeai să te adaptezi, rămâneai în profesie și găseai modalități proprii de a supraviețui și de a activa; dacă nu reușeai asta, plecai sau îți asumai anumite consecințe profesionale. De aceea, mi s-ar părea utilă - dincolo de o necesară discuție a situației contemporane - și o analiză a tradiției unor astfel de practici, căci din acceptarea și consolidarea ei provine mult din răul pe care multe artiste încă îl trăiesc astăzi. Dar, repet, mi se pare un punct important acesta actual, când multe femei afirmă public că nu mai acceptă asemenea practici și că abuzurile - emoționale, cu tentă sexuală și de orice alte feluri - nu doar că există, dar nu sunt justificabile în numele niciunei cauze artistic
2. Din păcate, eram adolescent în urmă cu 20 de ani și nu eram conștient de existența unor astfel de probleme. Dar, bazându-mă pe confesiunile unor artiste care au trecut prin abuzuri în urmă cu 20 sau chiar în urmă cu 30 de ani, fără să le fi fost atunci ascultată revolta îndreptățită, aș tinde să răspund afirmativ la întrebare.
3. În primul rând, mi se pare important să nu perpetuez asemenea practici și să ascult cu empatie atunci când prietene sau alte femei simt nevoia să îmi mărturisească astfel de traume. Apoi, am încercat și încerc constant să mă declar solidar (atât public, cât și în conversații private) cu artistele care reclamă abuzuri. Chiar dacă pare că nu schimbă mare lucru un astfel de gest minuscul, mi se pare că poate să conteze. Știu ce înseamnă să reclami public anumite nereguli și știu ce tăvălug emoțional și psihic poate naște o astfel de situație, mai ales dacă are impact, iar solidaritatea, de orice fel, o ajută în primul rând pe cea care a declanșat dezbaterea. Sigur că și încurajările private sunt importante, dar
dacă mai mulți bărbați ar povesti public ce cunosc despre aceste practici - căci mi se pare imposibil, dacă ai activat câțiva ani în domenii artistice, să nu afli direct sau indirect despre tot felul de situații halucinante de abuzuri și de hărțuiri -, dacă s-ar alătura public acestei cauze, cred că ar contribui mult la schimbarea status quo-ului.
Mai ales că sunt sigur că cei care abuzează artistele reprezintă cazuri izolate, nu sunt majoritatea profesioniștilor din domeniile artistice. Însă dacă această majoritate consideră că nu e OK ca practicile abuzive să persiste primul - și cel mai important - pas e să se poziționeze ferm împotriva lor și să acționeze în consecință.
Alexandru Potocean, actor
1. Cred că pentru a avea efect (nu neaparat imediat, dar oricum mai rapid), nu trebuie doar să denunțăm public orice formă de abuz - fie el psihic, verbal sau fizic -, ci trebuie readus în discuție ori de câte ori este posibil. Pentru că un denunț public (precum cel de la Gopo), care se mușamalizează de la sine, ba mai mult este luat chiar în glumă, nu prea va avea efect pe termen lung.
Discuția despre ce înseamnă un abuz în domeniul nostru, este una foarte amplă. Am să mă rezum totuși prin a vorbi despre abuzul psihic, în primul rând.
Într-o industrie foarte mică și foarte nesigură pentru lucrătorii ei, femeile sunt și mai vulnerabile.
Nu de puține ori, abuzul psihologic, unul dintre cele mai criminale, din punctul meu de vedere, pentru că el contribuie cel mai direct la adâncirea nesiguranțelor celor mai multe dintre colegele noastre, este cel mai des întâlnit mai ales printre colegele noastre cele mai tinere. Iar dacă la acest tip de abuz se adaugă cele fizice și sexuale, este cum nu se poate mai rău.
2. Vreau să cred că da, însă mai este mult până când lipsa de atitudine civică, un rezultat al sistemului impus asupra societății românești în ultimii 32 de ani, va dispărea complet. Individualismul rezultat din acest sistem împiedică progresul spre schimbarea mentalului colectiv asupra acestui lucru. Și nu mă refer aici doar la domeniile artistice.
Idei de genul celor exprimate în urma discuției de la Gopo, precum că genul ăsta de atitudine este ceva normal în industria noastră, sau alte aberații similare, fac un și mai mare deserviciu luptei pentru schimbarea mentalității asupra a ceea ce înseamnă un abuz la adresa femeilor.
Există totuși unele progrese timide. Ceea ce a făcut colega noastră Viorica Vodă la gala Gopo 2022 este un exemplu.
3. Cred că responsabilitatea noastră ca bărbați este, în primul rând, aceea de a înțelege că femeile au o luptă grea de dus.
Apoi cred că trebuie și noi la rândul nostru să le susținem în lupta lor, prin amendarea și denunțarea oricărei forme de comportament abuziv și/sau a oricărei forme de hărțuire- venite din partea colegilor noștri bărbați.
Trebuie să înțelegem că femeile nu sunt singure în lupta lor. Susținerea cauzei lor este și responsabilitatea noastră.
István Téglás, actor
1. În general nu știu de unde putem începe o discuție despre hărțuirea femeilor în domeniile artistice din România, pentru că de fiecare dată când „se pune” problema, iese un scandal care face ca lucrurile să fie și mai greu de digerat - și numai discuție nu se poate numi ce urmează după. Asta probabil pentru că suntem obișnuiți, în legătură cu orice, cu ideea că dacă nu țipi, nimeni nu te aude. Și într-adevăr, așa și este. Pe de altă parte bagatelizarea lucrurilor și negarea adevărului sunt în natura noastră. Până la tema hărțuirii femeilor stăm prost la capitolul comunicării acolo unde punctele de vedere diferă total. O discuție aplicată despre tema asta poți să începi doar cu oamenii care într-un fel sau altul împărtășesc aceleași valori cu tine. Altfel nu văd cum, momentan. Riscul e să rămână toată discuția între voi, după care ieși în lume și ai senzația că umbli fără cap. Însă, cred că important e să poți atrage atenția asupra acestui lucru în momentele în care ești luat prin surprindere, nu când stai în fața laptopului și răspunzi la niște întrebări, cum fac eu acum. Atunci când ești martor într-o situație în care semnele de hărțuire față de cineva sunt clare. Doar așa văd că merită făcute lucrurile, pentru că altfel nu putem vorbi nici despre efecte.
2. Eu cred că lumea este mai pregătită să reacționeze. Pentru că oricât ar fi întipărită un fel de negare în mintea noastră, în legătură cu orice, văd că anumite lucruri se schimbă și devin normale. Ce-i drept, au contat toate întâmplările despre care s-a aflat public, multiplicarea experiențelor victimelor, din păcate, dar și scandalurile au avut rostul lor. Pentru că până se estompează, lumea reușește să le proceseze, și în fond, vorbind de domeniul artistic, nimeni nu cred că vrea răul celuilalt.
3. Momentan observ o frică falsă din partea multor bărbați din domeniu privind legile care la noi încă nu sunt așa dure în legătură cu asta, dar „ne amenință”. Poate că e vorba și despre un fel de misoginie pe care am observat ca fiind acută în ultima vreme. Dar frica în sine, chiar și falsă, face foarte mult rău. Cei care nu sunt obișnuiți să trăiască o viață asumată (de ex.: dacă au familii și în paralel relații neasumate sau orice altceva) au multe anxietăți și frustrări pentru că ar trebui să renunțe la toate catacombele astea prin care și-au croit viețile ani la rând ca să poată schimba ceva. Orice neasumare e grea, vorbesc din experiență. Dar cred că ar trebui să ne axăm pe problemele noastre personale, pentru că multe încep de acolo. Așa se schimbă mentalitatea. Să învățăm să ne uităm la femei ca persoane totalmente egale cu noi. Să nu facem glume proaste și să ne asumăm, nu doar public, o atitudine care face ca toate persoanele, indiferent de sex/gen, să se simtă confortabile în prezența noastră.
