„Balada necunoscutului”, noul roman al Cristieni Vremeș, urmărește relația unei fiice cu tatăl său, porniți într-o călătorie în care observă umanitatea. Cu scriitura atentă și meticuloasă, povestea te poartă prin traseul lăuntric al personajelor care încearcă să se înțeleagă.
Cristina Vremeș (n. 1986) este scriitoare și mediator cultural la Paris, unde locuiește câteva luni pe an, ducând o existență nomadă în restul timpului. Prima ei carte, Trilogia sexului rătăcitor, a primit premiul Filialei București Proză a Uniunii Scriitorilor și Premiul Sofia Nădejde, la categoria Proză de debut, alături de alte nominalizări. A participat la programul literar european CELA, în cadrul căruia i s-au publicat fragmente traduse din roman, dar și povestirea scurtă Câteva minute în derivă în limbile cehă, neerlandeză, polonă, spaniolă etc. Și-a prezentat opera la festivalul Passa Porta, Bruxelles. A participat la mai multe ateliere de creative writing anglofone, precum The Other Writers Group sau The Wednesday Group, coordonat de Shannon Cain, la Paris. Este licențiată în filozofie și istoria artei la University College London și absolventa unui masterat în filozofie la University of Cambridge, Newnham College. „Balada necunoscutului” este al doilea roman al ei.
Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din „Balada necunoscutului”, de curând apărut la Editura Humanitas.
Mormanele de gunoaie reprezentau singura animație a unui oraș gol, alături de semafoarele necoordonate, care arătau culori diferite de a lungul unui bulevard lung și lat, dezvăluind un crescendo rutier pe care doctorul Constantinescu îl sfida, gonind pe străzi în viteza a cincea, cu imaginile visului în minte. Era un vis recurent, ce apărea la perioade lungi de timp, de când murise fiica lui, ghidată de versuri budiste să găsească calea adevărului, pe tărâmul celălalt. Domnița ar fi avut în acel an treizeci și doi de ani.
Prima oară când a avut visul, nu a ținut cont de el. Cu tot ce vedea în fiecare zi, sânge și organe, femei cu avorturi spontane sau ticluite, presiunea de a nu face cezariene decât cu permisiuni speciale, nu i-a dat atenție. Probabil oboseala. În aceeași seară, a primit telefon de la spital, era vorba de o hemoragie, trebuia să se repeadă domn’ doctor, altfel murea fata, nu se descurca ăla de pe tură. Până a ajuns, pacienta s-a prăpădit. A doua oară, când aceeași înșiruire de evenimente a avut loc, și a păstrat calmul științific, era o coincidență, nu avea nevoie să interpreteze bazaconii. De la a treia, a patra oară, când a avut același tip de vis, ce începea în mașinării grozave, pe tărâmuri neexplorate sau inexistente, înconjurat de ființe hibrid, parcurgând săli de palate și clădiri pe care nu le vizitase niciodată, atins de undeva din spate de una dintre aceste paciente ce se zbăteau între viață și moarte în timp ce el dormea, a luat măsuri. Ieșea pe ușă înainte să sune telefonul, pe care îl auzea țârâind în timp ce aștepta liftul, sau cobora scările în fugă, când liftul era la câteva etaje depărtare.
La intrarea în spital, i se confirmă cazul Doinei, și intră în sala de operații, unde îi făcu o cezariană neautorizată, după un travaliu de peste douăzeci de ore. La sfârșit, a ieșit un bebeluș gras, cu păr pe cap.
*
Doina deschide ochii după treisprezece ceasuri de inconștiență. Pleoapele ei sunt lipicioase și se întredeschid la o treime din capacitatea lor. Bucăți de material alb se deplasează de la dreapta la stânga și invers, foșnind. Se aud papuci de plastic. Vocea reținută a unei asistente care întreabă suav, apăsând pe brațul unei lăuze din apropiere, dacă vrea să o ducă la baie, alternează cu vocea pițigăiată, iritată, a cuiva care desenează un zigzag neîncetat între paturi, dând indicații. O perfuzie este pe terminate, podeaua trebuie spălată, este prea frig, fișele medicale să fie puse pe pat, că vine domn’ doctor. Doina închide ochii din nou. Cineva geme într un colț, altcineva se întoarce de pe o parte pe cealaltă, răsturnând un castron de metal.
Zgomotul este prea puternic. Realitatea din jur este cleioasă, are culori închise, iar corpul ei se scurge prin această materie excrementală. Nu își mai locuiește corpul în întregime, retrasă într un colț ce pare să o evacueze în egală măsură. A născut, sau nu a născut? Este vie, sau nu?
Doctorul Constantinescu i-a spus că sufletul are nevoie de trei zile și jumătate pentru a se desprinde de corp, și că în acel interval nu are conștiința detașării, suferind halucinații produse de propria minte sub forma unor zei și zeițe, imagini din viața anterioară, capcane iluzorii, lumini terne sau strălucitoare, pentru a-i testa înțelepciunea. Subiectul nu o interesase până în acel moment, când începea să înțeleagă că era undeva pe un pat de spital, că poate născuse, sau poate era într un purgatoriu post mortem, în care spiritul ei abia mai dibuia lumea materială. La capătul patului erau niște călcâie. Erau călcâiele ei, lucind în penumbra sălii de terapie intensivă. Unghiile erau date cu bej. Erau unghiile ei, dar nu se mișcau, erau prea departe. Cearșaful acoperea o moviliță din centrul patului. Acolo, în mod normal, era abdomenul ei, acolo ținuse o sarcină, acolo ținea mâna când privea la seriale. Mai era însărcinată, oare, sau fusese vreodată? Totul părea posibil, și ațipea din nou, fără să se relaxeze pe deplin, într-un trup greu, amorțit, care simțea o durere surdă peste tot. Trupul ei nu mai avea integritate, ci era destrămat în placentă și carne pură, fără un principiu care să îi dea o direcție.
Fotografie preluată din arhiva Fortepan / Urbán Tamás.
