În cele două ore cât ține documentarul Diego Maradona (Asif Kapadia, 2019), superstarul cu pricina face din bleu cea mai râvnită culoare, răzbună Argentina în fața Angliei pentru conflictul Insulelor Falklands și sfârșește prin a pierde totul.
Cum a nimerit, în 1984, cel mai scump fotbalist din istorie (până la acea dată) tocmai în polul italian al sărăciei? Asif Kapadia nu își propune neapărat să examineze în detaliu întrebarea – dar arată că din acea decizie s-a născut un rollercoaster emoțional care avea să mobilizeze întreaga planetă. Fantezia acestui transfer, ca și aura de tiflă dată bunului-simț cu care venea la pachet, sunt ca o oglindă așezată înaintea lui Maradona, acest idol popular care electriza tribunele weekend de weekend, și tabloidele băgăcioase de luni până vineri. În timpul șederii la Napoli, Maradona înflorește: câștigă cam tot ce se poate câștiga, de la titlul în Serie A (de două ori) la Cupa Mondială din 1986. Apoi, încet-încet, prinde să se plictisească de climat, de showbiz, de fotbal – iar sejurul pe malul mării începe să semene tot mai mult cu o temniță în aer liber.
Charlie Chaplin și Diego Maradona stau la cele două capete ale secolului XX, în dimensiunea lor rarissimă de genii a căror faimă a ajuns să facă înconjurul Pământului, ridicându-i pe aceeași treaptă cu Dumnezeu. Kapadia știe că Maradona e un personaj jucat de actorul Diego, care e contrariul riguros al celui dintâi: sensibil, timid, simplu – un ștrengar aterizat în miezul unui circ de gazetari. Maradona, în schimb, e megaloman și patetic: într-unul dintre montajele mai critice ale filmului, Kapadia speculează facil personalitatea kitsch a fostului jucător, văzut atunci cu burta răsfrântă peste curea, cu lanțuri de aur groase la gât și arătând degete de onoare în stânga și-n dreapta. Umbra vechiului artist nici că mai transpare.
E vorba că Maradona pare să fi rămas, în esență, un puști fără pretenții. Parte din măreția durabilă a acestui mit pe două picioare ține de faptul că arbora în permanență un aer ingenuu, de parcă nu ar fi fost vreodată conștient de ce i se întâmplă pe teren sau în afara lui (iar când a devenit, în fine, conștient totul s-a spulberat). Filmul ne arată cum, în decursul a trei minute fatidice din timpul partidei Argentina-Anglia de la Mondialul din 1986, Maradona înscrie două goluri cum nu se poate mai diferite, care îi încapsulează, într-un fel, destinul: primul, „mâna lui Dumnezeu”, când strecoară cu agilitate mâna între minge și mănușa portarului, depășind viteza de reacție a ochiului omenesc de arbitru; și al doilea, „golul secolului”, când driblează toată echipa adversă și, la capătul unei curse de 60 de metri, împinge mingea în plasă fără drept de apel.
Privind imaginile filmului îmi devine tot mai clar de ce, spre deosebire de Pelé, alt idol al mulțimilor, stins anul trecut într-o stranie tăcere, Maradona nu a încetat, până dincolo de moarte, să stârnească efluvii și reacții de tot soiul. E la mijloc, pare-mi-se, mai mult decât o chestie generațională, care ni-l aduce, orișicum, mai aproape decât pe confratele brazilian. În fond, Maradona e copilul unei epoci a mediilor conectate și a tentațiilor omniprezente. Mariajul fericit dintre sport și televiziune face din argentinian un star ubicuu, vizibil simultan oriunde în lume. Apoi, cariera sa europeană – față de Pelé, care a jucat aproape exclusiv la el în țară –, flirtul său cu tot soiul de abisuri, de la adicție la mafie, l-au transformat într-un fel de diamant negru, capabil, la bine și la greu, să elibereze o putere dementă, incontrolabilă. Personajul Maradona e corupt: între grație și prăbușire, între tribune și TV, între gest sublim și dezmăț, el leagă în acest corp mic, negricios și al naibii de fâșneț toate iluziile și deziluziile unui final de lume.
Ca atare, de-a lungul acestui Diego Maradona răsună o teribilă melancolie. E melancolia contactului cu acest băiat sărac care, în schimbul ascensiunii sociale fulgurante, a plătit un preț colosal. E melancolia unei anumite candori de ambele părți – Maradona cheltuindu-se generos pe teren pentru „a-și face fanii fericiți” și sperând să se poată bucura de liniște în rest, iar suporterii cerând de la el perfecțiune și devotament fără cusur. Cine, vreodată, a mai întreținut cu masele o asemenea relație nebunească, în care fiecare satisfacție personală era o veste bună către lume, iar fiecare pas greșit, un afront în ființa tuturor celor de pe margine?
Diego Maradona nu e un film mare: nu poate nici măcar să pretindă că ar zgâria coaja acestui mister inoxidabil care a fost Maradona. Nu-și contextualizează critic imaginile, nu le deturnează, nici nu le lasă să vorbească de capul lor. Acest telefilm trăiește leneș – nu e niciun secret – din gloria perpetuă a simbolului „Maradona”: e incredibila forță a tuturor celor care au făcut din viața lor un dar oferit poporului. Un dribling, o fentă sunt de ajuns pentru ca filmul, tractat de ele, să se urnească.
Ce nu pare să înțeleagă Kapadia e că a râde de ce a ajuns, spre final, Maradona – sau, dimpotrivă, a-l compătimi – sunt două atitudini la fel de sterile. El trebuie luat ca un fenomen mediatic care, în amestecul de viziuni politice „sălbatice”, de mit al originilor și de prost-gust, a întrupat niște ani care încă mai aveau poezie. După ce Messi și compania câștigau din nou Cupa Mondială anul trecut, Napoli a smuls aseară primul Scudetto de pe vremea lui Maradona încoace. O buclă se închide frumos, dar nebunia de azi parcă nu sună la fel de adevărat ca cea de ieri. Anii ‘80-‘90, când „Băiatul de aur” era activ și îi făcea pe toți tifosi să vibreze, nu sunt chiar atât de departe – dar Maradona deja nu se mai află printre noi, și parcă e ceva complet greșit în chestia asta.
