Pe cel de-al șaselea album al său, Debí Tirar Más Fotos, Bad Bunny prepară un cocktail dulce-amărui cu două ingrediente principale, naționalism și nostalgie, care ar fi putut fi retrograd, dacă n-ar fi reflectat realitățile complicate ale insulei și relației toxice dintre aceasta și „unchiul Sam”.
La începutul anilor ’90, o subcultură devenea tot mai vizibilă în jurul unui nou stil muzical. O mutație a dancehall-ului, influențat masiv de single-ul „Dem Bow” al muzicianului jamaican Shabba Ranks și ritmul botezat cu același nume, dar și o schematizare la habanera, reggaeton avea versuri explicite despre droguri, violență și sărăcie, dar și despre prietenie, dragoste și sex. Mai ales sex, întrucât dansul „el perreo” (doggy style, în engleză, iar în română cum crezi că sună mai bine), în care cei doi parteneri simulează, mai mult sau mai puțin subtil, actul sexual cu același nume, frapa societățile latino-americane, îndeosebi pe cea din Puerto Rico, cuptorul genului. Până spre a doua parte a decadei, mixtape-urile cu reggaeton înregistrate la calitate îndoielnică se vindeau din portbagaje, iar dintre cele mai populare era seria The Noise, a lui DJ Negro. În februarie 1995, când reggaetonul a penetrat în rândul adolescenților din clasa de mijloc, guvernul a demarat o campanie împotriva genului „dăunător” și a influenței sale culturale. Poliția portoricană a percheziționat șase magazine de discuri din San Juan, sute de casete și CD-uri au fost confiscate și au fost aplicate amenzi împotriva obscenității. Ministerul Educației a interzis în școli hainele largi, iar vreme de câteva luni, după alte raiduri, presa locală mainstream a demonizat rapperii, numindu-i „pervertitori iresponsabili ai ordinii publice”, cum notează Mayra Santos-Febres în eseul „Puerto Rican Underground”, apărut în 1996 în revista Centro, o publicație academică dedicată studiilor portoricane și promovării cercetării interdisciplinare despre istoria, cultura și experiențele diasporei portoricane.
În aceeași decadă, Puerto Rico, un teritoriu neîncorporat al SUA, suferea de o rată a șomajului de 20%, iar furtul de mașini devenise o infracțiune periculos de frecventă pe întreaga insulă. În 1992, au avut loc 8.669 de furturi de mașini, cea mai mare rată din lume, la vremea respectivă, iar în 1993, nivelul în creștere al criminalității de pe insulă l-a determinat pe guvernatorul Pedro J. Rossello să recurgă, fără precedent, la garda națională pentru a efectua raiduri în cartierele cu locuințe sociale și pentru a patrula pe plaje și în zonele cu infracționalitate ridicată. În România, cea mai ridicată rată a șomajului a fost spre sfârșitul anilor ’90, când a ajuns la aproape 12%. În aceeași perioadă, trei vedete pop portoricane ne încingeau playlisturile: Ricky Martin, cu „La Bomba”, care celebra dansul cu același nume popularizat de sclavii africani aduși pe insulă să muncească pe plantațiile de zahăr, Chayanne, cu „Salomé”, o salsa modernă cu mult zvâc, și Elvis Crespo, cu „Suavemente”, unul dintre cele mai cunoscute cântece merengue, cu „cel mai bun videoclip din toate timpurile”, cum spunea un alt portorican celebru, Benito Antonio Martínez Ocasio, aka Bad Bunny, cu ocazia omagiului adus acestuia, acum doi ani, pe „Neverita”. Deloc întâmplător, pentru că „Suavemente” e apropiat de reggaeton prin câteva aspecte: videoclipul camp, outfitul Y2K al lui Crespo, în pantaloni de piele și cu ochelari de biker, versurile lascive și ritmul ușor de recontextualizat.
În 2003, pe un stadion din San Juan, senatoarea Velda González – de cinci ori aleasă în această funcție, fostă actriță și o figură publică îndrăgită de portoricani – i-a invitat pe scenă pe superstarurile reggaeton Héctor y Tito. Cu doar un an înainte, aceeași senatoare organiza audieri publice menite să reglementeze versurile și mișcările de dans din reggaeton, pe care-l critica pentru „versurile murdare și videoclipurile pline de mișcări erotice, în care fetele dansează aproape goale”. De altfel, 2003 a fost un an bun pentru reggaeton, care trecea prin perioada de aur: portoricanul Don Omar debuta cu acida „Dale Don Dale” (versul „Pa’ activar Los Anormales” e o ironie la privirea conservatoare asupra subculturii), iar panameza Lorna scotea, probabil, cel mai obsedant refren al începutului de mileniu, cu „Papi chulo”. Un an mai târziu, apărea și exploziva „Gasolina”, a altui portorican, Daddy Yankee, un cântec care, dincolo de metafora evidentă a pompei de benzină ca obiect falic, face aluzie la turboconsumismul american și, prin popularitatea acesteia în Cuba din 2005, la contextul geopolitic mai larg, în care organizația Petrocaribe, un acord regional de achiziții de petrol între Venezuela și statele membre din Caraibe, pus la cale de președintele venezuelean Hugo Chavez, era privit ca o amenințare de către administrația lui George Bush Jr. – așadar: „A ella le gusta la gasolina / Dame más gasolina”.
Spre a doua decadă a mileniului, însă, EDM-ul și trapul au mai stins văpaia reggaetonului, care, oricum, își consumase punctul culminant al popularității și creativității. Abia spre sfârșitul anilor 2010, genul a fost recalibrat, datorită unor J. Balvin, Karol G sau Maluma, și a unui amestec între un dembow minimalist (un curent în sine), trap și latin pop. În mod paradoxal, Bad Bunny a atras atenția cu un cântec trap, „Diles”, pe care DJ Luian, unul dintre promotorii importanți ai muzicii pop portoricane, a descoperit-o pe Soundcloud. Un an mai târziu, în 2017, Martínez semna cu Cardenas Marketing Network, o companie de marketing și evenimente cu sediul în Chicago, Illinois, fondată de Henry Cárdenas. De-a lungul timpului, compania a gestionat carierele unor artiști de top, ca Marc Anthony, Shakira, Maluma, Pitbull, Ricky Martin sau Enrique Iglesias. Pe primul său album, X 100pre (o stilizare la „por siempre”), apărut la labelul portorican Rimas Entertainment, despre care se speculează că ar fi fost pus pe roate de un investitor venezuelean, cu conexiuni în regimul lui Nicolás Maduro, Martínez dădea primul semnal solid că muzica sa e, uneori, neocolit politică. E vorba despre „Solo de mi”, un cântec cu subtext feminist, care atrage atenția asupra violenței de gen. Videoul regizat de Fernando Lugo are în centrul atenției o femeie, interpretată de actrița și cântăreața Laura Chimaras, care, inițial, apare cu fața plină de vânătăi. Pe măsură ce cântecul evoluează, ea își recapătă încrederea în sine, vânătăile dispar simbolic, iar expresia ei devine fermă. La scurt timp după lansarea videoclipului, Martínez a participat la proteste în Puerto Rico împotriva tratării superficiale a cazurilor de violență de gen de către autorități. Mai târziu, pe „Yo Perreo Sola”, vezi un Bad Bunny drag queen, care, așa cum intuiești din titlul cântecului, dansează perreo de unul/a singur/ă, pentru o campanie a brandului Jacquemus a purtat o rochie provocatoare, l-a sărutat pe unul dintre dansatori în timpul unui concert pe Yankee Stadium și așa mai departe.
De altfel, cu cât Martínez a devenit mai implicat și explicit politic, cu atât muzica lui s-a întors spre reggaeton și genuri tradiționale latino-americane – pe alocuri, a explorat și influențe din muzica electronică (vezi excelentul melanj dintre Jersey club și garage, pe la fel de excelenta „Where She Goes”). Un Verano Sin Ti, albumul din 2022, a fost însoțit de documentarul Aquí Vive Gente, care critică gentrificarea și explozia prețurilor chiriilor și apartamentelor, taxele preferențiale, aproape irelevante, pentru investitorii străini (în mare parte, americani), privatizarea plajelor sau vânzarea școlilor publice către investitori imobiliari (în Puerto Rico, peste 600 de școli au dispărut în ultimii zece ani). Era firesc, astfel, ca în noiembrie, anul trecut, Bad Bunny să voteze la plebiscitul din Puerto Rico: „Escuchen su corazón”, a fost unul dintre mesajele sale. Referendumul neobligatoriu privind statutul politic al insulei, desfășurat concomitent cu alegerile generale din Puerto Rico și alegerile din Statele Unite, a fost al șaptelea referendum de acest tip. Pentru prima dată, opțiunea menținerii statutului actual de teritoriu al Statelor Unite nu a fost inclusă pe buletinul de vot, iar această decizie a fost criticată de Partidul Popular Democrat, care a îndemnat alegătorii să voteze în alb, în semn de protest. Rezultatele referendumului au arătat că 57% dintre votanți au optat pentru statutul de stat al SUA. Cu toate acestea, fiind un referendum neobligatoriu, rezultatele nu au un efect juridic imediat. Pentru ca Puerto Rico să devină oficial al 51-lea stat al SUA, Congresul american trebuie să aprobe această schimbare. Pentru independența insulei au votat aproape 12%.
La începutul acestui an, pe 5 ianuarie, Bad Bunny a lansat al șaselea album, Debí Tirar Más Fotos (aka „Ar fi trebuit să fac mai multe fotografii”). Acesta e însoțit de un alt fim, un scurtmetraj în care regizorul și poetul Jacobo Morales (regizorul singurului film portorican nominalizat la Oscar, în urmă cu aproape 35 de ani – ulterior, cum notează jurnalista Alexandra Nistoroiu pe blogul Remontada, Academia Americană de Film le-a interzis portoricanilor să se înscrie la categoria internațională) reflectă la un trecut romantic al insulei și la un prezent contrafăcut și dificil economic, în urma unei scene simbolice dintr-o patiserie modernă, care a înlocuit afacerile locale și a crescut nejustificat prețul produselor tradiționale – bașca, plata la tejghea se face exclusiv cu cardul (o exagerare narativă, bineînțeles, și vag conspiraționistă). Colonialismul și companiile străine i-au transformat cartierul într-un loc pe care abia îl mai recunoaște și unde abia își mai permite să trăiască. Coperta albumului, de altfel, e un colț din trecut: două scaune din plastic, într-o margine de grădină, un cadru liminal, care provoacă un sentiment de melancolie prin ceea ce lipsește, fie vremurile în care erau folosite pentru întâlniri joviale, fie niște bunici care nu mai sunt, fie niște obiceiuri care s-au pierdut, fie niște case părăsite. Bad Bunny prepară, astfel, un cocktail dulce-amărui cu două ingrediente principale, naționalism și nostalgie, un cocktail care ar fi putut fi retrograd, dacă n-ar fi reflectat realitățile economice și sociopolitice complicate ale insulei și ale unei relații toxice cu „unchiul Sam”.
„Turiștii vin aici pentru a savura locurile frumoase, apoi pleacă și nu cunosc problemele cu care portoricanii se confruntă zi de zi. Nu știu nici măcar că portoricanii nu-și votează președintele, dar știu că pot veni pe insulă, pentru a se sustrage în mod legal de la plata taxelor. Ăsta e un lucru care m-a șocat”, mărturisea Martínez pentru Time, în legătură cu cântecul „Turista”, un bolero caraibian, pe care o poveste de dragoste cu final nefericit („En mi vida fuiste turista / Tú solo viste lo mejor de mí y no lo que yo sufría / Te fuiste sin saber el porqué, el porqué de mis herida' / Y no te tocaba a ti curarla', viniste a pasarla bien / Y la pasamo' bien”) disimulează o critică indirectă a turismului masiv din Puerto Rico și a impactului acestuia asupra vieții și culturii locale. Martínez, care și-a petrecut copilăria în Vega Baja, un orășel cu 50-60 de mii de locuitori din nordul insulei, a ajuns, între timp, să cumpere cu 8,8 milioane de dolari fosta moșie a lui Ariana Grande, din Hollywood Hills, și să-și închirieze penthouse-ul din New York cu 150 de mii de dolari pe lună. O pereche de pantofi sport de la adidas, cu design Bad Bunny, costă în jur de 800 de lei sau mai scump. Viața a fost bună cu Benito, cum s-ar zice, dar atât el, cât și armada de producători cu care lucrează (colaboratori mai vechi, ca Marco Borrero și Tainy, sau mai noi, ca Big Jay și Saox, dar și alți invitați), au un țel comun: să „le-o tragă” la gringos. „Când eram la școală, obișnuiam să cânt de la balcon, iar oamenii se opreau să mă asculte”, își aduce aminte Martínez, într-un interviu pentru Rolling Stone. Într-adevăr, e greu să-i reziști carismei personale și muzicii de pe DTMF, cel mai polivalent, versatil și matur al său. Dincolo de producătorii amintiți, Martínez a chemat la studio și muzicieni adolescenți de la școala locală de muzică, Libre de Música San Juan. Împreună, au creat „Baile Inolvidable”, o salsa cu tromboane stridente și un solo de pian jazzist, amintita „Turista”, „Bokete”, un lo-fi asfixiat cu bachata, și „Pitorro de Coco”, inspirat de muzica jíbaro, originară din zonele rurale ale insulei. „Quieren el barrio mío y que abuelita se vaya”, zice Martínez pe „Lo Que Le Paso a Hawaii”, încă o încordare în favoarea independenței insulei și fetișizarea unui pueblo unido. Persoanele născute în Puerto Rico dețin cetățenie americană și se pot deplasa liber între insulă și continent. Acest lucru a dus la fluxuri masive de populație către și dinspre Puerto Rico. Puțin peste trei milioane și jumătate de persoane locuiesc acum pe insulă, dar aproape trei milioane de portoricani trăiesc în Statele Unite. Dintre aceștia, aproape un milion locuiesc în New York, aproximativ același număr ca în capitala insulei, San Juan. „Un shot de cañita en casa de Toñita y PR se siente cerquita”, se simte aproape ca acasă Martínez pe primul cântec al albumului, „Nuevayol”, care aduce un omagiu salsei „Un Verano en Nueva York”, în care se proclamă „el rey del pop”. De ce nu „el rey del America”? Pare un paradox (sau compromis?) al populismului anticolonial, care evită anticapitalismul: cu cât Bad Bunny o duce mai bine, cu atât Puerto Rico o duce mai rău. De fapt, asta ne spunea și reggaetonul anilor '90.
Foto: Captură de ecran din videoclipul cântecului „Baile Inolvidable”.
