Babyteeth, un film australian despre o iubire adolescentină aflată sub o stea nenorocoasă, a triumfat în competiția principală de la Transilvania International Film Festival. O poveste pre-pandemică garnisită cu intenții bune, ajunsă în sfârșit la publicul autohton, dar într-o lume total schimbată. Deja, un motiv de bucurie. Un altul să fie pricinuit de meritele artistice ale filmului?
Atracția contrariilor pare să fie combustibilul nedetronabil pentru majoritatea filmelor romantice care ajung pe ecranele mari și mici de pretutindeni. Mizând pe familiaritatea noastră cu acest tip de ecuație, debutanta Shannon Murphy sare peste explicații și plusează: Milla (Eliza Scanlen) e o fată cuminte și grav bolnavă, iar Moses (Toby Wallace) un băietan plin de tatuaje, cu chică și țoale ultralargi, plecat de-acasă în termeni nu tocmai amiabili. Situație tipică girl meets boy, transformată hodoronc-tronc într-o mare iubire sub ochii ici panicați, colo îngăduitori, ai părinților Millei. Iată una dintre problemele filmului: faptul că, în loc să acumuleze consistență narativă, multiplică golurile sub forma unor salturi bruște dintr-una într-alta. Ce motivează aceste salturi? În orice caz, nu o lăudabilă dorință de se juca cu mintea spectatorului și de a-i îngreuna vizionarea.
Filmul lasă impresia că nu are suficientă încredere în personajele sale pentru a le oferi ocazii să respire în afara unor scheme prestabilite. Dacă există o muncă de jos a actorului, atunci o definiție potențială a ei ar suna așa: când sarcina acestuia presupune să presteze la capacitate maximă pe un scenariu croit prea strâmt pentru el. În Babyteeth, tatăl Millei e „vulnerabil”, mama are „probleme cu nervii” (n-aș renunța la ghilimele) și tot așa: toți membrii familiei le au pe ale lor, deși simțim că le știm de undeva. Bazat pe o piesă de teatru, filmul își tratează moștenirea de parcă ar fi un cartof fierbinte de care trebuie scăpat urgent. Însă damful scenei de teatru persistă nu doar în locațiile claustrofobe, ci și în ambiția de-a înfige drame cu lopata în fiecare personaj și de-a forța apoi defulări cusute cu ață albă. În fond, rămânem cu această lecție despre cum, în situații excepționale, dragostea poate multe – și despre cum leacul cel mai bun apare de unde nu te-aștepți. Dar felul în care filmul ambalează acest excepționalism care dă năvală din toate direcțiile pare ieșit dintr-un necrolog simplificat à la Paris Match: „o viață intensă, ca-n filme...”
De altfel, aspectul „ca-n filme”, născut din teama că o poveste normală și fără brizbriz nu mai e de ajuns azi, reprezintă una dintre maladiile cinemaului contemporan, împotriva căreia Babyteeth nu pare vaccinat (o alta e gonflarea unor subiecte de două parale printr-o estetică afectată, adică manierismul). Ce deranjează e tocmai sentimentul că subiectul nu-și găsește o ancorare reală în film, fiind tratat cu mănuși pentru a menaja spectatorul. Altminteri, de ce niște lucruri viscerale precum cancerul (Milla e pe moarte) sau adicția (Moses e un junkie) ajung să fie edulcorate până ce nu mai rămâne din ele decât o boare inofensivă? Deși un tic-tac pare să amenințe viața fetei, nu zărim nicăieri pe corpul său (cu excepția părului căzut, înlocuit cu peruci) semnele degradării. Iar Moses, dacă într-adevăr caută disperat doze, consumă mereu în afara cadrului. Milla cântă la vioară și rămâne luminoasă până la final, în timp ce Moses nu e chiar atât de bad boy cum anticipam: sufletist și cu o privire ștrengărească după care te topești, omul câștigă până și simpatia adulților. Prea facil, unde sunt obstacolele în calea acestei fericiri? Mai mult, e ca și cum filmului i-ar fi teamă să arate demonii pe care tot el îi anunțase cu surle și trâmbițe. Adăugați o muzică insistentă și lăcrămoasă și veți înțelege că efortul regizoarei Shannon Murphy e supraestimat: cu așa material ofertant nimeni n-ar putea să dea greș.
Altfel spus, succesul de casă al filmului nu poate fi garantat decât cu prețul acesta al evacuării înspre off a tot ceea ce ar fi trebuit să fie in. Dar acel film, în care plăcerea și durerea să meargă umăr la umăr până la linia de finiș (mă gândesc la o scenă uluitoare din 120 de bătăi pe minut al lui Robin Campillo), sau în care adicția să se transforme dintr-o pacoste într-o furtună distrugătoare (mă gândesc la The Souvenir al Joanei Hogg) e, pur și simplu, un alt film. Până una-alta, Babyteeth propune o pastilă îndulcită în care s-a amestecat câte ceva din toate acestea, cu rezolvări scenaristice scoase din joben (cum rămâne cu flirtul dintre tatăl Millei și mai tânăra lui vecină însărcinată?) și o filosofie de viață care, în ciuda necazurilor, evocă mai degrabă un curs de dezvoltare personală.
Filmul va intra în cinematografele românești pe 18 septembrie.
