În romanul ei de debut, scriitoarea Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ (n.1988) creionează portretul unei căsnicii, urmărind relația dintre doi tineri, Yejide și Akin, din anii 80, o perioadă a marilor schimbări sociale și a revoltelor în Nigeria, și până în 2008. Rămâi cu mine este o poveste emoționantă de iubire pe care Margaret Atwood o descrie ca fiind „pătimașă și captivantă” și pe care criticii o plasează în siajul romanelor lui Chinua Achebe și Chimamandei Ngozi Adichie. Deși se desfășoară într-un context apăsător, romanul suprinde prin umor și vitalism: „Am vrut să sondez acele strategii subtile pe care nigerienii le folosesc pentru a interacționa cu statul. Și una dintre soluțiile folosite pentru a supraviețui întunericului - și sunt multe lucruri întunecate în cartea asta - este aceea de găsi motive de a râde. În situații de genul ăsta râsul e esențial”, spunea scriitoarea nigeriană într-un interviu. 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din Rămâi cu mine, roman apărut la Editura Art în traducerea Iuliei Gorzo. 

*

Yejide a fost concepută într-o sâmbătă. Când Dumnezeu a avut timp berechet s-o coloreze într-un negru de abanos perfect. N-am nici un dubiu. Rezultatul final stă mărturie vie. Prima oară când am văzut-o, mi-a venit să-i ating genunchiul îmbrăcat în blugi și să-i declar pe loc: „Mă cheamă Akin Ajayi. O să te iau de nevastă.“

Era elegantă fără să facă vreun efort. Era singura fată de pe rând care nu stătea într-o rână. Își ținea bărbia sus, nu se tolănise sprijinindu-se de rezemătoarele portocalii. Stătea dreaptă, cu umerii la același nivel și mâinile împreunate în față, în dreptul abdomenului dezgolit. Nu-mi venea să cred că n-o remarcasem jos, la coada de la bilete.

Cu câteva minute înainte să se stingă lumina, ea a privit spre stânga; ochii ni s-au întâlnit. Nu și-a ferit privirea, așa cum mă așteptam, iar eu mi-am îndreptat ținuta sub ochii ei. M-a cântărit de sus și până jos. Era prea puțin că-mi zâmbise înainte să-și întoarcă fața spre ecranul mare al cinematografului. Voiam mai mult.

Ea nu părea să-și dea seama de efectul ei. Nu părea să fi observat că mă holbam la ea, vrăjit, căutând deja cuvintele care s-o convingă să iasă cu mine în oraș. Din păcate, n-am putut vorbi cu ea atunci. Lumina s-a stins chiar când găsisem cuvintele după care scormonisem. Iar fata cu care mă întâlneam pe atunci stătea între mine și Yejide. 

M-am despărțit de fată chiar în seara aceea, după film. Am făcut asta în timp ce stăteam amândoi în holul sălii Oduduwa din Ife, iar mulțimea venită să vadă filmul se revărsa pe lângă noi. 

— Te rog să te întorci singură la cămin. Ne vedem mâine, i-am zis. 

Mi-am împreunat mâinile spăsit, deși nu-mi părea rău. Niciodată n-avea să-mi pară rău. Am lăsat-o acolo, cu gura întredeschisă.  Mi-am făcut loc prin mulțime. Căutam o frumusețe în blugi, cu sandale cu platformă și un tricou alb, care lăsa să i se vadă buricul. Am găsit-o. Până la sfârșitul anului, eram căsătorit cu Yejide. Am iubit-o pe Yejide din prima clipă. Fără îndoială. Dar există lucruri pe care nici măcar iubirea nu le poate face. Înainte să mă-nsor, credeam că iubirea poate face orice. În scurt timp am aflat că nu poate suporta povara a patru ani fără copii. Dacă e o povară prea grea și prea îndelungată, până și iubirea se încovoaie, crapă, ajunge pe punctul de a se rupe, și uneori chiar se rupe. Dar chiar și când e pe jos, bucăți, asta nu înseamnă că nu mai e iubire.

După patru ani, nimănui altcuiva nu-i mai păsa de iubire. Mamei nu-i mai păsa. Îmi vorbea despre responsabilitatea pe care o aveam față de ea ca primul ei născut. Îmi amintea de cele nouă luni în care nu cunoscusem altă lume decât cea dinăuntrul ei. Insista pe chinul din ultimele trei luni. Când nu putuse sta comod în pat și trebuise să-și petreacă nopțile într-un fotoliu capitonat. În curând, Moomi a început să vorbească despre Juwon, fratele meu vitreg, fiul cel mare al celei de-a doua soții a tatălui meu. Moomi nu mi-l mai dăduse exemplu de ani întregi. Când eram mult mai mic, mi-l pomenea tot timpul. Juwon nu vine niciodată acasă cu uniforma murdară; de ce ți-ai murdărit cămașa? Juwon nu și-a pierdut niciodată sandalele de școală; asta-i a treia pereche pe care o pierzi trimestrul ăsta. Juwon nu vine niciodată acasă mai târziu de ora trei; tu unde umbli după școală? Juwon de ce poate să vină acasă cu premii și tu nu? Tu ești fiul cel mare în familia asta, știi ce înseamnă asta? Ai idee ce înseamnă asta? Vrei să-ți ia el locul?

După liceu nu l-a mai pomenit pe Juwon, pentru că băiatul hotărâse să învețe o meserie, din moment ce maică-sa nu-și permitea să-i achite taxele de facultate. Probabil Moomi considera că un ucenic de tâmplar nu va putea rivaliza niciodată cu odraslele ei educate la universitate. N-a mai vorbit despre Juwon cu anii și părea să-și fi pierdut interesul pentru viața lui, până când a hotărât că-mi trebuie altă soție. Atunci mi-a spus, de parcă eu n-aș fi știut, că Juwon avea deja patru copii, toți băieți. De data asta nu s-a oprit la Juwon, ci mi-a amintit că toți frații mei vitregi aveau copii. 

După doi ani de căsnicie cu Yejide, mama s-a obișnuit să mă viziteze la birou în prima zi de luni din fiecare lună. Nu venea singură. De fiecare dată o însoțea altă femeie, o posibilă nouă soție. Niciodată n-a ratat vreo zi de luni. Nici măcar când s-a îmbolnăvit. Aveam o înțelegere. Dacă o lăsam să-mi aducă femeile la birou, n-avea s-o pună pe soția mea într-o situație penibilă făcându-și apariția la noi acasă cu vreo candidată; n-avea să-i sufle o vorbă lui Yejide despre eforturile pe care le depunea. 

Când mama m-a amenințat c-o să-i aducă săptămânal soției mele câte o femeie nouă dacă nu mă hotăram într-o săptămână, a trebuit să iau o decizie. Știam că mama nu e genul de femeie care să vină cu amenințări deșarte. Mai știam și că Yejide n-ar fi suportat asemenea presiuni. Ar fi distrus-o. Din tot șirul de fete cu care mama a defilat prin biroul meu în fiecare lună, Funmi a fost singura care n-a insistat să se mute cu Yejide și cu mine. Funmi a fost alegerea evidentă pentru că nu mi-a cerut prea multe. Cel puțin la început.

Ea a fost o soluție de compromis ușoară. A acceptat un apartament separat, la mulți kilometri de mine și Yejide. Nu-mi cerea decât un weekend pe lună și o sumă de bani rezonabilă. A fost de acord să nu mă însoțească niciodată la petreceri sau obligații publice. După ce ne-am înțeles s-o iau de nevastă, n-am văzut-o pe Funmi cu lunile. I-am spus că sunt ocupat la serviciu și nu voi putea s-o văd o vreme. Probabil că cineva îi vânduse pontul cu soția răbdătoare care până la urmă cucerește inima soțului. N-a obiectat; a așteptat pur și simplu să mă împac cu gândul că din acel moment făcea parte din viața mea.

Cu Yejide, lucrurile se întâmplaseră mai rapid. În primele două luni după ce am cunoscut-o, am făcut zilnic un drum de două ore cu mașina ca să fiu cu ea. Plecam de la birou la cinci și conduceam cam treizeci de minute până la Ife. Mai făceam încă cincisprezece minute prin oraș până ajungeam la poarta universității. De obicei, intram în căminul Moremi, camera F101, cam la o oră după ce plecam din Ilesa.

Am făcut asta zi de zi până când, într-o seară, Yejide a ieșit pe coridor și, în loc să mă lase să intru, mi-a închis ușa în nas. Mi-a spus să nu mai vin niciodată acolo. A zis că nu mai vrea să mă vadă. Dar eu nu m-am lăsat. M-am prezentat la F101 în fiecare zi, timp de unsprezece zile, zâmbindu-le colegelor ei de cameră, încercând să le conving să mă lase să intru. În a douăsprezecea zi, ea a deschis ușa. A ieșit la mine, pe coridor. Cum stăteam unul lângă altul, am implorat-o să-mi spună cu ce greșisem. Un amestec de mirosuri plutea spre noi dinspre chicinetă și toalete. 

Am aflat că fata cu care mă întâlneam înainte s-o cunosc pe Yejide fusese la ea în cameră, s-o amenințe. Fata pretinsese că eram căsătoriți tradițional. 

— Eu nu servesc poligamie, a zis Yejide în seara când mi-a explicat în sfârșit situația. 

Altă fată mi-ar fi spus pe căi mai ocolite că vrea să fie soție unică. Dar Yejide era directă, cu cărțile pe masă. 

— Nici eu, am răspuns. 

— Ascultă, Akin. Hai s-o lăsăm baltă. Chestia asta – noi. Chestia asta. 

— Nu sunt însurat. Uită-te la mine. Haide, uită-te la mine. Dacă vrei, ne ducem chiar acum în camera tipei și-i cer socoteală, o pun să-mi arate poze de la nuntă.

— O cheamă Bisade.

— Puțin îmi pasă.

Yejide a rămas tăcută o vreme. S-a sprijinit de ușă, uitându-se la lumea care se perinda pe coridor. I-am atins umărul; nu s-a ferit.

— Deci eu m-am purtat prostește, a zis ea.

— Îmi datorezi scuze, am răspuns. 

Dar nu vorbeam serios. Relația noastră era încă în punctul în care nu conta cine are dreptate și cine greșește. Nu ajunseserăm încă la stadiul în care să hotărâm cine trebuia să-și ceară scuze era în sine motiv de ceartă.

— Iartă-mă, dar știi că oamenii au tot felul de… iartă-mă. 

S-a aplecat spre mine.

— Bine. 

Am zâmbit în timp ce ea desena cercuri invizibile cu degetul mare pe brațul meu.

— Așa, Akin. Acum poți să-mi mărturisești toate secretele tale, murdare sau curate. Poate ai undeva o femeie care-ți crește copiii…

Aș fi putut să-i spun unele lucruri. Ar fi trebuit să i le spun. Am zâmbit.

— Am niște șosete și niște chiloți murdari. Dar tu? Ai chiloței murdari?

Ea a clătinat din cap. 

Într-un final, am rostit cuvintele care-mi dansaseră pe limbă de la bun început – sau o variantă a lor. I-am zis: 

— Yejide Makinde, o să te iau de soție.