„Human kindness has never weakened the stamina or softened the fiber of a free people. A nation does not have to be cruel to be tough.”
Franklin D. Roosevelt
E foarte greu în ziua de azi să discuți în spațiul public despre bunătate. Orice încercare este primită cu râsete ironice, cu sarcasm facil și cu un cinism ce se vrea a fi înțelept. Nu îmi dau seama dacă așa a fost mereu și sunt eu victima unei erori de perspectivă sau dacă lucrurile s-au schimbat în ultimul timp, dar cert e că acum așa stau lucrurile. Bunătatea, toleranța, generozitatea sunt imediat echivalate cu slăbiciunea intelectuală și relativismul moral și sunt aruncate la gunoiul opiniilor publice naive.
A fi bun înseamnă a fi prost, dacă stai să asculţi gura lumii care, la urma urmelor, este responsabilă pentru inventarea expresiei „prost de bun”. Corul vocilor anonime ce asigură fundalul oricărei dezbateri anunţă categoric sfârşitul erei blândeţii şi începutul unui nou ev în care principala noastră obligaţie este să avem grijă de noi şi ai noştri, o eră a egoismului asumat şi declamat. Am ajuns să trăim sub spectrul manifest al persoanei întâi: eu, noi, la mine, la noi, pentru mine, pentru noi. Oamenii din jurul meu aşază din ce în ce mai frecvent egoismul sincer înaintea generozităţii mimate şi zic din ce în ce mai tare că e mai important să recunoşti că nu îţi pasă de cel de lângă ţine decât să îţi pese. Şi, sigur, sacrificarea ipocriziei nu este un lucru tocmai rău, dimpotrivă, dar pericolul ce ne pândeşte este abandonarea bunătăţii ca deziderat. E mai bine să recunoşti ceea ce eşti, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţi să încerci să fii ceea ce ar trebui să fii, ori mie mi se pare că există o confuzie între a pretinde bunătatea şi a o urmări ca pe un ideal care merită atins, confuzie între fariseism şi necesar.
De fiecare dată când fac apel la compasiunea şi empatia cuiva faţă de altcineva şi mi se răspunde cu dispreţ şi invective scurte, lătrate de pe o poziţie de superioritate nejustificată şi nedemonstrată, încerc să înţeleg motivaţia din spatele acestei reacţii aparent reflexe. Şi nu pot pretinde vreun soi de metodă ştiinţifică în măsurători, tot ce pot este să vă prezint observaţiile mele de poet de facebook aşa cum le fac eu, amatoriceşte, şi să vă rog să le luaţi ca atare. Dar mă gândesc demult la acest „de ce” şi am găsit deja o sumă de explicaţii care sunt fiecare în parte simpliste, dar împreună un mănunchi suficient de descriptiv.
În primul rând şi la un nivel superficial, toată lumea are de câştigat dacă standardul bunătăţii coboară până la un prag accesibil oricui. Noi nu suntem buni. Nu suntem nici răi. Suntem undeva la mijloc, iar diferenţa dintre unde credem noi că ar trebui să fim şi unde suntem de fapt generează o tensiune psihică al cărei efect ne apasă. Nu putem ajunge acolo unde ne zice conştiinţa că ar trebui să fim, pentru că împărţim o lume plină de constrângeri de tot felul, aşa că singura soluţie pentru a ne diminua stresul psihologic inevitabil este să redefinim limitele conştiinţei noastre. Ne doare sufletul când vedem copii amărâţi cerşind în stradă în genunchi şi ştim că nu e vina lor şi că ar trebui să facem ceva, dar nu avem cum să facem ceva pentru toţi copiii de pe toate străzile de pe planetă noastră, aşa că efortul nostru caritabil este inevitabil insuficient. Şi singura soluţie pentru a gestiona impactul acestui eşec asupra psihicului nostru este să redefinim succesul. Ce rost are să plângem copiii orfani din Siria sau din Yemen, când avem şi noi copii orfani în ţara noastră de care nu are grijă nimeni? Ce rost are să plângem copiii orfani din ţara noastră, când nu suntem în stare să îi ajutăm pe cei patru puşti pe care îi vedem în genunchi în fiecare zi în timp ce aşteptăm la semafor la colţul străzii noastre? Ce rost are să plângem copiii din stradă, când copiii noştri, carne din carnea noastră, nu au tot ce le trebuie?
Restrângând succesiv cercul celor ce ne sunt în grijă până ajungem la un minuscul spaţiu familial, prioritizăm recipienţii bunătăţii noastre în funcţie de distanţa faţă de noi. Reacţia este firească şi imposibil de evitat, dar vine cu nişte costuri psihologice, căci în continuare nu ne este uşor să trecem pe lângă copii altuia care plâng în ploaia rece de toamnă, aşa că dezvoltăm mecanisme care să compenseze presiunea umanităţii noastre. Găsim explicaţii. Identificăm vinovaţi. Ne enervăm pe altcineva ca să ne mascăm neputinţa. Americanii sunt de vină pentru copiii morţi în Siria. Sau ruşii. Guvernul este responsabil pentru orfanii din centrele de plasament. Ţiganii sunt nişte înapoiaţi cultural şi din cauza lipsei lor de drag de integrare suferă copiii lor. Leneşii trăiesc din ajutoare sociale şi îşi trimit copiii la produs. Impotenţa noastră se converteşte în ură vehementă şi răspundem celor ce ne roagă să ajutăm printr-un deget întins acuzator spre vinovaţi. Şi când ni se spune că nu facem nimic, ne enervăm şi ripostăm relativizând: Dar ăla de ce nu face? Dar de ce eu? Dar de ce tocmai acum? Dar de ce tocmai pe ei? Ce urmăreşti? Ce ai cu mine? Ce drept ai tu să îmi ceri să fiu bun? De ce trebuie să fiu eu bun ca să îţi închid ţie gura?
A doua explicaţie este transformarea actorilor externi organizaţionali şi redirecţionarea presiunii pe care o exercită aceştia către alte valori morale, distincte şi adeseori incompatibile cu bunătatea. De-a lungul veacurilor, statul şi biserica au presat din interese pur pragmatice comunităţile subordonate în direcţia generozităţii mascate în solidaritate, în cazul statului, şi în umilinţă sau remuşcare în cazul bisericii. Caritatea comunităţii a fost aplaudată şi încurajată de cele două instituţii sociale printr-o propagandă asiduă, pentru că a fost văzută ca un mijloc facil pentru a atinge nişte obiective esenţiale. Statul a forjat astfel o necesară coeziune socială, în timp ce biserica s-a finanţat din mila credincioşilor. Solidaritatea naţională a fost instrumentul esenţial pentru promovarea empatiei sociale, în primul caz, în timp ce biserica a folosit mesajul hristic ca tehnică de marketing. Ambele organizaţii au menţinut la nivelul opiniei publice o valorizare pozitivă puternică a bunătăţii şi compasiunii, dar au limitat-o în obiectul ei la o sferă de subiecţi aleasă atent, astfel încât să sprijine şi întărească interesele celor ce ne conduc.
Am fost buni şi ni s-a părut foarte ok să fim buni, pentru că ni s-a explicat prin mijloacele propagandei de masă că trebuie să fim buni şi să facem ce trebuie, astfel încât să fie bine. Reţeta asta a funcţionat mii de ani şi mai funcţionează încă, dar are un defect intrinsec ce iese acum la iveală. Azi, lumea noastră s-a globalizat şi umanitatea este în contact cu ea însăşi. Globalizarea este o ameninţare teribilă şi iminentă, atât pentru stat, fie el naţional sau de orice alt fel, cât şi pentru biserică, iarăşi, indiferent de ce biserică discutăm. În faţa acestui pericol modern, statul şi biserica au redus prioritatea propagandei pentru caritate şi au redirecţionat-o către valori sociale mai eficiente în raport cu obiectivul supravieţuirii lor. Naţionalismul, Tradiţia, Conservatorismul, Cultura, Limba, Dreapta Credinţă au devenit noile cuvinte cheie în discursurile predicatorilor de la pupitru şi amvon şi au înlocuit Bunătatea şi Umilinţa. În vremea lui Iisus, ni se cerea să fim miloşi cu oamenii, în vremea Patriarhului, empatia noastră trebuie restrânsă la creştinii ortodocşi.
Reprioritizarea asta a obiectivelor morale nu are un caracter pasiv, nu este doar o schimbare de focus, dimpotrivă. Statul şi Biserica nu doar că nu ne mai cer să fim solidari cu ceilalţi, ci ne încurajează să îi descurajăm pe cei ce sunt miloşi cu străinii de naţiune şi credinţă. Nu e vorba doar de închiderea conştiinţelor noastre în cercul strâmt al unei omogenităţi naţionale sau religioase, ci şi de decăderea celor din afara acestor cercuri din calitatea de recipienţi valabili ai generozităţii noastre. Statul şi Biserica nu îşi doresc ca noi să fim buni în sens absolut uman, să fim buni pur şi simplu cu ceilalţi oameni, pentru că această solidaritate transnaţională şi ecumenică este văzută că un pericol fundamental la adresa organizaţiilor locale, aşa că întreaga greutate propagandistică a celor două birocraţii sociale apasă pe mesajele publice transformându-ne în nişte egoişti.
A treia explicaţie este oferită de fracturile şi simplificările ideologice ale căror victime suntem toţi. În ziua de azi, dacă zici că îţi este milă de oamenii sărmani eşti socialist. Punct. Vei fi tratat că socialist şi ţi se va cere să explici Gulagul sovietic, marile crime ale lui Mao sau de ce nu au venezuelenii hârtie igienică pe măsura necesităţilor. Sigur că naraţiunea asta este superficială şi uşor de combătut dacă ai timp şi chef, dar asta nu o face mai puţin influentă. Există printre noi mii şi mii de oameni care evită să vorbească despre caritate, despre solidaritate socială, despre bunătate, pentru că se tem că vor fi etichetaţi că socialişti, suporteri ai statului asistenţial. E un paradox fascinant. Oamenii de dreapta, puternic ataşaţi de piaţa liberă, de proprietate, de drepturi şi de libertăţi sunt nevoiţi să îşi exprime generozitatea în privat, pentru că a o face în public ar atrage înfierarea lor de către cerberii ce stau de veghe la porţile purităţii ideologice.
În acelaşi timp, oamenii de stânga ce cred în solidaritatea socială şi în generozitate sunt reprezentaţi în plan public de nişte inşi care doar vorbesc despre aceste valori fără să le asume şi să creadă în ele, nişte farisei ai stângii care se folosesc de bunătatea altora ca de un ciomag cu care pot plăti nişte poliţe adversarilor lor politici ce le sunt egali în indiferenţă morală. Nu toată lumea are răbdarea sau nervii necesari pentru a explica din nou şi din nou că nu, Adam Smith nu se răsuceşte în mormânt de fiecare dată când zice cineva ne-ar fi bine tuturor dacă şi copiii cei mai săraci ar fi educaţi. Majoritatea oamenilor tace când se întâlneşte cu discursul agresiv al celor câţiva demagogi ai spaţiului public ce îşi asumă cu tupeu definirea bunătăţii în termenii limitaţi care le convin lor şi care nu lasă loc de prea multă bunătate. Nu există în momentul ăsta un curent sau o aripă politică care să militeze pentru generozitate, tot ce avem sunt doi fraţi ideologici identici în populismul lor, ce ne impun un discurs profund partizan. În felul ăsta, spaţiul public este abandonat celor mai puţini generoşi dintre noi care, temându-se de generozitatea noastră, o ridiculizează pentru a o preîntâmpina.
Dacă eu aş vrea să mă angajez mâine într-o companie românească pe o poziţie de management şi aş trimite un CV în care aş preciza la capitolul soft skills că sunt o persoană miloasă, acest detaliu ar fi privit că un dezavantaj evident al candidaturii mele şi nici măcar nu mi s-ar oferi o discuţie prin care să explic de ce nu e aşa.
Al patrulea factor este dat de evoluţia limitelor acceptabile a discursului public, adică, mai exact, de definirea şi redefinirea a ceea ce înseamnă corectitudinea politică. Analizând cauzele dezastrului global generat de al doilea război mondial, oamenii şi-au dat seama că nu e ok să zici chiar orice şi că discursul se transformă în ideologie, ideologia în politică, politică în acţiune şi acţiunea omoară milioane de oameni. Prin urmare, s-a acceptat de comun acord că nişte limite ale discursului politic sunt necesare. Aceste limite, ca orice altceva născocit de oameni, s-au dovedit a fi imperfecte şi au lăsat loc abuzurilor prin care diferite facţiuni interesate au interzis sau cenzurat discursurile care nu le conveneau ideologic. Cum graniţele când vine vorba de valori şi sentimente sunt mereu fluide, subiective şi incerte, nu e deloc uşor să ajungi la o definiţie corectă şi unanim acceptată a ceea ce înseamnă a fi corect politic. În perioada recentă, tot felul de inşi au început să conteste aceste definiţii şi să ceară, de multe ori pe bună dreptate, să dăm prioritate libertăţii de exprimare în defavoarea respectului conversaţional între grupuri. Asta în sine nu este rău, orice este manufacturat trebuie constant reevaluat de spiritul critic al umanităţii.
Problema a intervenit în momentul în care, profitând de criticile pertinente ale celor în măsură să critice, tot felul de populişti de pripas au început să nege conceptul de corectitudine politică în sine şi utilitatea acestuia în plan social. Dacă acum câţiva ani discutăm despre exagerările generate de corectitudinea politică, acum discutăm despre exagerarea care este corectitudinea politică. Transformarea aceasta este devastatoare la nivel social şi ne întoarce în timp în perioada interbelică. Chiar azi, acum câteva ore, mi-a zis cineva că majoritatea romilor sunt retardaţi mintal şi când i-am replicat că această afirmaţie este profund rasistă, mi-a răspuns că tocmai din cauza corectitudinii mele politice romii nu au nici o şansă. Există aici două grupuri distincte de actori. Pe de o parte, avem intelectualii şi afiliaţii lor, a căror rezistenţă la corectitudinea politică este mai degrabă ideologică şi care în vecii vecilor nu ar spune ceva atât de stupid că „romii sunt retardaţi mental”.
De cealaltă parte se află grupul bădăranilor care au resimţit mereu corectitudinea politică drept o zăbala arbitrară pusă de o autoritate pe care nu o recunosc şi care i-a împiedicat să vitupereze în spaţiul public măscările, bigotismul şi rasismul din care este alcătuită viziunea lor asupra lumii. Adică oamenii care au crezut mereu că „romii sunt retardaţi mental”, dar au evitat până acum să o zică, fiindcă le-a fost teamă de reacţia majorităţii. Cele două grupuri sunt distincte şi se plasează pe paliere diferite din punct de vedere intelectual şi social, dar sunt egal vinovate în complicitatea lor. Intelectualii pretins rafinaţi înţeleg că sunt nişte facilitatori pentru discursul grobian, dar nu le pasă, pentru că priorităţile lor sunt legate de conflictul de salon cu alţi intelectuali la fel de stupizi ca ei. Mitocanii de la talpa spaţiului social bastardizează cu bună ştiinţă discursul intelectualilor pentru a îşi exprima astfel, în sfârşit, frustrările personale în public cu impunitate.
Şi ultima cauză pentru care a devenit ridicol să pretinzi bunătate în spaţiul public este o falsa înţelegere a pragmatismului. Ultima cauză pe care o discut eu aici, desigur, sunt probabil multe altele care îmi scapă şi unele care nu îmi scapă, dar care sunt secundare şi pe care le evit pentru a nu mă lungi la infinit. Bunătatea este aproape unanim privită în societatea noastră că fiind o valoare antagonică faţă de pragmatism, iar pragmatismul este considerat calea de aur către eficiență. Teza se aplică în egală măsură dacă vorbim de politici publice, de afacerile private sau de relaţiile interpersonale. Dacă eu aş vrea să mă angajez mâine într-o companie românească pe o poziţie de management şi aş trimite un CV în care aş preciza la capitolul soft skills că sunt o persoană miloasă, acest detaliu ar fi privit că un dezavantaj evident al candidaturii mele şi nici măcar nu mi s-ar oferi o discuţie prin care să explic de ce nu e aşa. Dacă aş avea alte atuuri în CV, probabil că ne-am preface toţi că n-am citit ce scrie la soft skills, dar dacă aş fi la limita cu restul competenţelor, aş fi cu siguranţă descalificat de o puştoaică de 25 de ani de la resurse umane, care crede că a fi milos nu e în nici un caz compatibil cu a fi eficient într-o poziţie de manager. Nu vreau să mă lansez acum într-o explicaţie elaborată despre de ce compasiunea şi empatia nu sunt nişte hibe caracteriale pentru un manager, dimpotrivă, sunt nişte cerinţe obligatorii pentru oricine vrea să fie cu adevărat eficient; asta ar putea fi în sine subiectul central al unui discurs la fel de lung ca cel prezent.
Ce vreau eu să subliniez este că acceptăm că fiind un fapt dincolo de orice dubiu că bunătatea este contraproductivă în relaţiile interumane profesionale şi personale şi că asta ne distorsonează propria percepţie asupra bunătăţii în sine. Pentru noi, a fi buni cu ceilalţi este un sacrificiu, nu o metodă, şi, ca atare, aşteptăm mereu să fim cumva recompensaţi pe altă parte pentru generozitatea noastră. Nu vedem empatia ca fiind un instrument eficient în sine pentru a atinge obiectivele pe care ni le propunem ci, dimpotrivă, ca pe o constrângere morală ce ne limitează uneltele aflate la dispoziţie pentru a gestiona realitatea. Să fii bun e un cost care trebuie acoperit de cineva cumva, e o cheltuială morală de care, dacă ne putem dispensa, am face bine să o facem. Şi, dacă tot am ajuns la concluzia că mai mult ne încurcă, este cu atât mai important să o discredităm în spaţiul public, astfel încât să anulăm presiunea socială inerentă. Ne convine ca toată lumea să creadă că nu poţi fi un manager sau un politician sau un client al unei companii de cablu bun la suflet, pentru că noi credem asta şi ne e mult mai simplu dacă toţi cei din jur sunt de acord cu noi.
A nu se înţelege din toată diatriba asta că bunătatea a fost eliminată din viaţa noastră, sau măcar are un rol secundar. Nici pomeneală. Lumea în care ne învârtim înfloreşte în continuare gesturi de tandreţe şi generozitate în fiecare clipă şi fiecare dintre noi este în fiecare moment un trunchi pe care cresc şi explodează mugurii carităţii. Fiecare dintre noi. Suntem, ca societate în ansamblu şi fiecare luat în parte, mai miloşi şi mai generoşi decât toţi cei ce au fost înaintea noastră. Am evoluat atât de mult şi continuăm să evoluăm şi să ne transformăm, să depăşim diferenţele dintre noi şi să ne recunoaştem dincolo de culoarea pielii sau de crucea de pe piept ca fiind fraţi. Nu m-am întrebat în titlu dacă avem curajul să fim buni, pentru că ştiu că îl avem. Ce mă întreb eu este dacă avem curajul să vorbim despre asta, să aducem din nou bunătatea, generozitatea, caritatea, toleranţă, empatia în prim-planul conversaţiilor noastre sociale într-o formă modernă, realistă şi umanistă, care nu se sperie şi nu se lasă intimidată de fricile şi nălucile noastre. Şi este în continuare mult mai important să fim buni decât să vorbim despre a fi buni, dar asta nu înseamnă că nu este important să vorbim deschis despre bunătate. Viaţa noastră socială este construită în jurul conversaţiilor noastre, iar viaţa noastră este viaţa noastră socială, aşa că ierarhizarea axiologică a discursurilor noastre publice, orice ar însemna publicul, este critică pentru fericirea noastră şi a celor din jurul nostru. Eu unul cred cu tărie că bunătatea este valoarea supremă, cardinală, care are în subordine inteligenţa, securitatea personală şi a celor dragi, faima şi respectul celorlalţi şi ăsta este motivul pentru care îmi doresc să stăm împreună şi să ne gândim din nou cum să facem să fim mai buni decât eram ieri, nu să discutăm despre de ce trebuie să fim buni.
Eu vreau ca atunci când o să treceţi pe lângă groapa în care o să îmi crească iarbă din oase să ziceţi „Aici putrezeşte un om bun” şi să o ziceţi ca şi când ar fi mare lucru, ca şi când râmele şi viermii ce s-au îngrăşat din mine sunt altfel şi mult mai demne de o reverenţă decât râmele şi viermii care s-au hrănit dintr-un câine căci, când tragi linie, un câine e bun pentru că trebuie să fie, în timp ce eu vreau să fiu bun pentru că pot să fiu. Şi pentru asta o să mai scriu.
Puteți urmări scrierile lui Radu aici.
Foto main: U.S. Department of State (via Wikimedia Commons)
