Diana Bădica s-a născut în 1985, la Slatina, iar Părinți e romanul ei de debut, la care a scris timp de șase ani. Apare în a doua jumătate a lunii martie, în colecția Ego-Proză, a editurii Polirom - iar eticheta de ego-proză îți dă rapid de înțeles că romanul e semi-autobiografic. Povestea e a devenirii Ioanei Negrilă, care crește simțindu-se ignorată de părinți, în defavoarea fratelui său mai mic, Florinel, care crește grav bolnav. După ce fratele moare în adolescența Ioanei, părinții se despart, lăsându-și fiica să ajungă la maturitate convinsă că va eșua în orice tentativă de a-și forma o familie.
Criticul literar Marius Chivu o descrie Diana Bădica drept „prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică.” Ovidiu Verdeș scrie că „mobilitatea punctului de vedere” e punctul forte al romanului, în care auzi vocea a trei Ioane, nu a uneia singură: fetița, adolescenta și femeia matură, care-și privește retrospectiv viața.
Dincolo de forța stilistică, Părinți e romanul generației 30+, milenialii mioritici sau cei crescuți cu cheia la gât. De la personajele pe care le-am cunoscut cu toții în orice cartier, indiferent de orașul în care-am copilărit, eiverși „nea” și diverse „tanti, la tensiunile părinți-copii, efuziunile hormonale ale (pre-)adolescenței și o maturitate marcată de dileme sentimental-existențiale, romanul nu ratează niciun jalon. Faptul că o face cu umor și acuitate a observației îl diferențiază, însă, de o simplă (semi)autobiografie și îl recomandă, poate în primul rând, părinților acestei generații, așa cum parcă sugerează și titlul.
Despre nea Litru se zvonea că furase lemnul de la un depozit de mobilă, dar el nu catadicsea să risipească bănuiala. Voia să-şi schimbe mobila în toată casa vara aceea şi îşi vedea de treabă. Lucra în balcon sau chiar pe trotuarul din faţa apartamentului său, de luni până sâmbătă, spre disperarea vecinilor care au făcut reclamaţie la Şchiopu. Dacă erai atent, când lucra, îl auzeai, din când în când, înjurând tot cartierul. N-avea copii şi nu-i convenea nici lui gălăgia noastră, dar el fusese om de treabă şi nu făcuse reclamaţie pentru asta. Eram copii, înţelegea situaţia.
— Oameni buni, staţi aşa că nu e aşa, le zisese Şchiopu celor care veniseră la el cu un tabel de semnături. Îşi termină omul treaba şi situaţia revine la normal. A avut cineva probleme cu el? N-a avut.
— Păi, şi dacă n-a avut ce mare lucru? Are acum, a spus Capac.
— Eu zic să vă calmaţi şi să mai aşteptăm puţin. Când şi-a renovat vreunul casa, a sărit cineva cu reclamaţia? N-a sărit. Păi, vedeţi…
Ai mei nu semnaseră. Într-o duminică, Tudor a bătut în uşa balconului lui nea Litru. Vecinul nu lucra, dar, prin geamul de la balcon, îl vedeam trebăluind prin bucătărie.
— Vecine, ne daţi şi nouă nişte lemne?
— Ce să faceţi, mă, voi cu lemnele?
— Ne jucăm. Desenez eu cai şi ne facem herghelie lângă pocăiţi, în poieniţă, a spus Tudor mândru de ideea pe care o auzeam pentru prima dată.
— Fugi, mă, de-aici. Lemnul nu se desenează, se taie, a zis nea Litru, încurcându-l pe Tudor.
N-aş fi vrut să-i iasă planul, la cât de nesuferit era uneori, dar răspunsul ne-a întristat pe toţi. În sfârşit avusese şi Tudor o idee bună şi nu ne puteam bucura de ea. Am plecat în spatele centralei termice să ne jucăm cu mingea. Ziua următoare am apărut iar în formaţie completă în faţa balconului său. Stăteam aşa, prefăcându-ne că ne jucăm tocmai acolo.
— Ia veniţi, mă, încoa’, a spus nea Litru.
Am mers ca mieii pe aleea mică din faţa balconului său. Avea cel mai tare balcon dintre toţi cei care locuiau la parter. Blocurile nu se construiseră cu balcoane la parter, dar, după Revoluţie, oamenii se puseseră pe modernizări. Unii şi-au făcut balcoane micuţe, cât să corespundă celor de la etaje, mici cât o cameră şi poziţionate în continuarea bucătăriei, alţii le-au lungit mai mult. Balconul lui nea Litru ocupa bucătăria şi dormitorul, dar nu de asta era cel mai deosebit balcon de pe strada noastră, ci pentru că la mijloc îl prevăzuse cu o uşă care se deschidea doar din interior. În dreptul ei turnase ciment până în trotuar şi îşi făcuse o alee, iar în stânga şi în dreapta plantase flori. Vara ţinea uşa deschisă cât îngrijea plantele sau făcea vreun grătar. Lumea îl ştia de gospodar, până la zgomotul din vara aceea nu se plânsese nimeni de el.
I-a făcut semn lui Tudor să se apropie, iar Tudor s-a strecurat prin mulţime până a ajuns în faţa uşii. Ca să intri în balcon, trebuia să urci trei trepte mici din fier, dar el nu a făcut asta. A rămas la baza scării, timp în care nea Litru, dinăuntru, a scos ceva dintr-o pungă de un leu.
— Îţi place? l-a întrebat arătându-i un cal cu două picioare făcut din lemnul pentru mobilă.
— Da, a răspuns Tudor. Mi-l daţi mie?
— Da’ cui? Doar nu l-am făcut pentru mine.
Tudor a sărit de pe scări exclamând moamă, apoi iar oau, mamă, noi am ţipat, câţiva au aplaudat. Câştigaserăm. S-a întors cu faţa la noi şi a ridicat calul deasupra capului său, rotindu-l pe toate părţile, cât să-l vedem mai bine. A spus că o să-i deseneze coamă şi coadă cu creionul şi o să ne jucăm cu el în poieniţă toată vara.
— Unde vă jucaţi, mă, atâţia copii cu un singur cal? Ia veniţi mai aproape.
Când am ajuns unde era Tudor, călcând iarba din grădiniţa lui nea Litru, am văzut că în punga de un leu erau o grămadă de jucării. Ne făcuse păsări, porci, oi, case, gard şi ne-a mai dat şi bucăţi de lemn din care să ne facă taţii noştri ce ne mai trebuia la ferma animalelor. Fiecare a luat câte ceva, ba chiar unii şi-au luat câte două jucării. Eu am luat o căsuţă care aducea cu o cuşcă de câine şi o bucată de lemn lungă şi lată cât o palmă de copil. Câine nu avea nimeni, aşa că am presupus că dormea în cuşca mea. I-am spus vecinului săru’ mâna de mai multe ori şi am luat-o la fugă spre poieniţă, unde ne-am amenajat ferma.
Niciodată nu ne-am înţeles aşa de bine între noi. Completam cu jucării de acasă, de Tudor s-au îndrăgostit mai toate fetele, părinţii nu ne mai purtau de grijă că sărim în faţa maşinilor, stăteam în poieniţă toată ziua. Ne făcuserăm un obicei să zicem săru’ mâna ori de câte ori treceam prin dreptul balconului lui nea Litru, indiferent dacă îl vedeam sau nu. Ziceam săru’ mâna aşa cum ne închinam când treceam prin faţa bisericii. Când ne răspundea, ştiam că se află în bucătărie şi se uită la televizor, fumând. A murit de curând de plămâni.
Fotografie principală: Claudiu Popescu
