Lulu Miller e om de radio, la NPR, postul public din Statele Unite. A co-fondat acolo podcastul Invisibilia, despre forțele ascunse care modelează comportamentul uman, și tot la NPR prezintă și podcastul Radiolab, alături de alți doi jurnaliști. E câștigătoare de Peabody, unul dintre cele mai prestigioase premii jurnalistice din SUA și are articole publicate în The New Yorker, Electric Literature și alte publicații importante. Dar nu asta trebuie să știți despre ea - ci faptul că e o ființă extrem de curioasă, pasionată și de știință, dar și de ficțiune, care pare să trăiască pentru povești. Și pentru natură, după cum ne povestea într-un interviu pentru Scena9 acordat anul trecut.
Tot atunci, când am stat de vorbă la conferința The Power of Storytelling, Lulu a anunțat că urmează să publice o carte despre un taxonomist pasionat de meseria sa până la obsesie. În 1906, cutremurul din San Francisco a distrus munca de o viață a lui David Starr Jordan, o mie de descoperiri naturale, ordonate meticulos în borcane de sticlă. În loc să renunțe, Jordan a recurs la o soluție ingenioasă, despre care credea că-i va proteja cercetarea de haosul lumii. Când i-a descoperit povestea, Miller a luat-o inițial ca pe o anecdotă interesantă, despre lupta unui om, descoperitor al unei cincimi dintre speciile de pești pe care le cunoaștem azi, cu arbitrarul universului. Însă, citind mai departe despre cum și-a refăcut Jordan impresionanta colecție, a alunecat tot mai adânc într-o lume precum niciuna dintre cele pe care le cunoscuse până atunci - și pe care nu și-ar fi putut-o imagina. „De ce peștii nu există” e biografia lui Jordan și aventura lui Miller în descoperirea lumii lui.
Prolog
Gândește-te la persoana pe care o iubești cel mai mult. Imagineaz-o stând pe canapea, mâncând dintr-un bol cu cereale și vorbind cu înverșunare despre ceva absolut încântător, cum ar fi că o deranjează foarte mult când oamenii își semnează e-mailurile cu o singură inițială în loc să mai apese de alte patru ori pe taste ca să-și ducă treaba la bun sfârșit...
Și-apoi le vine de hac Haosul.
Haosul care lovește din afară – o creangă prăbușită, o mașină în viteză, un glonț – sau care se dezlănțuie dinăuntru, odată cu revolta propriilor celule. Haosul îți putrezește florile și îți ucide câinele și îți ruginește bicicleta. Îți erodează cele mai prețioase amintiri, îți dărâmă orașele preferate, îți distruge orice sanctuar pe care-l poți crea vreodată.
E doar o chestiune de timp. Haosul e singurul lucru sigur de pe lume. E cel care ne stăpânește pe toți. Tatăl meu, care este om de știință, m-a învățat de timpuriu că nu poți scăpa de cea de-a doua lege e termodinamicii: entropia nu face decât să crească; nu se poate reduce niciodată, orice-am face.
Un om deștept acceptă acest adevăr. Un om deștept nu încearcă să lupte cu acest adevăr.
Dar într-o zi de primăvară a anului 1906, un american înalt, cu o mustață stufoasă, a îndrăznit să se opună stăpânitorului nostru.
De ce peștii nu există
Îl chema David Starr Jordan și, în multe feluri, era treaba lui să lupte cu Haosul. Era taxonomist, acel tip de om de știință menit să facă ordine în Haosul de pe pământ prin dezvăluirea formei pe care o are marele arbore al vieții – acea hartă pe mai multe ramuri despre care se spune că ne arată cum sunt legate între ele toate plantele și animalele. Specialitatea sa erau peștii, iar el și-a petrecut întreaga viață navigând pe toate mările globului în căutare de noi specii. De noi indicii despre care spera că aveau să ne dezvăluie mai multe despre esența ascunsă a naturii.
A muncit cu râvnă zeci de ani pentru ca el și echipa sa să ajungă până la urmă să descopere o cincime dintre peștii cunoscuți la acel moment. Noile specii erau scoase la mal cu miile, iar el inventa pentru acestea denumiri, apoi le grava pe plăcuțe metalice lucioase și le punea alături de specimenele respective în borcane cu etanol. Încetul cu încetul, descoperirile sale au fost așezate unele peste altele, ajungând din ce în ce mai sus.
Asta până într-o dimineață de primăvară a anului 1906, când a venit un cutremur și i-a dărâmat impresionanta colecție.
Sute de borcane făcute țăndări pe jos. Specimenele sale, mutilate de cioburi și de rafturile căzute. Dar cel mai rău a fost pentru denumiri. Acele plăcuțe metalice atent potrivite zburaseră în devălmășie pe jos. Luând forma unui teribil act dintr-o Geneză inversată, miile sale de pești meticulos denumiți se transformaseră într-o masă informă, aruncată înapoi în necunoscut.
Dar stând în mijlocul dezastrului, cu munca sa de-o viață eviscerată la picioare, acest om de știință mustăcios a făcut ceva ciudat. Nu a renunțat și nici nu s-a lăsat cuprins de disperare. Nu a băgat în seamă ceea ce părea a fi mesajul clar transmis de cutremur: că într-o lume condusă de Haos, orice încercare de ordonare este sortită, în cele din urmă, eșecului. În schimb și-a suflecat mânecile și a scotocit peste tot până când, dintre toate armele lumii, a găsit un ac de cusut.
A prins acul între degetul mare și cel arătător, a trecut ața prin gaură și s-a îndreptat către unul din cei câțiva pești pe care îi mai recunoștea în mijlocul dezastrului. Cu o mișcare unduitoare, a străpuns cu acul pielea de sub opercule. Apoi a folosit ața lunguiață pentru a prinde plăcuța cu denumirea speciei direct de carnea peștelui.
A repetat acest gest mărunt pentru fiecare pește pe care l-a putut salva. De-acum încolo nu avea să mai lase plăcuțele metalice să stea libere în borcane, ci să prindă fiecare denumire direct de pielea creaturii. Un nume cusut sub opercule. De coadă. De ochi. A fost o mică inovație născută din dorința sfidătoare ca munca sa să fie protejată din acel moment în fața atacurilor nemiloase ale Haosului, ca ordinea sa să înfrunte cu capul sus următoarea lovitură.
***
Prima dată când am auzit de riposta lui David Starr Jordan împotriva Haosului aveam puțin peste 20 de ani și tocmai îmi începeam activitatea de reporter de știință. Am presupus imediat că era nebun. Poate că acul avea efect împotriva unui cutremur, dar cum rămânea cu un incendiu sau o inundație sau rugina sau oricare dintre miliardele de feluri de distrugere la care nu se gândise? Inovația sa cu acul de cusut părea atât de instabilă, atât de obtuză, atât de amarnic de neștiutoare în privința forțelor care îl stăpâneau. Am luat-o ca pe o lecție despre hybris. Un Icar al colecției de pești.
Dar, pe măsură ce m-am maturizat și Haosul și-a făcut mendrele cu mine, pe măsură ce mi-am distrus propria viață și m-am apucat să o refac din bucățele, am început să mă tot gândesc la acest taxonomist. Poate că înțelesese el ceva – despre perseverență sau scop ori cum să mergi mai departe – ce trebuia să aflu și eu. Poate că era în regulă să crezi nemăsurat în tine. Poate că a te lăsa dus de val, negând cu vehemență faptul că totul era sortit pieirii, nu era o dovadă de nebunie, ci – și mi s-a părut imoral să gândesc asta – o dovadă că ești învingător?
Așa că, într-o după-amiază de iarnă, simțindu-mă mai plină de speranță decât de obicei, am căutat pe Google numele David Starr Jordan și mi-a apărut o fotografie sepia a unui bătrân cu mustață stufoasă. Care avea o privire cam dură.
Cine ești tu? m-am întrebat. Un avertisment de tipul „așa nu!”? Sau un model de viață?
Am dat clic, ca să văd mai multe poze cu el. Iată-l în copilărie, inocent ca un miel, cu o claie de bucle negre și niște urechi clăpăuge. Iată-l în adolescență, stând în picioare într-o barcă cu vâsle. I se lățiseră umerii și își mușca buza de jos într-un fel care mai că putea fi catalogat drept pasional. Iată-l și la bătrânețe, arătând aidoma unui bunic și stând pe un scaun și mângâind un cățel alb și lățos. Am găsit linkuri către articole și cărți scrise de el. Ghiduri despre colecționarea peștilor, studii taxonomice despre pești din Coreea, Samoa, Panama. Dar și eseuri despre adevăr și băutură și umor și disperare. Scrisese și cărți pentru copii și satire și poeme, dar și o carte de memorii numită The Days of a Man – burdușită cu atâtea detalii despre numitele zile ale numitului om, că a trebuit împărțită în două volume –, numai bună pentru jurnalista pierdută, gata să caute îndrumare în viețile altora. Cartea era epuizată și nu se mai tipărise de aproape o sută de ani, dar am găsit un anticar care a fost dispus să mi-o vândă pentru 27,99 dolari.
Când a ajuns coletul, m-a cuprins o senzație de căldură, de încântare. De parcă urma să găsesc înăuntru o hartă către o comoară. Am strecurat un cuțit cu mânerul din lemn de tec pe sub banda adezivă, moment în care au ieșit la iveală două tomuri de culoare verde-oliv, fiecare strălucind ca aurul. Mi-am făcut o cană imensă de cafea și m-am așezat pe canapea cu primul volum în poală, gata să descopăr ce se alege de tine când refuzi să cedezi în fața Haosului.
Fotografie principală de Elianne Dipp (detaliu), via Pexels
