Dinu Guţu are 29 de ani şi o bună parte din ei i-a petrecut ca suporter şi antropolog în lumea ascunsă a fotbalului, printre ultraşi, pe care i-a descusut în lucrarea de licenţă „Revoluţia Ultraşilor”, publicată în 2012 la Editura Cartier. Recent, pasiunea lui pentru acest fenomen s-a mutat şi în proză - romanul de debut al lui Guţu, „Intervenţia”, se mişcă între lumea suporterilor dinamovişti şi cea a industriei ONG-urilor şi-a „scriitorilor” de proiecte, iar rezultatul e, din câte scrie Adi Schiop pe coperta a patra a cărţii, un „realism pop, fără bovarisme dostoievskiene.” „Intervenţia” a apărut la editura Polirom şi va fi lansată azi, de la ora 19.00, la standul editurii din cadrul Târgului Gaudeamus. Până una-alta, vă invităm să citiţi un fragment. 

*

Nici nu mai ştiu cum am ajuns acasă călare pe scuter. Ştiu că ne-am întâlnit pe la şase într-o crâşmă din Pantelimon, genu’ de crâşmă cu grădină mare în spate, unde se întâlneşte elita interlopă locală. Genu’ de crâşmă cu vin îndulcit la carafă şi narghilea. Elevi, combinatori, ultraşi, huligani, toţi levitează în aceste ore ale beţiilor de dinainte de meci. Faci o ironie, îl înjuri pe unu’, apoi îl pupi. Râzi de altu’ dacă-l simţi mai mincinos ori mai prost la vreo fază. Nu se supără nimeni, nu-i pasă nimănui, ideea-i să treacă timpu’, să uiţi de credite, de datorii şi de nevastă. Bei şi după aia mergi cu ai tăi la meci. Şi asta am decis să facem. La un semn, băieţii se-ncolonează şi valea spre stadion. Traficu’ oprit, nu zice niciun şofer pâs când trecem agale prin faţă. Vreo sută cincizeci, băieţi ca florile. Cântăm. Unii ironic, alţii pe bune: „Staaţi dreeepţi, treceeee Dinamooo,/ Staaaţi drepţi, treceeee Dinamooo…” şi lumea din jur chiar ne ia-n serios şi cască ochii mari la noi ca la urs. 

Cum spuneam, sunt tare obosit, ori deocheat, că par palid în oglindă şi n-am stare. Mă copleşesc un fel de moleşeală şi o neputinţă în tot corpu’ şi mă gândesc că aşa e când eşti bătrân şi aproape de moarte. Pierd vremea pe telefon şi văd că Relu scrie de nebun pe grupul de WhatsApp că e aproape singur la Moş la bar şi că noi, indolenţi, i-am tras ţeapă şi de data asta. Relu e cel mai implicat ins din brigadă, da’ asta nu-i neapărat un semn bun. E primu’ la vopsit la coregrafii, primu’ la deplasări ori la tot soiu’ de evenimente ale peluzei. Numai că atunci când îl lăsăm de izbelişte, nebunachis al nostru, cum îi mai spunem, se face foc şi pară şi înjură de copii şi de morţi şi de alţi copii morţi, încât ne stârneşte şi râsul, şi vina. Dacă s-ar căuta pe la psihologi, Relu ar fi probabil un high functioning borderline, căci trece repede dintr-o stare în alta, iar dacă nu se-ntâmplă după planu’ lui vreo acţiune colectivă, îşi rupe cămaşa de pe el de nervi ori biletu’ la meci şi pleacă ori să bea, ori acasă. Noi îl iubim, că şi el ne iubeşte. 

Ei, şi uite în seara aia Relu înnebunea stând la bodega de lângă Arenă că nu vine nimeni la acţiunea noastră de capturat „cârpe” de la ultraşii Romei. Roma, cu care juca Astra aseară, e fix un fel de legendă vie a ultraseriei. Are grupuri care au şi patruzeci de ani. Adică în toţi anii ăştia băieţii lor n-au pierdut steaguri sau au tras cu dinţii de ele ca să nu fie capturate. „Le trimit dracu’ cu drona din stadion“, aşa cum comenta un amic. Asta-nseamnă să fii legendă. Şi atunci când eşti legendă, plebeii ca noi, dacă tot nu te pot atinge, vor măcar să te scuipe. Din dragoste, desigur. Şi uite aşa, ca să nu-l las pe Relu singur să înfrunte legenda, am urcat într-un taxi şi ajung la Moş. Aici, vreo cinşpe inşi de la noi jucau la păcănele. Relu, puţin derutat şi aproape mort de la cuiul pe care-l fumase puţin înainte, mă-ntâmpină vesel : 

— Ha, ha, a venit şi huliganul cu cască ! Breee, ţipă el în tot baru’, ăsta vine la intervenţii cu casca direct! referindu se la coafura pe care o am de când mă ştiu, inspirată din dragostea lui taică-meu pentru beatleşi. 

— Facem haos ! râd eu ca să-i accept gluma, să nu m-arăt ofticos, altfel, nişte cetăţeni ordinari am fi. 

Pe Relu l-am cunoscut acum câţiva ani, când încă nu eram membru în brigadă, într-un autocar spre Bistriţa. Straşnică deplasare. Prima din sezonu’ ăla. Ei, şi cum lumea nu-l văzuse de vreo două trei luni pe Relu, au rămas tablou, că ăsta pusese pe el numai biceps, triceps şi pătrăţele, de nu-l recunoşteai. Antinuş, corporatistu’, după vreo patru beri a descifrat misteru’ şi a născut rima corectă, de i-au cântat-o băieţii până la plictiseală : „Relache s-a definiiit, nu mai futee niciun piiic!”. Relu s-a înroşit ca un semafor, că-i băiat simţit în general. Da’ după ce i-a mai trecut din jenă, hop lângă mine : 

— Am auzit că eşti din Chişinău. Nu-mi aduci şi mie nişte lucruri mici de acolo, când te duci pe acasă? 

— Lucruri mici… cum ar fi, de exemplu ? mă fac eu că nu-nţeleg. 

— Nişte medicamente, un Danabol, o Testosteronă… le-aş lua de aici, da’ nu se mai fabrică, că-i cu reguli UE şi astea, iar ce-i pe piaţă e de contrabandă, mă-nţelegi ? 

Şi aşa m am întovărăşit cu Relu, iar mai apoi m-am apropiat şi de grup. Îi aduceam la câteva luni nişte cutiuţe cu pastile pe care le ascundeam bine la vamă. Omu’ creştea de te temeai să pui mâna pe el la un moment dat. Avea el fetişu’ ăsta, s-arate ca la concursurile de culturism. La un moment dat nu m-a mai întrebat dacă plec pe-acasă, cred că-l ajunseseră din urmă blestemele lui Antinuş. 

Facem conversaţie, de una, de alta, şi ne uităm pe TV la meciu’ care-i la câteva sute de metri de noi. Unul de-al nostru, după ce-njură de trei ori ţara şi locuitorii de-o populează, îmi zice : 

— Să-mi bag pula dacă nu se plânge toată ziua şefu-meu că-i viaţa grea, că n-au de unde să mă plătească. 

— Bă, adevărat. Al meu e la fel, se bagă Anaf. Că-i scump impozitu’ la maşină şi el are un 4.2 TDI… Eu o singură treabă i-aş zice : să trăiască el şase luni ca mine. Cu leafa mea, cu creditu’ meu, cu copil mic. Toate în douj de milioane.

*

Foto: Ilustraţie de Andreea Chirică pentru romanul „Intervenţia”.