Pe data de 20 aprilie a.c., am primit următorul mail de la Mihai Iovănel, specialistul nostru în literatură: „am citit noul roman al lui Mihai Radu, ff tare. o să apară la târg la Polirom. poate faceți un preview cu el”. Pentru că avem mare încredere în ambii Mihai, iată un fragment din Extraconjugal, un roman noir despre lumea contemporană cu spaimele și neoanele ei, în care „totul e alert, sclipitor, profund, memorabil” (M. Iovănel).

Cartea o găsești săptămâna asta, la Bookfest. Și dup-aia în toate librăriile din țară.

„Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală.“

Asta îmi spuneam privind luminile de pe bordul maşinii în intersecţia mare de la Panduri. O frază care îmi flutura în minte la fel ca mesajele acelea publicitare agăţate de coada unui avion pe deasupra plajelor. „Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală.“

M‑a sunat Camelia, soră‑mea, lăsând pauze lungi după fiecare propoziţie. Nu mi‑am dat seama dacă savurează nervoasă momentul sau, pur şi simplu, nu ştie cum să reacţioneze. Mi‑o imaginam în camera ei, pe scaunul de la fereastră, aşezată cu un picior sub ea. Fie îşi sprijină genunchiul de masă, fie bagă unul dintre picioare sub ea, pe scaun, însă nu ai s‑o vezi aşezată normal.

— Şi‑a făcut analize, tot, le am, mi‑a zis Camelia.
— Eşti sigură? am întrebat‑o.
— Foarte.
— Scanează sau fă o poză şi trimite‑mi şi mie pe mail ce‑a scris doctorul!
— Crezi că te mint?
— Nu, vreau să văd ce scrie exact.
— Îţi citesc eu, am în faţă.
— Ţi‑e greu să‑mi trimiţi?
— Dar îţi citesc eu.
— Băi, îmi trimiţi sau nu?
— Cred că nu‑ţi trimit.
— De ce?
— Pentru că am senzaţia că nu mă crezi, ceea ce mi se pare insultător. Eşti un prost.

Încă o pauză.

Am închis telefonul şi am ieşit la o ţigară pe terasa mare de la etajul zece al clădirii în care muncesc. Jos, pe cele patru benzi ale şoselei, capotele strălucitoare se mişcau încet ca nişte ţestoase cu carapacele făcute din oglinzi. Dincolo de linia ferată, câteva avioane mici, de agrement, erau parcate cu boturile ridicate spre apus şi păreau arogante. Terasa e atât de mare, atât de deschisă deasupra oraşului, încât te face să te simţi spectator. Dar îţi dă şi un mare sentiment de libertate. Uimitor cumva, pentru că acolo jos, în maşini sau pe trotuare, ştii foarte bine, abia dacă te poţi mişca. Aici sus însă, aici eşti liber.

Mi‑am imaginat‑o pe mama intrând în acea categorie a oamenilor pentru care există reclamele ciudate de la televizor, cu pelvisul pulsând şi înroşindu‑se, cu mirosul neplăcut de acolo care trebuie „alungat“ şi, de ce nu, întreaga gamă de unguente împotriva fisurilor anale. Toate vin la pachet, anal, neanal, sunt chestii care se întâmplă acolo „jos“. Mi s‑a părut murdară mama. Nu neapărat moral sau mai ştiu eu ce, ci din cauza bolii impregnate în carnea ei bătrână, care cu greu ar mai putea fi alungată de acolo. Carnea omului bătrân e un adăpost sigur, m‑am gândit. Nu sunt, de la o vârstă, toate întâmplările definitive şi fără întoarcere?

M‑am plimbat dintr‑o parte în alta pe terasă, soarele mă orbea când mă întorceam cu faţa spre stradă, eram ameţit şi confuz – apropierea asta de cer făcea ca un eveniment cosmic cumva să se bage în treburile domestice ale familiei mele.

Simţeam în buzunar telefonul vibrând. Ştiam că e Camelia, ştiam că o să sune încontinuu de‑acum, după cum ea ştia că îi voi răspunde până la urmă. Nu puteam totuşi s‑o fac atât de repede.

Am intrat înapoi în birou având în minte reclamele în care se vorbeşte de „zona intimă“, zonă care ar avea probleme. Când naiba a fost delimitată intimitatea acolo, între craci, ca un centru al omului, la mijlocul său, punctul în care, dacă ar avea o scurgere, cum are cada, ar fi resorbiţi în partea cealaltă a lumii, dincolo de imagine? L‑am întrebat pe un coleg dacă „zona intimă“ i se pare o exprimare stupidă, iar el mi‑a zâmbit, neştiind dacă îl iau la mişto sau o zic serios.

— Pe bune, gândeşte‑te : zonăăăă… intimă! Adică o chestie destul de dubioasă, cum e Zona 51. Apoi, nu ţi se pare că, fiind o „zonă“, are graniţele foarte imprecise?

Nu înţelegeam nici eu exact de ce „imprecizia“ graniţelor era un argument.

Am ieşit pe hol să‑mi iau o cafea de la automat, însă nu mi‑am luat. Mi‑am adus aminte că mai băusem trei cafele până atunci.

Tot gândindu‑mă la murdăria asta a mamei, mi‑a venit în minte casa părinţilor, care este de‑o curăţenie atât de neprimitoare. Sunt momente când pare proaspăt renovată şi nelocuită. Există acel alb scandalos pe care‑l au dinţii moşilor şi babelor de la Hollywood, albul fosforescent, iradiant. Îl poţi admira pe holurile casei alor mei. Apoi e tata, care doarme într‑o cameră „culoarea oului de raţă“. De câte ori nu mi l‑am imaginat pe acest bătrân plin de păr alb pe tot corpul în postura puiului de raţă, măcănind şi legănându‑se ca un alienat de pe un picior pe altul.

După telefonul Cameliei m‑am tot plimbat pe hol. Câteodată mă opream brusc şi mă întorceam pe călcâie, cum fac detectivii în filme când au descoperit proba revelatoare. Eu eram doar enervat, deranjat. De ce naiba a trebuit să‑mi spună Camelia asta ? Sunt peste două sute de kilometri între mine şi ei, o distanţă mare, o distanţă ce poate să facă o boală invizibilă. De la un anumit număr de kilometri în sus ar trebui să se dea veste doar despre anumite boli. Asta ar fi o boală de sub cincizeci de kilometri. Oricum, nici asta nu contează, ci să‑şi rezolve bolile, să ia medicamente, să le dea pe gât cu apă şi să revină apoi la indiferenţa aia veselă pe care o implică discuţiile telefonice cu cei din familie.

În drum spre casă, în maşină, cu radioul dat încet, am încercat să mă gândesc la toţi patru, la mama, la tata, la mine şi la Camelia, la ce fel de familie am fost şi suntem, dar nu am putut. Avionul acela tâmpit se tot plimba încoace şi încolo peste creier : „Mama are o boală cu transmitere sexuală!“.

Niciodată nu m‑am gândit la mine şi la ei, la toată familia, ca la un om mai mare care păşeşte peste ani, având în buzunarul de la piept, ca buletin de identitate, o poveste cu bunici şi străbunici.

Mi se pare indecent când îl aud pe câte unul vorbind despre familia lui aşa : „Noi, cei din familia mea, suntem nu ştiu cum şi nu ştiu cum“… Nu ştiu exact ce mi se pare atât de respingător : faptul că se consideră toţi din familie asemănători între ei sau că se închipuie diferiţi ca familie de celelalte familii ? Am ajuns cu maşina în faţa blocului şi cu gândurile în cu totul altă parte, într‑o zonă care nu mă ajuta cu nimic : în fiecare familie există o haită de unchi zgomotoşi care debitează la nesfârşit aceleaşi poveşti amuzante şi în fiecare familie sunt câteva mătuşi despre care se spun, cu voce joasă, tot soiul de porcării. Întregul familiei mele, familia mea ca întreg, iată ceva ce nu a fost vreodată un obiect de interes.

La înmormântarea bunicului Ghiţă, în noaptea priveghiului şi a doua zi, până să fie dus la cimitir, am băut vin într‑o cameră alăturată cu un văr îndepărtat – o expresie care, altfel, rezuma foarte bine distanţele dintre noi toţi. La cimitir mi s‑a făcut rău, abia îmi stăpâneam voma. Era un soare puternic, mă durea capul de muream, la un moment dat m‑am retras lângă un copac, câteva morminte mai încolo. Ce spectacol: nişte oameni adunaţi în jurul altui om care stă culcat într‑o cutie de lemn, îmbrăcat la costum. Cât de amuzantă este eleganţa celui care s‑a culcat în cutia de lemn! Hei, mă pun aici, în cutia asta de lemn, dar nu înainte de a îmbrăca un costum elegant şi nişte pantofi lucioşi. Un burtos îi cânta la căpătâi! Ţin minte că m‑am sprijinit cu spatele de copacul ăla şi am închis ochii. Mi‑am imaginat că aş putea să comunic cu bunicul Ghiţă, că doar noi aveam ochii închişi.

Când a fost adusă mâncarea la pomană, am mers în spatele casei şi am vomitat, nu m‑am mai putut abţine. Cum să mănânci carne friptă după înmormântare ? îl tot întrebam pe văru‑meu, iar ăla râdea de fiecare dată. Cu un cap perfect rotund, cu nişte ochi mici şi negri, vărul Damian întruchipa o bunătate molcomă, aproape leneşă.

— Nici nu ştiu cum să rezum, i‑am spus, dar cred că facem prea multe chestii cu carnea – o implicăm în prea multe. Faptul că e pe noi, că stă lipită de oasele noastre şi că la sfârşit putrezeşte mâncată de viermi ar cam trebui să fie de ajuns. Pare că bravăm, că facem scamatorii cu ea sau, naiba ştie, poate că, pur şi simplu, suntem inconştienţi ori proşti de‑a dreptul.

În dimineaţa zilei dinainte mi se păruse de pomină imaginea cu mama şi încă două mătuşi făcând chiftele în curte. Smulgeau dintr‑o movilă de carne tocată din mijlocul mesei şi, prin rulare cu palma, dădeau o formă de bilă pe care la final o turteau printr‑o apăsare scurtă. Dincolo de zidul casei, îmi imaginam, bunicul se retrăgea din toate ungherele corpului său, mai dădea poate o ultimă tură prin el însuşi să vadă dacă nu a uitat ceva şi murea. Evident că, într‑un fel, făceau chiftele din bunicul Ghiţă. E inevitabil, trebuie să fie aşa, apropierea face lucrurile să împrumute unele din altele, pentru ca în final să fie unul şi acelaşi lucru. I‑am zis Cameliei asta la ureche şi ea s‑a întors cu faţa plânsă spre mine :

— Scârbosule, scârbosu’ naibii!
— Mâine îl mâncăm pe bunicu’, asta e! Obişnuieşte‑te cu gândul că o să‑l scoţi pe fund peste vreo două zile. Adevărata înmormântare se face în veceu, fetiţo!

Spre miezul nopţii, când nu mai puteam nici să beau, nici să fumez, când vărul nu mai putea să râdă, ci doar se concentra să‑şi ţină capul în echilibru deasupra mesei, am ajuns la o concluzie : celor din familia mea le vine foarte bine moartea ; ridicolul morţii – să stai într‑o cutie îmbrăcat la costum, nemişcat, de parcă împachetează Moş Crăciun o păpuşă urât mirositoare. Li s‑a potrivit de minune sârguinţa cu care, de generaţii, femeile au rulat chiftele dincolo de zidul după care un om îşi consuma ultimele respiraţii.

Vărul făcea eforturi supraomeneşti să‑şi ţină capul în echilibru. Gâtul era un bot de focă, iar capul o minge. Bunătatea sa era, într‑adevăr, cu totul nefolositoare.