Citește un fragment din memoriile lui Edward Snowden.

Snowden e eroul modern, whistleblowerul absolut care s-a luat la trântă cu sistemul, iar acum a scris o carte despre asta. În 2013, fostul angajat NSA a dezvăluit că guvernul SUA construia un sistem de supraveghere în masă fără precedent, colectând datele cetățenilor. 

Edward Snowden și-a lansat biografia săptămâna asta pe 17 septembrie, și în aceeași zi, guvernul SUA l-a dat în judecată pentru că ar fi încălcat acordurile de confidențialitate semnate cu CIA (Agenția Centrală de Informații) și NSA (Agenția de Securitate Națională) prin publicarea cărții. Cele două agenții spun că Snowden ar fi trebuit să le arate cartea înainte de publicare. 

Citește un fragment din autobiografia lui Snowden, „Dosar permanent”, apărută la editura Editura Nemira. „Asta e cartea pe care guvernul nu vrea să o citești”, a scris Snowden într-o postare pe Twitter. 

Fragment din „Dosar permanent"

O ironie majoră este că legea, care rămânea întotdeauna în urma inovațiilor tehnologice cu cel puțin o generație, oferă mult mai multă protecție pentru conținutul unei comunicări decât pentru metadatele acesteia – și totuși agențiile de informații sunt mult mai interesate de metadate. Consemnările activității care le acordă și abilitatea „imaginii de ansamblu“ de a analiza datele la scară, precum și abilitatea „imaginii reduse“ de a crea hărți, cronologii și rezumate asociative perfecte ale vieții unui individ, din care pot extrapola previziuni legate de comportament. Pe scurt, metadatele îi pot spune supraveghetorului aproape tot ce ar vrea sau ar avea nevoie să știe despre voi, în afară de ce se întâmplă de fapt în mintea voastră.

După ce am citit acest raport clasificat, am petrecut următoarele săptămâni, chiar luni, într-o transă. Eram trist și deprimat, încercând să neg tot ce gândeam și simțeam – asta era în capul meu către finalul stagiului în Japonia. Mă simțeam departe de casă, dar monitorizat. Mă simțeam mai adult decât oricând, dar și blestemat să știu că noi toți eram tratați ca niște copii, obligați să-și petreacă restul vieții sub controlul parental omniscient. Mă simțeam ca un mincinos, oferindu-i lui Lindsay pretexte care să-mi explice tristețea. Simțeam că eram un prost, ca un om cu pretinse abilități tehnice serioase care ajutase cumva la construirea unei componente esențiale a acestui sistem fără să-și dea seama de scopul lui. Mă simțeam folosit, ca un angajat al IC care abia acum își dădea seama că în tot acest timp nu-și protejase țara, ci statul. Mai presus de toate, mă simțeam abuzat – în calitate de cetățean, bineînțeles, dar mai ales de om.

Faptul că mă aflam în Japonia nu făcea decât să accentueze senzația de trădare și de abuz. Să vă explic. Japoneza pe care reușisem să o învăț la colegiul comunitar și datorită interesului meu față de anime-uri și de manga mă ajuta să pot vorbi și să mă descurc în conversații simple, dar cititul era ceva diferit. În japoneză, fiecare cuvânt poate fi reprezentat de propriul său caracter unic sau de o combinație de caractere, numite kanji, care se numără cu zecile de mii – mult prea multe să le rețin. Deseori, reușeam doar să decodez anumite kanji dacă erau transcrise fonetic, furigana, menite în general pentru străini și pentru tinerii cititori, și lipsind în general din textele publice precum indicatoarele stradale. Rezultatul era că mergeam pe stradă ca un analfabet funcțional. Mă zăpăceam și ajungem să o iau la dreapta când ar fi trebuit să fac la stânga sau la stânga când trebuia să o iau la dreapta. Rătăceam pe străzile nepotrivite și comandam greșit din meniuri. Existau momente când o însoțeam pe Lindsay într-o călătorie în care fotografia peisajele și mă opream brusc dându-mi seama, în mijlocul unui sat sau al unei păduri, că nu știam absolut nimic despre împrejurimi.

Și totuși, despre mine se știa totul. Acum înțelegeam că eram total transparent pentru guvernul meu. Telefonul, care mă dirija sau mă corecta atunci când o luam greșit, care mă ajuta să traduc indicatoarele din trafic și îmi spunea orarul autobuzelor și al trenurilor, se asigura de asemenea că tot ce făceam eu era clar pentru angajatorii mei. Le spunea șefilor mei unde eram și când, chiar dacă nici nu mă atinsesem de dispozitiv și-l țineam doar în buzunar.

Îmi amintesc că m-am forțat să râd odată de asta când eu și Lindsay ne-am rătăcit într-o drumeție, iar Lindsay – căreia nu-i spusesem nimic – a zis deodată: „De ce nu trimiți un mesaj la Fort Meade să ne găsească?“ A mers cu gluma mai departe, iar eu am încercat să găsesc ceva amuzant, dar n-am reușit. „Bună ziua“, mă imita ea, „ne puteți ajuta cu niște indicații?“ Mai târziu aveam să locuiesc în Hawaii, aproape de Pearl Harbor, unde America a fost atacată și târâtă în ceea ce ar fi putut fi ultimul său război. Aici, în Japonia, eram mai aproape de Hiroshima și de Nagasaki, unde războiul s-a încheiat în mod rușinos. Eu și Lindsay speraserăm mereu să vizităm acele orașe, dar, de fiecare dată când plănuiam să mergem, trebuia până la urmă să anulăm. Într-una dintre primele mele zile libere, eram pregătiți să plecăm pe insula Honshu, la Hiroshima, dar am fost chemat la serviciu și mi s-a spus să plec în direcția opusă – la Baza Forțelor Aeriene de la Misawa, în nordul înghețat. În ziua următoarei tentative de plecare, Lindsay s-a îmbolnăvit, apoi m-am îmbolnăvit și eu. În cele din urmă, în noaptea dinaintea plecării programate la Nagasaki, eu și Lindsay am fost treziți de primul mare cutremur, am sărit de pe saltea, am coborât în fugă șapte etaje și am petrecut restul nopții pe stradă, cu vecinii noștri, tremurând în pijamale. Spre regretul meu sincer, nu ne-am dus niciodată.

Acele locuri sunt sfinte, monumentele lor îi cinstesc pe cei 200 000 de oameni incinerați și nenumăratele suflete otrăvite de radiații, amintindu-ne totodată de amoralitatea tehnologiei. Deseori mă gândesc la ceea ce se numește „momentul atomic“ – o expresie care în fizică descrie momentul în care nucleul unește protonii și neutronii care se învârt în jurul său și formează un atom, dar acesta este înțeles de obicei ca apariția epocii nucleare, ai cărei izotopi au permis progresele în producția energetică, agricultură, calitatea apei și diagnosticarea și tratarea bolilor fatale. A creat, de asemenea, bomba atomică. 

Tehnologia nu are jurământul lui Hipocrat. Fiecare decizie luată vreodată de tehnologi din mediul academic, din industrie, armată și guvern, cel puțin de la revoluția industrială încoace, s-a bazat pe „putem“, nu pe „ar trebui“. Iar intenția care propulsează o invenție în tehnologie rareori își limitează aplicarea și utilitatea dacă o face vreodată. Bineînțeles, nu vreau să compar armele nucleare cu supravegherea cibernetică în ceea ce privește costul uman. Însă există o similitudine când vine vorba de conceptele de proliferare și de dezarmare. 

Singurele două țări pe care le știam că practicaseră supravegherea în masă au fost cele două combatante principale din Al Doilea Război Mondial – una era dușmanul Americii, cealaltă, aliatul său. Atât în Germania nazistă, cât și în Rusia sovietică, cele mai timpurii indicii publice ale acelei supravegheri au luat forma superficială a unui recensământ, numărarea oficială și înregistrarea statistică a populației. Primul Recensământ al Întregii Uniuni Sovietice din 1926 a avut și un scop secundar, dincolo de simpla numărătoare: i-a interogat pe cetățenii sovietici despre naționalitatea lor. Rezultatele i-au convins pe etnicii ruși care alcătuiau elita sovietică de faptul că erau în minoritate prin comparație cu masele amestecate de cetățeni care pretindeau a avea o moștenire central-asiatică, cum erau uzbecii, kazahii, tadjicii, turkmenii, georgienii și armenii. Aceste rezultate au consolidate semnificativ hotărârea lui Stalin de a eradica aceste culturi „reeducând“ populațiile în ideologia dezrădăcinării propusă de marxism-leninism.

Recensământul din Germania nazistă din 1939 a desfășurat un proiect statistic similar, dar cu ajutorul tehnologiei computerizate. Și-a propus să numere populația Reich-ului ca să o controleze și să o epureze – mai ales de evrei și de țigani – înainte de a-și pune în aplicare eforturile ucigașe asupra populațiilor de dincolo de granițe. În acest scop, Reich-ul s-a asociat cu Dehomag, un subsidiar german al companiei americane IBM, care deținea brevetul pentru tabulatorul de pontaj, un fel de computer analog care număra găurile făcute pe legitimații. Fiecare cetățean era reprezentat de o legitimație și anumite perforații de pe aceasta reprezentau anumiți indicatori de identitate. Coloana 22 era destinată rubricii pentru religie: perforația 1 era pentru protestanți, perforația 2, pentru catolici și perforația 3, pentru evrei. Pe scurt, ulterior, informația de la recensământ a fost folosită ca să identifice și să deporteze populația evreiască din Europa în lagărele de exterminare.

Un singur telefon inteligent actual are o putere mai mare de calcul decât toate mașinăriile din timpul războiului din Reich și din Uniunea Sovietică la un loc. A conștientiza acest lucru este cel mai sigur mod de a contextualiza nu doar dominația tehnologică a IC-ului american modern, ci și amenințarea la adresa guvernării democratice.

În secolul care a trecut de la acele proiecte de recensământ, tehnologia a înregistrat un progress excepțional, dar nu se poate spune același lucru despre orice lege sau scrupul omenesc care ar putea-o îngrădi. Bineînțeles, și în Statele Unite s-a făcut un recensământ. Constituția a legitimat recensământul American și l-a tratat cu sfințenie ca pe numărătoarea federală oficială a populației fiecărui stat, ca să determine delegația proporțională în Camera Reprezentanților. Era un fel de principiu revisionist prin care guvernele autoritariste, inclusiv monarhia britanică ce stăpânea coloniile, folosise dintotdeauna recensământul ca metodă de a impune taxe și a stabili numărul de tineri eligibili pentru recrutare în armată. A fost o mișcare de geniu a Constituției să schimbe scopul unui mecanism de opresiune într-un mecanism democratic. S-a decis ca recensământul, care se află oficial sub jurisdicția Senatului, să fie desfășurat o dată la zece ani, aproximativ timpul necesar procesării datelor din majoritatea recensămintelor americane după primul recensământ din 1790. Această întârziere de un deceniu a fost scurtată de recensământul din 1890, primul recensământ din lume care a folosit calculatoare (prototipurile modelelor pe care IBM le-a vândut mai târziu Germaniei naziste). Odată cu tehnologia de calcul, perioada de procesare s-a scurtat la jumătate.

Tehnologia digitală nu numai că a propulsat și mai mult asemenea numărătoare – o transformă în ceva demodat. Supravegherea în masă este acum un recensământ fără sfârșit, mult mai periculos decât orice chestionar trimis prin e-mail. Toate dispozitivele noastre, de la telefoane până la calculatoare, sunt practic niște miniagenți de recensământ pe  care îi purtăm în rucsac sau în buzunar – agenți de recensământ care își amintesc tot și nu uită nimic.

Japonia a fost momentul meu nuclear. Atunci mi-am dat seama spre ce se îndreptau aceste noi tehnologii și că, dacă generația mea nu intervenea, creșterea nu avea decât să continue. Ar fi o tragedie dacă, până să ne hotărâm să ne împotrivim, orice împotrivire ar deveni inutilă. Generațiile viitoare ar trebui să se obișnuiască cu o lume în care supravegherea nu e ceva ocazional și direcționat către circumstanțe cu justificare legală, ci o prezență constantă și generalizată: urechea care aude mereu, ochiul care vede mereu, amintirea care este neadormită și permanentă. Odată ce omniprezența colectării a fost combinată cu permanența stocării, tot ce trebuia să facă un guvern era să selecteze o persoană sau un grup ca țap ispășitor și să înceapă să caute– așa cum căutasem și eu prin fișierele agenției – dovezi pentru o infracțiune convenabilă.