În 1886, Cehov primește o scrisoare de la scriitorul rus D.V. Grigorovici.  Acesta îi mărturisește tânărului prozator că e impresionat de talentul lui („care vă detașează mult de cercul literaților din noua generație”) și, cu această ocazie, îi dă și câteva sfaturi: să nu mai lucreze la termene („nu știu de ce mijloace dispuneți; dacă sunt atât de puține, mai bine răbdați de foame”), să renunțe la pseudonimul Cehonte și la detaliile naturaliste sordide. Mai exact, să nu scrie despre „picioarele murdare și unghiile întoarse, ca și despre buricul diaconului”. Cehov - pe atunci în vârstă de 26 de ani - îi răspunde lui Grigorovici cu o scrisoare sinceră și emoționantă, în care vorbește, printre altele, despre „munca lui literară” și „lucrul la termen”:

„Așa cum reporterii își scriu știrile despre incendii, la fel mi‑am scris și eu povestirile: mașinal, semiinconștient, fără să mă preocup câtuși de puțin nici de cititor, nici de propria mea persoană..”

 

Mai jos, vă invităm să citiți în avanpremieră acest schimb epistolar, parte din volumul „O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890)”, în curs de apariție la Editura Polirom. Ediție îngrijită și traducere din limba rusă de Sorina Bălănescu.

(Ionuț Sociu)

***

Scrisoarea lui D.V. Grigorovici către A.P. Cehov

Stimate domn Anton Pavlovici! 
Acum vreun an, am citit din întâmplare în Peterburgskaia gazeta o povestire de‑a dumneavoastră – nu‑mi amintesc titlul. Țin minte numai că m‑au emoționat trăsăturile unei originalități deosebite, în special  – autenticitatea admirabilă, adevărul în zugrăvirea personajelor, ca și în descrierea naturii. De atunci am citit tot ce am găsit sub semnătura Cehonte, măcar că în sufletul meu eram necăjit pe omul care se prețuiește pe sine atât de puțin, încât crede că e necesar să apeleze la un pseudonim. Tot citindu‑vă, i‑am sfătuit pe Suvorin și pe Burenin să‑mi urmeze exemplul. Ei m‑au ascultat, și acum, ca și mine, nu se îndoiesc de faptul că aveți un talent adevărat, talent care vă detașează mult de cercul literaților din noua generație.

Eu nu sunt nici jurnalist și nici editor; mă pot folosi de dumneavoastră numai citindu‑vă; dacă vorbesc de talentul dumneavoastră, o spun din convingere. Am trecut de 65 de ani, însă am păstrat atâta iubire pentru literatură, urmăresc cu atâta pasiune succesele ei, întotdeauna mă bucur atât de mult când găsesc în literatură ceva viu, scris cu har, încât nu pot – cum vedeți – să rabd și să nu vă întind amândouă mâinile. Și asta nu e tot; iată ce vreau să adaug: după diferitele însușiri ale talentului dumneavoastră neîndoielnic, după sentimentul autentic al analizei psihologice, după măiestria arătată în genul descriptiv (viscolul, noaptea, descrierea locului în Agafia și altele), după simțul plasticității, unde numai din câteva rânduri răsare un tablou complet: norii mici pe cerul în amurg: „așa cum se acopăr cărbunii cu spuză“ ș.a.m.d., dumneavoastră  – sunt convins de aceasta  – sunteți chemat să scrieți câteva opere cu adevărat artistice, impecabile.

Veți săvârși un mare păcat moral dacă nu veți confirma așteptările. Pentru asta este nevoie să vă respectați talentul, care se dă atât de rar muritorilor. Renunțați să mai scrieți la termene dinainte stabilite. Nu știu de ce mijloace dispuneți; dacă sunt atât de puține, mai bine răbdați de foame, cum am răbdat și noi cândva, păstrați‑vă impresiile pentru lucrări bine gândite, bine finisate, scrise pe îndelete, în ore fericite de răgaz interior. La baza povestirilor dumneavoastră stă adesea un motiv tratat cu o nuanță oarecum cinică, de ce asta? Adevărul, realismul nu numai că nu exclud frumusețea, ci au de câștigat de pe urma ei. Dumneavoastră stăpâniți forma cu atâta forță și simț al plasticității, încât nu e nevoie deosebită să vorbești despre picioarele murdare și unghiile întoarse, ca și despre buricul diaconului. Aceste detalii nu adaugă absolut nimic la frumusețea artistică a descrierii, ci doar strică impresia în ochii cititorului dotat cu ceva gust.

Vă rog să‑mi iertați aceste observații; m‑am decis să vi le împărtășesc doar pentru că eu cred cu sinceritate în talentul dumneavoastră și‑i doresc din tot sufletul o dezvoltare deplină și o expresie deplină. Mi s‑a spus că în curând iese cartea cu povestirile dumneavoastră; dacă va fi sub pseudonimul Cehonte – vă rog și încerc să fiu cât mai convingător –, să telegrafiați editorului ca să pună pe copertă numele dumneavoastră adevărat. După ultimele povestiri din Novoe vremea și după succesul povestirii „Vânătorul“, numele dumneavoastră va avea și mai mult succes. Mi‑ar face plăcere să cred că observațiile mele nu vă supără, ci că le veți primi cu inima deschisă, exact așa cum vă scriu eu: fără pretenții de afectare, cu inima curată. 

Vă strânge mâna prietenește, cu bine,

D. Grigorovici,

care vă respectă.

***

Scrisoarea lui A.P. Cehov către D.V. Grigorovici

Către D. V. Grigorovici!

28 martie 1886, Moscova 

Scrisoarea dumneavoastră, dragul meu, mult iubit vestitor de bine, m‑a lovit ca un trăsnet. Mai că nu am izbucnit în plâns, m‑am tulburat peste fire și acum simt că scrisoarea a lăsat o urmă adâncă în sufletul meu. Așa cum dumneavoastră mi‑ați mângâiat tinerețea, așa să vă dea Dumnezeu o bătrânețe liniștită, iar eu nu am cuvinte cu care să vă mulțumesc. Știți cu ce ochi privesc oamenii obișnuiți pe cei aleși de soartă, ca dumnea‑ voastră; așa că puteți să apreciați ce înseamnă această scrisoare pentru orgoliul meu. Este mai presus decât orice recompensă, iar pentru un scriitor începător  – onorariul pentru prezent și viitor. Parcă aș fi în transă. Nu am putere destulă să judec dacă merit sau nu această înaltă distincție... Vă repet numai că recompensa m‑a uluit.

Dacă am un talent care merită respectul, recunosc în fața inimii dumneavoastră curate că, până în prezent, eu nu mi l‑am respectat. Am simțit că am talent, dar m‑am deprins să‑l socotesc prea mic și neînsemnat. Ca să ajung nedrept, suspicios la culme și bănuitor, pentru organism au fost de‑ajuns cauze pur exterioare... Iar asemenea cauze, după cum îmi amintesc acum, am destule. Toți apropiații mei au avut o atitudine îngăduitoare față de scrisul meu și n‑au încetat să mă sfătuiască prietenește să nu‑mi schimb adevărata menire cu cea de mâzgălitor de hârtie. Am sute de cunoscuți la Moscova, printre care vreo două duzini de scriitori, și nu‑mi aduc aminte ca vreunul dintre cei care m‑au citit să fi văzut artistul din mine. La Moscova există așa‑numitul „cerc literar“: talente și mediocrități de toate vârstele și culorile se adună o dată pe săptămână în separeul unui restaurant și își dau drumul la gură. Dacă mi‑aș face drum pe acolo și le‑aș citi măcar un fragment din scrisoarea dumneavoastră, mi‑ar râde în nas.

De cinci ani de când umblu pe la diferite gazete, am reușit să mă pătrund de această optică generală asupra micimii mele literare, m‑am obișnuit repede să‑mi privesc lucrările cu îngăduință  – și mi‑am văzut de scris mai departe! Asta ar fi prima cauză... A doua – ca medic m‑am lăsat absorbit până peste cap de medicina mea, așa încât zicătoarea despre cei doi iepuri nu a deranjat din somn pe nimeni mai abitir decât pe mine. Scriu toate astea numai ca să scuz oarecum în fața dumnea voastră marele meu păcat. Până acum, mi‑am am privit munca literară extrem de ușuratic, neglijent, fără rost. Nu țin minte nici o povestire la care să fi lucrat mai mult de o zi și o noapte, iar „Vânătorul“, care v‑a plăcut, l‑am scris la baie! Așa cum reporterii își scriu știrile despre incendii, la fel mi‑am scris și eu povestirile: mașinal, semiinconștient, fără să mă preocup câtuși de puțin nici de cititor, nici de propria mea persoană... Am scris și m‑am străduit în fel și chip să nu consum în povestire imagini și tablouri care îmi sunt dragi și pe care eu, Domnul știe de ce, le‑am păstrat și le‑am ascuns cu multă grijă.

Primul lucru care m‑a îndemnat să mă privesc autocritic a fost scrisoarea lui Suvorin, foarte amabilă, și, cred eu, sinceră. Am început să mă pregătesc să scriu niște note de călătorie, și totuși n‑am crezut în talentul meu de autor de jurnale de călătorie. Și iată că, atunci când nici nu gândeam, a apărut scrisoarea dumneavoastră. Iertați‑mi comparația, dar ea a acționat asupra mea ca un ordin de guvernator – „să părăsim orașul în 24 de ore“ –, adică eu dintr‑odată m‑am simțit obligat să mă grăbesc, să ies cât mai grabnic din locul unde m‑am împotmolit… Sunt de acord cu dumneavoastră în toate privințele. Cinismul pe care îl observați l‑am simțit și eu când am văzut „Vidma“ tipărită . Dacă n‑aș fi scris povestirea în 24 de ore, ci în 3‑4 ore, el n‑ar fi existat...

De lucrul la termen voi scăpa, însă nu atât de repede... Nu există posibilitatea să ies din capcana obișnuinței. Nu am nimic împotrivă să flămânzesc, așa cum am mai făcut‑o, dar nu de mine depinde... Scrisului îi acord un răgaz de 2‑3 ore pe zi și o bucată din noapte, adică timpul potrivit numai pentru munca mai puțin importantă. Vara, când am mai mult timp liber și mai puține cheltuieli de făcut, mă apuc sigur de lucrurile serioase. Să‑mi pun pe coperta cărțuliei numele adevărat nu este posibil, întrucât e târziu de‑acum. Desenul e gata, și cartea s‑a tipărit. Mulți petersburghezi m‑au sfătuit, chiar înaintea dumneavoastră, să nu‑mi stric cărțile cu pseudonim, însă eu nu i‑am ascultat, probabil, din orgoliu. Cărțulia mea nu‑mi place deloc: e un ghiveci, o strânsură dezordonată de lucrărele studențești, ciu‑ gulite de cenzură și de redactorii revistelor umoristice. Sunt convins că mulți, după ce o vor citi, vor fi dezamăgiți.

De‑aș fi știut că sunt citit și că dumneavoastră urmăriți ce scriu eu, nu m‑aș mai fi apucat s‑o tipăresc. Toată speranța mea este în viitor. Nu am decât 26 de ani. Poate că voi izbuti să fac ceva, deși timpul trece repede. Iertați‑mă pentru scrisoarea lungă și nu‑i faceți o vină omului care, pentru prima dată în viață, și‑a permis răsfățul de a adresa o scrisoare lui Grigorovici. Trimiteți‑mi, dacă se poate, fotografia dumneavoastră. Mă simt atât de mângâiat și de mișcat de dumneavoastră, încât mi se pare că aș putea să vă scriu nu o singură foaie, ci un întreg top de hârtie. Să vă dea Dumnezeu fericire și sănătate, și să fiți convins de sinceritatea lui

A. Cehov,

care vă respectă profund și vă este recunoscător.

(Foto main: Wikimedia commons)