Primul album The Avalanches a fost lansat în urmă cu 15 ani. În tot acest timp a început (și s-a terminat, catastrofal) al doilea război din Irak, România a aderat la Uniunea Europeană (parcă nici ea nu se simte foarte bine), iar nepotu-meu s-a făcut cam cât mine de mare (e bine-mersi, mulțumesc de întrebare, se duce la liceu). Dacă i-aș spune puștiului că acum 15 ani trebuia s-aștepți să te lovească norocul ca să vezi la televizor clipul cu „Frontier Psychiatrist”, sunt sigur că l-ar umfla râsul – când i-am povestit câte eforturi făceai pentru un CD original cu muzică non-mainstream s-a uitat la mine cu îngăduință nerăbdătoare, a umflat din umeri și s-a întrebat la ce foloseam Internetul pe-atunci. Chiar așa, la ce?
În toți acești 15 ani, albumul Since I left you – predestinat titlu! – a fost un soi de Sfânt Graal al amatorilor de muzică de dans care mai pune și neuronii la treabă. Nu înseamnă că nu s-a făcut muzică bună și foarte bună de dans între timp, dar ceva asemănător eu chiar n-am mai auzit – poate Animal Collective, doar că ei chiar nu fac nici cel mai mic efort să pară accesibili.
Bine înșurubat în eclectismul și în îndrăznelile anilor ’90, Since I left you e un nesfârșit (vorba vine nesfârșit, are o oră și-un pic, dar pare să dureze o eternitate) colaj fonic, al naibii de nostalgic și incredibil de proaspăt în același timp. Mii de samples, întorsături aiuritoare de frază, mici soundbites surprinzătoare ițindu-se ici și colo (nechezatul unui cal e doar un exemplu) și – peste toate – senzația de bâlci dadaist eliberator, unde chiar e permis orice. După care s-a lăsat tăcerea: mai un DJ set, mai niște remixuri, când și când câte-o piesă care s-ar fi putut să fie a lor, dar cine poate să garanteze?
Wildflower, albumul de anul acesta, nu mai poate miza pe elementul surpriză: acum știm cum sună The Avalanches, mai ales că am tooot avut când să aprofundăm chestiunea. În ceea ce mă privește, sună în mare măsură la fel, lucru îmbucurător, iar când și când nesigur, pedant - culmea, se întâmplă și grație, și din cauza numeroșilor colaboratori.
Rapperul Danny Brown, de pildă, face din primul single, „Frankie Sinatra”, un fel de B-side Gorillaz, dar în „Wozard of Iz” dă entuziasmant buzna într-un chef psihedelic și devine de-al casei în doi timpi și trei mișcări. „The Noisy Eater” ți-l servește pe Biz Markie în rol de căpcăun flămând coborât din desenele animate, în timp ce câțiva copii maimuțăresc un refren al Beatleșilor (pe cel din „Come Together”, zice-se că a fost nevoie de vreo câteva lungi și grele discuții cu Yoko Ono și cu Paul McCartney). „If I was a Folkstar” aduce parcă prea tare a Toro Y Moi (Chaz Bundwick în buletin), dar lucrul e absolut firesc, până la urmă – numitul Chaz confiscă nițeluș cântecul. Amatorii de trufandale indie o să se-mpiedice bucuroși de Father John Misty sau de Jonathan Donahue (cine se mai poate lăuda c-a lucrat și cu The Flaming Lips și cu Mercury Rev?), dar chiar n-ai nevoie să știi cine ce cântă: toate cele 57 de minute par teribil de familiare de la un capăt la celălalt.
Mai apăsate decât acum 15 ani sunt însă influențele folk-psihedelicoase, în detrimentul beat-urilor hip-hop: nici prin cap nu-mi trece să mă apuc să identific toate sursele de inspirație, pentru asta cred că s-a inventat Shazam-ul, dar nu odată ai impresia c-ai asculta un soi de album lipsă Beach Boys, adus cumva în actualitate și cu o atenție distributivă brici – trecerea dintr-un registru în altul (de la hăhăiala adolescentină la nostalgia dulce-amară, să zicem) se face aproape imperceptibil.
Efectul e că, deși ai de-a face cu un album jucăuș și acomodant, numai bun pentru zilele de vară, te poți trezi c-ai căzut brusc pe gânduri - e amintirea acelor parcă eterne vacanțe care începeau (invariabil, în cazul meu) cu un refren precum „A venit vacanța/Cu trenu’ din Franța/Cărțile pe foc/Hai, copii, la joc!”. Războiul din Irak încă mai produce știri (cu Tony Blair în prim-plan), Uniunea Europeană s-a reapucat să ridice ziduri, iar nepotu-meu, care s-a făcut un ditamai găliganul în perioada dintre cele două albume The Avalanches, are dreptul să mai copilărească un pic: cred că e de datoria mea să-i trimit Wildflower.
