Dacă tot a început azi școala, ne-am amintit ce bine ne-ar fi prins să fi făcut cunoștință, în manuale și în programa de liceu, cu cărți și scriitori români care să ne stârnească pe bune gustul pentru citit. Care să ne pună pe gânduri și să ne scoată din clișee, să ne vorbească despre teme, temeri și decupaje din zilele noastre, nu doar să privească spre trecut. Să ne arate că poezia e un instrument de cunoaștere, nu doar un pretext de memorat comentarii. Așa că, împreună cu prietenii de la Cărturești, am scormonit prin lecturile din redacția Scena9 după cărți pe care, dacă am avea o super-putere, le-am introduce în manualele de literatură română pentru elevi de liceu. Lista rămâne deschisă - ba chiar suntem curioși cum ar arăta bibliografia asta făcută prin crowdsourcing cu cititorii Scena9.
Întoarcere în Bucureștiul interbelic, de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2018
Unul dintre citatele mele preferate din toate timpurile și toate cărțile, dintr-un roman minunat dar prea puțin știut (The Go-Between, tradus ca Mesagerul, de L.P. Hartley) se spune că „trecutul e o țară străină, altfel se fac lucrurile acolo”. Poate că Ioana Pârvulescu l-a citit pe Hartley, pentru că și ea la rândul ei scrie în Întoarcere... că „Bucureştiul interbelic e o străinătate de culori, de arome, de zgomote şi ritmuri, de oameni şi firme.” Cartea, prima dintre cele trei întoarceri ale Ioanei Pârvulescu (i-au urmat secolul XIX și secolul XXI), a fost exact manualul de istorie și literatură interbelică de care aveam nevoie. Prima ediție a și apărut la fix, adică în 2003, când eram clasa a XI-a, iar orele de română de la, de altfel, prestigiosul liceu central din capitală unde învățam, erau un dezastru.
În același timp, la istorie ni se spunea despre interbelic cu țârâita și, desigur, numai de bine. În peisajul ăsta, în care trecutul relativ recent ne era mistificat sau ascuns cu totul, apare acest eseu, în care toți scorțoșii din manualele de română învie. Eminescu, Eliade, Gala Galaction, Camil Petrescu – au drame și certuri, ies la crâșmă, se iubesc și se trădează. Capitolul meu preferat e cel în care autoarea reconstituie aceeași zi din jurnalele mai multor scriitori contemporani, aflați la vârste extrem de diferite. Asta pentru că, umanizându-i pe oamenii din statui și frontispicii de instituții, Pârvulescu evită cea mai mare capcană în care poate să cadă cineva care scrie despre interbelic: glorificarea. Citind-o cu ochii de-acum poate că i-aș reproșa un pic de poleire, pe ici, pe colo – dar pentru 16 ani a fost perfectă. Las mai jos două citate - poate cel mai celebru pasaj din carte și unul care construiește o oglindire atât de bună cu prezentul, încât pare aproape profetic. (Ioana Pelehatăi)
„Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul. În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticăloşi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău.”
„În toată presa apar, în preajma lui 1933, semnalări ale tendinței tinerilor de a părăsi literatura, tărâmul spiritual în genere și de a se implica în politică. Argumente: se sufocă, nu au nicio șansă de afirmare, sunt șomeri, bătrânii sunt vinovați pentru inconfortul tinerilor, și-au dovedit incapacitatea de a facee ordine etc. Generația veche îi simte pe cei care vin din urmă ambițioși până la agresivitate, necugetați, lipsiți de experiență, rigizi. Surprinzător, tinerii cu personalitate sunt totuși, la început, fiecare într-alt fel, împotriva politicii.”
Vino cu mine știu exact unde mergem - Antologie 1999-2014, de Dan Sociu, Editura Polirom, 2015
Mi-e greu să vorbesc despre Dan Sociu, pentru că îl cunosc și mai ales pentru că nu l-am înțeles niciodată în realitate. Dar asta nu e important - pot rezona cu el în poeziile lui, acolo mă lasă să mă apropii de el. Mi-ar fi plăcut să am un frate spiritual mai mare, ca el, în liceu, unul care să-mi vorbească pe limba mea și atât de personal, încât să dărâme lamentarea confesiunii, cu un echilibru al emoției care te poate sfâșia & sensibiliza, având în spate o înțelepciune parcă venită din altă lume, care te aduce cu picioarele pe pământ. Nu te lasă plutind printre stele sau vomitându-ți mațele de angoasă ca mulți poeți canonici din manuale.
Își povestește viața cu experiența unui om care pare s-o fi trăit deja la o vârstă fragedă, înainte de deziluzie („am 25 de ani şi mă simt terminat/ iliescu are 75 şi zâmbeşte”). Tripuri & vise, tristeți, melancolii, plângeri de milă și jmecherii se împletesc cu căsnicia, crescutul copilului, sărăcia, alcoolul & drogurile, dragostea (și lipsa ei) și mult sex - care apare ca un antidepresiv, ca o promisiune eternă. Dan e vulnerabil & cool - ca orice adolescent, mereu muzical, romantic și crud & social. Și mereu liber, nu acceptă compromisuri. În antologia Vino cu mine știu exact unde mergem a adunat mare parte dintre poeziile lui, un soi de best of, ca să-l vezi pe de-a-ntregul.
Acolo te seduce cu declarații excesive de dragoste („o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani”), te temperează („într-o seară am cărat cu nevastă-mea zece găleți cu căcat – cred că din ’98 nu ne-am mai simțit unul lângă altul atât de bine), îți arată din lumea lui de tată atipic („am stabilit că ioana nu e fiica noastră/ ea e prietena noastră/ puțin cam infantilă/ dar tocmai de‑asta/ atât de simpatizată/ în gaşcă”) sau din aia middle-class cu care ajunge să se contopească („aurolacul îi topeşte creierii / ca detergenții grăsimea din farfurii./ e desuet, e o fantomă/ a anilor ’90, nu mai e bun nici măcar pentru / reportaje sociale. eu n-am ce să‑i fac / creştinismul meu se opreşte la strânsul/ căcatului zilnic după pisică.” Sau ți-o dă așa, frumos (Ionuț Dulămiță):
„Cam cu o oră înainte să mă trezesc
intru în bucătărie şi fac cafea pentru toți
şi nu mi-e nici mie aşa de uşor
cu o copilărie săracă în spate, într‑un orăşel din Moldova
şi o vulpiță vicioasă încearcă să mă muşte de mână.
Am citit pe net despre ea: înseamnă dragoste neîmpărtăşită şi nebunie.
Pe fereastra bucătăriei se vede întotdeauna aeroportul
din puțul de ciment dintre blocuri, unde miroase a ciorbă de zarzavaturi
şi excremente de animale care-au agonizat pe sticle sparte
se ridică mereu spre cer avioane grele de apă. Dar nu ne mai păcălim
am pornit şi ieri spre aeroport şi alaltăieri, toată primăvara de fapt
şi am întârziat. Sufletele noastre au nimerit din prima zi şi acum se plimbă
pe alei însorite, printre mii de fețe noi sau discută cântat şi dulce cu o fetiță, Cățeluşa.
Celelalte componente ale noastre, cele obscure, s‑au întors acasă învinse
cu autobuzul prin ploaie, lângă aceeaşi pereche de nemți enervanți.
Ce frumoasă şi ce departe e ziua de ieri, ce reale sunt aceste cereale.
Murisem de ceva vreme şi prietenii încă îmi cedau momente de dragoste
când îşi futeau iubitele, cei mai sentimentali închideau ochii
şi mă lăsau în locul lor o mişcare, două, o răsuflare, un spasm.
Erau momente ciudate, eu eram ciudat şi le lua săptămâni să-şi revină
după accesele mele de plâns deznădăjduit, cu dureri cumplite de cap.
Penisurile lor erau instrumentele mele morbide
şi lacrimile lor erau instrumentele mele morbide
cum e părul tău rar şi alb, mamă, instrumentul vântului
în serile ploioase când te întorci de la școală.”
Băiuțeii, de Filip Florian & Matei Florian, Editura Polirom, 2012
Așa cum pentru frații Florian de pe Aleea Băiuț din Drumul Taberei, cristos, coșuță, ciocații negri sau bomboanele cubaneze sunt reperele copilăriei, salamul de biscuiți și nucile sunt semnalizatoarele copilăriei mele. Așa că, pe măsură ce răsfoiesc paginile din Băiuțeii, îmi tai câte-o felie de salam de biscuiți și mai sparg o nucă, primite recent prin curier, în plasă de rafie, de la ai mei. E toamnă și pare momentul perfect să rememorezi locurile unde ai crescut. Inclusiv Bau-Baul de care povestește Matei Florian, unul dintre cei doi autori: când ușa apartamentului se închide și ajungi singur pe stradă, unde dai de Ceilalți copii. Cum dracu' te porți cu ei? Cum le înveți regulile?
E a doua oare când citesc cartea asta. Prima dată am mâncat-o cu poftă, ca pe o „felie de tort cu glazură de ciocolată”, așa cum am înghițit multe bucăți despre nostalgie, copilărie și familie, într-o perioadă când voiam să fug de familie, dar și să rămân pentru totdeauna în ea.
Acum, a doua oară, mă farmecă dialogul dintre cei doi frați. Felul în care, deși fiecare scrie și înoată printre miracolele propriei lui copilării (care doar uneori se intersectează), își aruncă unul altuia o momeală, o bucățică de care să se prindă celălalt, să înoate spre el. Ca și cum fiecare e pe vaporul lui, în călătoria lui, dar așa, când unul are impresia că celalalt nu e atent, îi face celuilalt cu mâna. Ca un test. Dar celălalt, era, de fapt, atent, doar se prefăcea. Și apoi se privesc unul pe altul.
„Frații pot scrie împreună o carte, dar nu pot întâlni deodată aceeași îngeri și spiriduși. Chiar și când devin mari, frații mici rămân mai mici decât frații mari.”
Aș vrea ca alți adolescenți care cresc acum în Drumul Taberei, Stadion (ăsta e cartierul meu din Zalău) sau alte locuri din țara asta, să citească cartea asta. Nu doar pentru că e una dintre cele mai frumoase scrise în limba română. Dar și ca să vadă că viața nu e plină doar de adulți încrâncenați din romanele realiste pe care le studiază, dar și de adulți capabili să privească spre băiuțeii din ei. (Diana Meseșan)
„D-asta e mult mai simplu când ești copil: obișnuința de a percepe lucrurile într-un singur fel e mai mică, despre inerție n-ai ajuns să înveți ceva, așa că nu e nimic mai firesc decât să ieși afară dintr-o scară de bloc (m-am întors, să știți) în care ai stat ascuns o veșnicie de câteva minute cu inima bubuind până și în degetele de la picioare și să-i zici lui Pipiță „băi, luna s-a ținut după noi ca un câine, ce ne facem, o să ne dea de gol.”
Teodosie cel Mic, de Răzvan Rădulescu, Editura Polirom, 2006
Pe-o listă de chestii pe care vreau să le aflu despre oamenii noi din viața mea e și întrebarea: „Ai citit «Teodosie cel Mic»”? Când respectivii zic că nu, scot cartea și încep să le explic universul schițat pe copertă, cu Ciupercăria Minotarului Samoil, Căpșunăria Bufniței Kaliopi și Bucureștiul în sud; la mijloc cu Lacul Rece din care se desprinde canalul de la Filiași; cu temutul Ottoburg în nord. Felul în care sunt redate aventurile lui Teodosie cel Mic și ale Pisicâinelui, trecerile între lumea copilăriei reale și cea populată cu somni protectori și furnici, descrierile și umorul fac din cartea asta una dintre cele mai bune reclame pentru lectură.
Deși Răzvan Rădulescu e cunoscut mai mult pentru faptul că a scris împreună cu Cristi Puiu scenariile de la Marfa și banii și de la Moartea domnului Lăzărescu, îl prefer oricând în postura de romancier. Aș fi vrut ca Rădulescu să se fi născut nițel mai devreme, ca fotografia lui să fie în manualul de limba și literatura română de-a IX-a, să dezmorțească puțin eterna listă de „clasici” din programă. Ce-i drept, pe mine nu m-a deranjat să citesc romanul ăsta nici la 22 de ani, într-unul dintre primele mele weekend-uri ca angajat cu carte de muncă.
P.S. 1: Eu îmi imaginez Pisicâinele mai mult câine decât pisică.
P.S. 2: Cartea asta are mare nevoie de-o reeditare. (Vlad Odobescu)
„Teodosie începu să se îngrijoreze. În bucătărie, Pisicâinele ales e cea mai mare tavă, o aşternu cu făină, deşertă în ea conţinutul tolbei,mormăi nemulţumit, îl luă din tavă pe Teodosie, îl dezbrăcă, îl băgă subrobinet şi îl spălă, îi dădu o pijama curată, îl puse la loc în tavă, preparăcoca, o întinse cu făcăleţul în opt foi, aşternu foile peste Teodosie, îi ură somn uşor şi îl băgă în cuptor. Teodosie se linişti oarecum şi, cuprins de căldură, adormi cu ochii la ferestruica dreptunghiulară a cuptorului prin care se vedeau picioarele Pisicâinelui rotindu-se de colo-colo.”
O singurătate feroce, Mariana Marin, Editura Tracus Arte, 2015, antologie alcătuită de Teodor Dună
Mariana Marin (Madi, pentru prieteni) a fost una dintre cele mai importante poete ale generației ‘80 (generația în blugi, pentru prieteni), gașca de scriitori care și-au pus spaimele și tinerețea în literatură, în anotimpul întunecat al ultimului deceniu Ceaușescu. Madi, „cea cu care colindam barurile şi cafenelele, în care-şi lăsa ultimul bănuţ şi unde stăteam ore-n şir vorbind numai şi numai despre poezie. Madi, cea care n-a ştiut să mintă nici în viaţă, nici în literatură, cum minţim cei mai mulţi dintre noi. Curată şi bună, entuziastă şi nesăbuită,” scrie Mircea Cărtărescu într-un In memoriam din RomLit.
Aproape grunge în onestitatea febrilă cu care-și explorează singurătatea, tristețea, depresia, obsesia morții, deziluziile, Mariana Marin scrie o poezie care te face și pe tine să-ți cunoști singurătatea, tristețea, depresia, obsesia morții, deziluziile. Citeam oricum multă poezie în liceu (nu dintr-aia de manual, care mi se părea prăfuită, gata mestecată și scuipată de zeci de ani de comentarii „pentru bac”), încercam să-mi zidesc din ea o cazemată în care să mă ascund de tot, „eu, într-un oraș de provincie, copilă / zdrobind mai târziu în dinți călinele proaspete”, „când sub țeastă îți bubuie / singurătatea putrezită a fiecărei dimineți”, „la 17 ani, / și la 23 și la iarnă, / voi continua să-mi amintesc de mine cu aceeași precizie diabolică.” Dar ce bine ar fi fost dacă aș fi citit mai mult din Mariana Marin, mi-aș fi făcut broșă din versurile „Era o fată de treabă. / Dimineața lenevea în pielea ei albă / din slăbiciune pentru ce o aștepta peste zi / și foarte mulți au auzit-o vorbind o limbă nepământeană.” Poezia ca experiență, poezia-viață, asta găsești în volumele Marianei Marin. Perfect pentru 15-16-17 ani, când nu știi prea bine cine ești și speri c-o să afli într-o zi. „Auzi și tu viscolul care ne spulberă de pe acum viitorul?” (Luiza Vasiliu)
Destin
Se iubeau
dar nu pentru că se vedeau rar
așa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeași frică
și aceeași cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
și își înscenau unul altuia viitorul
/ praf și pulbere,
Praf… /
Nostalgia, de Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, 2016 (ediția a zecea)
Am recitit zilele trecute o povestire din Nostalgia în trenul personal Oltenița-București și nu cred să fie, pentru mine, vreun loc mai potrivit pentru cartea asta căreia îi datorez una dintre primele expandări ale conștiinței. Pe de-o parte fiindcă trenul ăla mă lua din orășelul unde am făcut liceul și unde spre finalul anilor ‘90 l-am citit prima oară pe Cărtărescu (orășel care, spre uriașa mea fericire, apare menționat în treacăt și în volum), și mă ducea spre orașul pe care Nostalgia îl transformă într-un continent al misterului și pe care l-am descoperit cu totul altfel tocmai datorită cărții.
Pe la 16-17 ani, când am primit cartea asta cadou, am avut un soi de revelație: nu doar că literatura română poate fi cu tooootul altfel decât cea din manuale, dar și că mă transporta mai ceva ca toți scriitorii pe care-i devoram pe-atunci (și care sunt, în mare parte, pomeniți în Nostalgia) - Màrquez, Cortázar & toată gașca realismului magic. Asta și fiindcă lumea din povestirile astea mi-era așa cunoscută, cu blocurile, fabricile și maidanurile ei, dar și fiindcă până atunci nu reușisem s-o văd altfel decât anostă. Cu alte cuvinte, citind REM, Mendebilul, Gemenii & co, cred că m-am îndrăgostit de lumea din jur, așa prăfuită și scorojită cum e ea. Apoi, am găsit în cartea asta o minunată colecție de copilării (de fapt, o singură copilărie, uriașă, întoarsă pe toate părțile): urbane, cu ritualuri și jocuri azi pe cale de dispariție, cu „supereroi” și arhetipuri de cartier. Vă mai zic doar că din Nostalgia înveți toate culorile universului și parfumurile orașului, de la petrosin, la bomboane; afli teribil de multe chestii despre păienjeni; te teleportezi din epoca medievală în comunism, din Tibet, în Dudești, dintr-o minte în alta; îți dai seama că limba română e mult mai bogată decât o cunoșteai; te prinzi un pic și despre ce s-ar putea petrece în mintea unui scriitor, atunci când se află în laboratorul propriilor texte; îți faci și o listă schematică de cărți și filme care ar putea să-ți placă; vrei să ai o viață în plus, numai pentru citit. (Andra Matzal)
„Din acea perioadă îmi amintesc nişte ierni grele, cu omătul ajungînd pînă la ferestrele şcolii, cu amurguri coborînd în valuri roşii-cenuşii peste castanii din curte şi peste depozitul nostalgic, de cărămidă, de lîngă şcoală. Aerul devenea cafeniu şi, în zloata de la ieşirea din şcoală, băieţii care aşteptau cu bulgări în mîini şi mănuşile fleaşcă să treacă pe-acolo fetele aveau ochii purpurii, scînteietori ca ai păsărilor. Răsăreau în
aerul tare primele stele, pe cînd noi, la ora a şasea, cu lumina aprinsă, priveam ameţiţi pe tablă şirul grotesc de formule chimice, rapoartele ciudate ale numărului lui Avogadro sau figurile de cristal strîmb ale geometriei în spaţiu. Alteori ningea afară de prăpădea, iar noi, privind pe ferestre în ora de română, aveam senzaţia ca toată sala zboară oblic în sus, cu viteză uriaşă, ca o navă cosmică, în general, lumina aprinsă
din clasă, contrastînd cu imensitatea beznei dej afară, ne dădea un sentiment atavic de intimitate, de adăpost, pe care trebuie să-l fi avut, în peşteri, în jtirul focului, oamenii de altădată. Lumea devenea mică şi ea era uşor de trăit.”
Nu, de Eugène Ionesco, Editura Humanitas, 2011
Eram în liceu când am dat întâmplător peste cartea asta și țin minte și acum cât de tare m-a șocat. Nu semăna cu nimic altceva din ce citisem până atunci. Titlul era ciudat, structura cărții era atipică (amestec de studii critice, cu pagini de jurnal și bârfe literare) și tonul lui Ionesco era diferit: insolent, tăios și amuzant. Recitind-o acum, îmi dau seama că, pe lângă umor, cel mai mult îmi place claritatea stilului. Omul le zice direct (și e necruțător atât cu scriitorii clasici, cât și cu cei din generația lui), ceea ce îl face să sune atât de proaspăt azi. Nu întâmplător, una dintre chestiile pe care le taxează în Nu e atitudinea evazivă a criticii: „În recenziile dumitale [...] nu vei avea nicio atitudine precisă, așa încât să poți spune despre aceeași carte două lucruri total diferite, fără să ai aerul că te contrazici. [...] Nu vei spune spune absolut nimic clar, căci de lumină criticul trebuie să se ferească.”
Cartea asta te învață cum să eviți ideile primite de-a gata, cum să detectezi impostura și să nu te uiți la scriitorii canonici ca la niște statui. Și, cel mai important, te ajută să meditezi asupra scrisului și cititului: Ce citești? Cum citești? Ce scrii? Cum scrii? Exact lucrurile despre care ar trebui să se vorbeacă în școală (și mai ales la liceu).
În 1934, când a scris Nu, Ionesco avea 25 de ani. Și e impresionant că, în ciuda „obrăzniciei”, are maturitate și finețe, plus că e întotdeauna foarte atent la textele despre care vorbește. Uneori prea atent. De exemplu, despre Allan, personajul din Maitreyi („ un roman extrem de facil”), Ionesco spune că este „un bețiv de primă clasă”: „Se îmbată de 3 ori pe pagină (19, 20, 21, 23, 29, 31 etc) de la începutul până la sfârșitul cărții”. (Ionuț Sociu)
„Nimic nu este mai ușor decât să reușești în literatură și, mai ales, în literatura românească. Am văzut militari ratați, politicieni ratați, profesori ratați, avocați ratați, oameni scoși la pensie, copiști după o funcționare de patru decenii, comercianți bancrutari; nu am văzut niciun literat ratat, ci unii literați înțeleși de public și alții neînțeleși.”
În Lista de citit, mai găsești:
Am dat o tură prin Balcani în 7 cărți
7 cărți LGBT în toate culorile dragostei
7 cărți despre sex (și nu numai)
7 cărți de știință, ca să ne-aducem aminte câte avem de învățat
6 cărți scrise de femei, pe care să le citești cu prima ocazie
7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede
7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești
5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim
Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta
