Când vine vorba de oameni pe care istoria le-a transformat în icon-uri, e greu să-ți reamintești că ei au avut vieți ca oricare altele, și-au băut cafeaua dimineața, au avut zile bune și zile proaste, s-au plimbat brambura pe străzi, uneori au muncit până la epuizare, alteori au înțeles pe nepusă masă, din mici detalii, că sunt fericiți și asta e tot ce contează. Dintre ei, poate că Charlie Chaplin e un exemplu de manual: când te gândești la el, pe ecranul minții rulează instantaneu scene din filmele lui, în care omulețul alb-negru, cu mustață și mișcări sacadate, se mișcă neobosit în lumi de peliculă. Acestor oameni, lucrurile pe care le-au creat le-au asigurat deja vieți paralele în imaginarul colectiv. Tocmai de-asta poate părea un pic ciudat, la prima vedere, să te trezești în fața autobiografiei lui Charles Chaplin, în care te lasă să tragi generos cu ochiul în viața care îi înfășoară cariera ce l-a făcut sinonim cu comedia. Recent apărută în limba română, la Editura Nemira, Viața mea e o călătorie lungă și cel puțin la fel de plină de evenimente ca filmele lui, din care vă propunem să citiți câteva fragmente:
În cele din urmă, California! – un paradis însorit, cu livezi de portocali, podgorii şi palmieri întinzându-se de-a lungul coastei Pacificului, pe o mie şase sute de kilometri. San Francisco, poarta spre Orient, era un oraş cu mâncare bună şi ieftin; primul în care am gustat picioare de broască à la provençale, prăjitură cu căpşune şi avocado. Am ajuns acolo în 1910, când oraşul se reconstruise după cutremurul din 1906, sau incendiul, cum preferau ei să-l numească. Mai erau vreo două crăpături pe străzile în pantă, dar altmineri mai existau foarte puţine urme ale dezastrului. Totul era nou şi strălucitor, inclusiv hotelul micuţ unde stăteam eu.
Am jucat la Empress, deţinut de Sid Grauman şi de tatăl lui, nişte persoane prietenoase şi sociabile. A fost prima dată când am fost trecut singur pe afiş, fără numele lui Karno. Iar publicul, un deliciu! Deşi The Wow-Wows era un spectacol plictisitor, a fost arhiplin la fiecare reprezentaţie şi s-a râs în hohote. Grauman mi-a spus entuziasmat:
„Oricând termini cu Karno, vino aici înapoi şi o să facem spectacole împreună“.
Genul ăsta de entuziasm era ceva nou pentru mine. În San Francisco se simţeau optimismul şi spiritul întreprinzător.
Los Angeles, în schimb, era un oraş urât, torid şi apăsător, iar oamenii erau livizi şi anemici. Clima era mult mai caldă, dar nu avea prospeţimea din San Francisco. Natura a înzestrat nordul Californiei cu resurse care vor dăinui şi vor fi înfloritoare atunci când Hollywoodul va fi dispărut printre urmele preistorice de la Wilshire Boulevard.
Am încheiat primul turneu în Salt Lake City, căminul mormonilor, care m-au făcut să mă gândesc la Moise călăuzindu-i pe copiii lui Israel. E un oraş care te înghite prin întinderea lui, care pare tremurător în lumina soarelui, ca un miraj, cu străzi largi pe care numai nişte oameni care au traversat câmpii nesfârşite le-ar fi putut proiecta. La fel ca mormonii, oraşul este distant şi auster – şi la fel a fost şi publicul.
După ce am jucat The Wow-Wows în circuitul Sullivan and Considine, ne-am întors la New York, cu intenţia să plecăm direct spre Anglia, dar domnul William Morris, care se lupta cu celelalte trusturi de vodevil, ne-a oferit şase săptămâni să jucăm tot repertoriul nostru la teatrul lui din Forty-second Street, din New York. Am deschis cu A Night in an English Music Hall (O seară într-o sală de concerte din Anglia), un succes fulminant.
În săptămâna aceea s-a întâmplat că un tânăr şi prietenul lui aveau fixată o întâlnire cu două fete ceva mai târziu în noapte şi, ca să-şi omoare timpul, au intrat în sala lui William Morris, unde s-a nimerit să vadă spectacolul nostru. Unul dintre ei a spus: „Dacă aş ajunge vreodată un mare producător, cu tipul ăsta aş semna un contract“. Se referea la prestaţia mea din rolul beţivului din A Night in an English Music Hall. La momentul ăla, lucra pentru D.W Griffith şi făcea figuraţie la Biograph Company, unde primea cinci dolari pe zi. Era Mack Sennet, care mai târziu avea să înfiinţeze Keystone Film Company.
Cum am jucat cu mare succes timp de şase săptămâni cât a durat contractul cu William Morris la New York, am fost angajaţi din nou pentru un turneu de alte douăzeci de săptămâni, în cadrul circuitului Sullivan şi Considine.
Eram tot mai trist pe măsură ce ne apropiam de finalul celui de-al doilea turneu. Mai aveam doar trei săptămâni în San Francisco, San Diego, apoi în Salt Lake City şi pe urmă înapoi în Anglia. În ultima zi în San Francisco, am făcut o plimbare pe jos pe Market Street şi am dat peste un mic atelier cu perdelele trase şi cu un anunţ în geam: „Ghicim viitorul în cărţi şi în palmă – un dolar“. Am intrat, uşor intimidat, şi am fost luat în primire de o duduie plinuţă, la vreo patruzeci de ani, care a venit dintr-o cameră din spate, încă mestecând o bucată de mâncare de la masa de unde o întrerupsesem. Indiferentă, mi-a făcut semn spre măsuţa de lângă peretele din faţa uşii şi, fără să se uite la mine, mi-a spus: „Stai jos, te rog!“ Apoi s-a aşezat de partea cealaltă. Nu era tocmai un comportament elegant.
„Amestecă bine cărţile astea şi taie-le de trei ori înspre mine, pe urmă aşază-ţi palmele cu faţa în sus, spre mine, te rog!“ A întors cărţile, le-a împrăştiat pe masă, le-a studiat şi pe urmă s-a uitat la mâinile mele. „Te gândeşti la o călătorie lungă, ceea ce înseamnă că vei pleca din State. Dar te vei întoarce curând şi vei intra într-o afacere nouă – altceva decât ce faci în momentul ăsta.“ Aici a ezitat şi a devenit puţin confuză. „Cumva e acelaşi lucru, deşi e cu totul altceva… Văd un succes imens în această nouă încercare. Te aşteaptă o carieră senzaţională, dar încă nu ştii despre ce e vorba.“ Pentru prima dată, s-a uitat la mine, apoi mi-a luat mâna. „O, da, şi vei avea trei căsnicii: primele două nu vor fi reuşite, dar îţi vei sfârşi viaţa într-un mariaj fericit şi cu trei copii.“ (Aici s-a înşelat!) Apoi s-a uitat iar la mâna mea. „Da, vei face o avere uriaşă, asta e o mână făcătoare de bani.“ Pe urmă mi-a studiat faţa. „O să mori de pneumonie, la optzeci şi doi de ani. Un dolar, te rog! Ai vreo întrebare?“
„Nu“, am râs eu, „cred că le iau cu mine“.
În Salt Lake City, ziarele erau pline de atacuri şi jafuri de bancă. Clienţii din cluburile de noapte şi din cafenele erau aliniaţi la zid şi jefuiţi de bandiţi mascaţi, cu ciorapi pe faţă. Fuseseră trei jafuri într-o singură noapte şi tot oraşul era sub teroare. După spectacol, de obicei mergeam la un local din apropiere să bem ceva şi uneori făceam cunoştinţă cu alţi clienţi.
Într-o seară, un tip gras, jovial, cu faţa rotundă, a intrat împreună cu alţi doi bărbaţi. Grasul, care era cel mai mare dintre ei, a venit spre noi:
– Nu sunteţi voi ăia care joacă la Empress în spectacolul ăla englezesc?
Noi am dat din cap zâmbind.
– Mi s-a părut mie că voi sunteţi. Băieţi, ia veniţi încoa! A zis şi şi-a chemat cei doi tovarăşi şi, după ce ni i-a prezentat, ne-a întrebat dacă nu vrem să bem ceva.
Grasul era englez, deşi accentul îi dispăruse aproape total. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, prietenos, cu ochi mici şi scânteietori şi o faţă rumenă. Se înnopta, amicii lui şi colegii mei de trupă s-au dus la bar, iar eu m-am trezit singur cu „Grasul“, cum îi spusese prietenul lui mai tânăr.
A început să-mi facă confidenţe.
– Acum trei ani m-am întors în ţară, dar nu mai e acelaşi lucru – ăsta e locul meu! Am venit aici acum treizeci de ani. Eram un prostănac şi mi-am bătucit fundul muncind în Montana – până când m-am deşteptat. „Treaba asta nu-mi adduce niciun profit“, mi-am spus. Acum am nişte prostălăi care lucrează pentru mine.
Şi a scos un cocoloş mare de bancnote.
– Hai să mai bem ceva!
– Ai grijă, am spus eu glumind. Să nu te jefuiască cineva.
S-a uitat la mine cu cel mai terifiant şi sigur zâmbet, apoi mi-a făcut cu ochiul.
– Asta în niciun caz!
După semnul ăla cu ochiul, un sentiment teribil a pus stăpânire pe mine. Lăsa atât de multe de înţeles… A continuat să zâmbească, fără să-şi ia ochii de la mine.
– Te-ai prins? m-a întrebat.
Am dat din cap înţelept. Apoi mi-a vorbit pe un ton confidenţial, apropiindu-şi buzele de urechea mea.
– Îi vezi pe ăştia doi? mi-a şoptit, referindu-se la tovarăşii lui. Ei sunt trupa mea, doi hăndrălăi tâmpiţi – fără creier, dar şi fără frică.
Mi-am dus un deget la buze ca să-i facă semn să vorbească mai uşor, să nu-l audă careva.
– E-n regulă, în noaptea asta ne îmbarcăm, mi-a zis şi a continuat. Suntem amândoi englezi, nu? Din bătrâna Londră? Te-am văzut la Islington Empire de mai multe ori intrând şi ieşind din loja aia. A făcut o grimasă: Nu-i treabă uşoară ce faci tu acolo, frăţioare!
Am râs.
Pe măsură ce îmi făcea mai multe confesiuni, voia să legăm o prietenie pe viaţă şi să-mi afle adresa de la New York.
– Vreau să-ţi scriu, aşa, de dragul vremurilor de altădată… mi-a zis.
Din fericire, n-am mai auzit de el niciodată.
„Viața mea”, de Charles Chaplin, traducere de Monica Andronescu, a apărut în colecția „Yorick”, la Editura Nemira, cu sprijinul Centrul Cultural Casa Artelor, sector 3 București.
