În urmă cu treizeci de ani, din cauza unui cancer abdominal galopant, Audrey Hepburn murea în conacul său din apropiere de lacul Leman. Patru zile mai târziu, după o slujbă ținută în bisericuța satului în care trăise, era înhumată în micul cimitir din vecinătatea impunătoarei ei reședințe. Printre participanții la ceremonia funerară foarte restrânsă, și-au făcut apariția Alain Delon, Roger Moore și creatorul de modă Hubert de Givenchy, cel căruia lumea îi datora o bună parte din eleganța iradiantă cu care actrița își orbise contemporanii.
În după-amiaza aceea, a unui ianuarie văduvit de zăpadă, străzile satului Tolochenaz și ale localităților învecinate au fost împânzite de mai bine de douăzeci de mii de gură-cască, veniți de departe sau ieșiti din casele care formează împrejurimile deluroase ale Lausanne-ului. A fost nevoie de o intervenție de ultim moment, făcută pe lângă poliția elvețiană, pentru ca elicopterelor presei, ridicate în aer de un înalt apetit necrofag, să li se interzică survolul, salvându-se, astfel, intimitatea slujbei de înmormântare.
Pentru o ultimă dată, Hepburn amenința să frângă, cu celebritatea ei strivitoare, liniștea locului în care, cu trei decenii în urmă, se stabilise în căutarea unei oaze de tihnă. Mai exact spus, pentru o ultimă dată cât timp încă se mai afla pe pământ, pentru că, după înmormântare, fosta ei vilă, cimitirul și aleile pe care, ani de zile, le bătuse între piață și casă au devenit un traseu de pelerinaj pe care puțini dintre idolatrii săi și-au permis să-l rateze. Un muzeu, de altfel, a și funcționat în locurile acelea, în anii imediat următori, expunând tot felul de efecte din cariera ei de artistă, până când fiii săi au decis să-l închidă, speriați că în jurul mamei lor crescuse un cult postum comparabil cu cel al lui Elvis Presley.
Deși a îndoliat milioane de inimi, moartea lui Audrey Hepburn abia dacă a produs vreun ecou în universul paralel al cinematografiei. Dispăruta se retrăsese din lumea filmului de aproape un sfert de veac. În răstimpul ăsta, mai revenise pe ecrane de câteva ori, mai mult într-o doară, fără să reușească să se apropie de succesul pe care îl atinsese la sfârșitul anilor 1960, atunci când — stupefiind o planetă întreagă — își suspendase cariera, anunțând că dorește să se consacre unei vieți monotone de casnică.
Nu doar că în ultima vreme jucase rarisim, iar, când o făcuse, o făcuse în niște pelicule de duzină, dar părea chiar să fi încetat să mai vadă în sine însăși o actriță. În multele interviuri pe care le acorda, vorbea despre performanțele sale din deceniile șase și șapte ca despre ceva de domeniul paleontologiei și încerca să îi convingă pe jurnaliștii care o frecventau că în epoca aceea apusă — când câștigase un Oscar, fusese nominalizată la alte patru și ajunsese să încaseze onorarii gigantice — nu fusese, de fapt, decât o diletantă norocoasă, care avusese șansa să încapă pe mâinile unor regizori de mare talent; iar aceștia, cu flerul lor ieșit din comun, făcuseră din nepriceputa de ea o vedetă.
În anumite cazuri, videoreporterii care o vânau pentru a o imortaliza povestindu-și viața erau nevoiți să asiste la un număr de autoflagelare chiar mai extins. Femeia ridată din fața lor – a cărei distincție nepământeană se exacerbase odată cu înaintarea în vârstă – le mărturisea nu doar că îi lipsise talentul, ci și frumusețea: fusese un pic prea înaltă, dusese lipsa unui trup planturos, purtase mult prea mult la pantofi, avusese nasul prea mare, dinții insuficient de aliniați...
Cei interesați să asculte o evocare nostalgică a Hollywood-ului de altădată nimereau, așadar, în mijlocul unui spectacol de autodeconstruire prin care o fostă actriță, înarmată cu umor și condescendență, demitiza felul în care își câștigase celebritatea. Oricât ar fi lăsat-o să vorbească, cerebrala lor intervievată nu părea deloc genul de interlocutor care trăiește din amintiri; dimpotrivă, părea să vrea să se lepede de gloria excesivă care încă îi apăsa umerii, ca de o povară moștenită de la propria tinerețe.
Într-o singură privință faima cu care fosta ei meserie o aureolase îi mai era, în mod manifest, de folos. Pe post de passe-partout fermecat, cu care spera să pătrundă dincolo de zidul de indiferență în spatele căruia huzureau cetățenii Americii de Nord și cei ai Europei de Vest, pentru a propovădui crezul nou îmbrățișatei ei misiuni. Cea de ambasadoare a UNICEF, salarizată cu suma anuală de un dolar, responsabilă cu vizitarea infernului în care agonizau cele mai nefericite populații de pe fața pământului, cu descrierea patimilor prin care treceau copiii acestora și cu chemarea la solidaritate a publicului occidental.
La ultima ei apariție televizată — petrecută în toamna lui 1992, în studioul unui jurnalist din Paris — era atât de marcată de suferințele amărâților din mijlocul cărora abia revenise acasă, încât părea hotărâtă să stârnească o revoluție mondială a carității, în rândurile căreia să-i coopteze inclusiv pe François Mitterand, Helmut Kohl și John Major.
Nici cel mai pesimist telespectator care ar fi privit emisiunea aceea n-ar fi bănuit că ambițioasei filantroape de pe micul ecran îi mai rămăseseră doar trei săptămâni până să cadă iremediabil la pat și puțin mai mult de trei luni până să plece din lumea aceasta.
Astăzi, la treizeci de ani de la această succesiune funestă de întâmplări, după ce umanitatea întreagă a fost purtată prin tunelul halucinant al revoluției digitale, o constatare paradoxală este de neocolit: în timp ce indiferența s-a așternut, încet-încet, asupra filmelor sale, posteritatea replicând, în această privință, lipsa de interes cu care ea însăși își privea cariera actoricească, faima ei – mai bine zis, faima farmecului ei – a supraviețuit aproape intactă.
Grație internetului, această celebritate de suprafață pare să se fi impregnat pentru totdeauna în porii ecranelor în care generațiile contemporane își îngroapă, zi de zi, ochii. Există, în momentul de față, milioane de poze cu Audrey Hepburn pe rețelele de socializare (pare că nicio secundă din viața acestei artiste nu s-a scurs fără să fi fost fotografiată). Și există chiar mai mult de atât: rochii care îi poartă numele, șorțulețe de bucătărie, rețete culinare, păpuși, timbre, magneți de prins pe ușa frigiderului și tot felul de alte ciudățenii care îi sunt închinate, puse în circulație de inepuizabila imaginație a comerțului online cu nimicuri. Epoca world wide web pare să îi fi pulverizat, pur și simplu, ființa sub forma unui enorm nor de confetti, fiecare bucățică din această pleavă zburătoare purtând pe aripile sale o imagine care îi multiplică chipul.
Consecința acestui cult frivol, care, de ani de zile, se menține la o temperatură de fierbere, este că, pentru marele public, „Audrey Hepburn” nu reprezintă numele unei uriașe actrițe a secolului trecut, ci mai degrabă un etalon al șicului feminin, o etichetă a eleganței vestimentare sau, în cel mai nevinovat caz, un reper al romantismului ingenuu. Steaua hollywoodiană a anilor șaizeci s-a transformat, așadar, șaizeci de ani mai târziu, într-un fel de verișoară umană a păpușii Barbie, care, urmând un destin inversat față de cel al rudei sale inanimate, a transmigrat din corpul unei ființe în carne și oase în cel al unui obiect fabricat din fibre de plastic.
Criticii au avut contribuția lor la făurirea acestei miniaturi caricaturale. Alături de ea însăși, desigur, și de regizorii care au cooptat-o în propriile producții. Care, în decisiva lor majoritate, au ținut-o departe de partiturile dramatice, care i-ar fi fost infinit mai naturale, și i-au cultivat o imagine facilă, de tânără drăguță, copilăroasă, care apărea pe marile ecrane ca să amuze și să înduioșeze. Nu să pătrundă în mintea spectatorilor și le spună acestora lucruri nemaiauzite despre ei înșiși.
Cea mai mare parte a filmelor care au făcut-o celebră – „Roman Holiday”, „Sabrina”, „Funny Face”, „Charade”, „How to Steal a Million” — au eternizat-o într-un rol de domnișoară-bucluc, seducătoare, haioasă, care, agățându-se de umerii unor bărbați puternici, cuceriți de feminitatea ei grațioasă, reușește să iasă la lumină din alambicul a tot felul de aventuri complicate.
Acest registru minor, care i-a subîntrebuințat talentul într-un mod aproape barbar, dar pe care ea însăși l-a agreat, demonstrându-i o longevivă fidelitate, a sfârșit prin a o lega pentru totdeauna în cămașa de forță a clișeelor lui vizuale. Și prin a nu o mai elibera, nici măcar în posteritate, din ingrata lui captivitate.
Este misterul central al biografiei acestei actrițe de o inteligență magnetică ce anume a cauzat miopia profesională care a făcut-o să accepte atât de multe scenarii care au excelat prin mediocritate. Cel mai probabil, suferea, pur și simplu, de o cecitate estetică, de un deficit de gust literar, care o împiedica să discearnă între o poveste care surprindea în iureșul său anecdotic contradicțiile condiției umane și una simplistă, trasă de păr, cum erau multe dintre cele pentru filmarea cărora și-a irosit harul. Oricât ar suna de paradoxal, în ciuda formidabilei sale prezențe de spirit, nu avea simțul adâncimii unui scenariu, ci doar pe cel al contorsiunilor superficiale, al complicațiilor de suprafață, cărora le atribuia, în mod naiv, virtuțile complexității.
Un mister încă și mai mare decât cel legat de propria orbire în raport cu rolurile pe care se angaja să le joace ține însă de lipsa de bun-gust a celor care i-au judecat și încă îi mai judecă opera. Care, în marea lor majoritate, consideră că cele mai bune filme ale sale sunt exact cele care au hrănit clișeele vizuale a căror proiecție dezavantajoasă o urmărește până în ziua de astăzi.
Anul trecut – iar acesta e doar un exemplu – gazeta englezească The Guardian a publicat un articol care își propunea să ordoneze valoric cele circa douăzeci de filme care compun totul artistic al scurtei ei cariere. Potrivit respectivului clasament, realizat de un critic de cinema care și-a făcut o rutină din întocmirea tipului acesta de ierarhii, „Charade”, „Funny Face”, „Robin and Marian”, „Roman Holiday” și „Two for the Road” ar fi cele mai bune cinci producții din filmografia lui Hepburn. Lăsând la o parte faptul că două dintre ele, „Robin and Marian” și „Two for the Road”, sunt atât de slabe încât abia dacă pot fi privite, nici celelalte trei, încununate cu laurii ziarului britanic, nu sunt așezate, în mod meritoriu, pe pozițiile care le-au fost conferite. „Charade”, „Funny Face” și „Roman Holiday” sunt, într-adevăr, filme plăcute, pe care spectatorii de azi încă le mai pot considera antrenante, însă nu au o acțiune realistă, verosimilă, ci eșuează, ca multe altele, în registrul infantil al comicului de situație, al surprizelor și coincidențelor abracadabrante, atunci când nu eșuează în registrul unei teatralități exagerate.
N-ar fi rău ca verdictul următor să răzbată până la Londra: Audrey Hepburn a jucat doar în trei filme despre care să se poată spune, cu conștiința curată, că au fost bune! Trei producții cu o acțiune suficient de bine dozată încât să reziste, din punct de vedere estetic, până în ziua de azi: „The Children’s Hour” (capodopera ei dramatică), „Breakfast at Tiffany’s” (vârful absolut al jocului său actoricesc) și „The Unforgiven” (singurul ei western). Întâmplător, toate, realizate una după alta, în anii 1959-1961.
(Pe acestea trei, meticulosul critic anglo-saxon le plasează abia pe locurile cincisprezece, zece și șaptesprezece în incitantul, dar blamabilul lui clasament din The Guardian).
Făcând abstracție de aceste unice trei filme a căror forță de emoționare a supraviețuit până în zilele noastre, Hepburn a jucat în circa o duzină de producții cu o valoare medie, care trădează vicii narative mai mici sau mai mari, și în alte câteva de-a dreptul proaste – prizabile, poate, doar de către acei adoratori înfocați, care ar fi în stare să susțină teze de doctorat în „audreyhepburnologie”.
Din plutonul filmelor mediocre, care domină cantitativ ansamblul operei sale, două mai ales – căzute, între timp, în obscuritate – merită asteriscul unor mențiuni speciale: „Wait Until Dark” (în care interpretează o nevăzătoare vizitată de o bandă de hoți, izbutind unul dintre cele mai mari roluri ale sale) și „Paris When It Sizzles” (un film ratat, ca multe altele, dar notabil prin prisma ambițioasei lui construcții epice, care încearcă să reproducă fluxul și refluxul de idei care inundă mintea unui scriitor în timpul actului de creație).
Discuțiile legate de valoarea filmelor lui Hepburn sunt însă preocupări de plan doi, câtă vreme, ca în cazul tuturor actorilor cu o astfel de anvergură, scenariile echilibrate din punct de vedere artistic, nu au reprezentat, în ceea ce o privește, o condiție indispensabilă ca să ajungă să strălucească. Talentul său a fost atât de uluitor, atât de exagerat, încât a avut forța să răscumpere, în majoritatea ocaziilor, fiascoul estetic al producțiilor în care a fost distribuită. Simpla ei prezență monopoliza filmele, le descentra acțiunea, adunând firul lor narativ în jurul siluetei sale electrice, până la punctul în care nici intriga, nici regia, nici partenerii de joc, nici restul ansamblului cinematografic nu mai erau decât niște variabile imponderabile; întregul fiind redus la un singur atribut care își mai păstra importanța: apariția pe ecran a lui Audrey Hepburn.
Ce anume din personalitatea acestei balerine ratate – strecurată, printr-un concurs de împrejurări, în fabrica de celebritate care este industria filmului – a reprezentat centrul de iradiere a farmecului său irezistibil? Din ce anume se hrănea capacitatea ei nelimitată de a seduce?
Costelivă, filiformă ca un arac, cu o privire senină, care se revărsa din orbite alunecând pe toboganul unor gene lungi, și o expresivitate impasibilă – tulburată, la răstimpuri, de o nervozitate facială de veveriță – reușea să emane un amestec de ingenuitate, umor și impertinență demn de o Shirley Temple întrupată într-un corp de adult. În miliardele de fotografii care au rămas de la ea – admirate, astăzi, pe internet cu o venerație neobosită – nu se întrezărește însă cel mai fermecător dintre atuurile sale, iar asta deoarece respectivul atu era glasul.
Dicția cultă, împinsă la rampă de sobrietatea accentului ei britanic, turnura neașteptată pe care o dădea intonației, precipitând replici începute pe o voce lentă sau domolind fraze cu o croială abruptă, precum și capacitatea stranie de a se identifica, până la contopire, cu propriile cuvinte. Vorbirea îi era atât de vie, atât de impredictibilă, încât dădea senzația că nu rostea niște replici învățate pe dinafară, ci altele, născocite pe loc. Și că scenele interpretate nu erau artificiale, puse la cale în complicitate cu un regizor, ci că se nășteau atunci și acolo din inepuizabia ei spontaneitate. Avea darul de a da propriei inteligențe un relief fizionomic, de a își recompune chipul din undele propriilor gânduri, creând impresia că luciditatea ei, conștiința ei hiperactivă erau însuși mediul în interiorul căruia se consuma întreaga acțiune a filmelor.
Străduindu-se să explice stihia de talent care a fost Audrey Hepburn, regizorul Billy Wilder a spus, la un moment dat, că, în opinia lui, Dumnezeu Însuși îi insuflase acest har, pogorându-se din cer și dându-i un pupic pe obraz. Era o explicație fantasmagorică, izvorâtă din neputința de a exprima ceva rațional despre această înzestrare fenomenală. Însă o explicație pe care cei ce îi văd sau îi revăd astăzi filmele s-ar putea trezi, împotriva oricărui simț al realității, că o iau, în ceea ce îi privește, în serios.
FOTO main: Audrey Kathleen Ruston Hepburn (4 mai 1929 - 20 ianuarie 1993). Cadru din filmul „Funny face”.
