Încrederea, moralitatea, religiozitatea, fericirea, securitatea personală, libertatea, solidaritatea și toleranța. 

Acestea sunt câteva dintre conceptele la care fac referire autorii Atlasului valorilor sociale: România la 100 de ani, apărut recent la Editura Presa Universitară Clujeană, care își propune să explice cum a evoluat societatea după 1989 și cum arată mentalitățile sociale românești. Pe scurt: un ghid prin România de azi. 

Atlasul, editat de cercetătorii Bogdan Voicu, Horațiu Rusu și Claudiu Tufiș, este primul studiu de acest fel din ultimii 25 de ani și se bazează pe o cercetare sociologică complexă* și pe date colectate din 1993 până în 2018.

Am început să citesc Atlasul valorilor sociale chiar în zilele în care se vorbea peste tot despre evacuarea de la Spitalul Foișor, tragedia de la Spitalul Victor Babeș, demiterea lui Vlad Voiculescu și tensiunile din alianța PNL-USR PLUS. Cum era de așteptat, și de data asta s-a (re)aprins discuția despre încredere - mai exact despre lipsa încrederii românilor în instituțiile statului. Mai mult decât atât, partenerii de guvernare s-au acuzat între ei de trădare a încrederii. 

Am vrut să înțeleg mai bine cum e reprezentat acest concept cheie, încrederea, pornind de la următoarele întrebări: Cum s-a schimbat evoluția încrederii populației în instituțiile din România în ultimele trei decenii? În ce instituții mai cred românii azi? Cum s-a schimbat „clasamentul” în ultimele decenii și cum poate funcționa o societate în lipsa încrederii? 

Conform datelor prezentate de sociologul Claudiu Tufiș în capitolul „Despre necesitatea încrederii în instituțiile sistemului politic”, una dintre puținele constante ale acestor treizeci de ani de tranziție a fost că românii au încredere în primul rând în armată și în biserică. În prezent, în top 3, acestora li se adaugă și sistemul de educație. Doar trei instituții de stat se bucură cu adevărat de încrederea a aproximativ trei sferturi dintre români, spune Tufiș: biserica, armata și școala. 

Un al doilea grup de instituții, pe care jumătate dintre români le consideră demne de încredere, sunt reprezentate de UE și ONU, instituții internaționale, iar pe plan intern de poliție, justiție și sănătate. 

Există și un alt grup, în care se încrede o treime din populația României, format din „instituții mai amorfe, nu foarte clar delimitate”: sistemul de protecție socială, presa, marile companii, rețelele de socializare și funcționarii publici. 

La coada clasamentului se află guvernul, parlamentul și partidele politice, în care 80% dintre români nu au încredere. Adică cele mai importante instituții ale unui stat, care au puterea de a structura modul de funcționare pentru toate celelalte instituții: armată, educație etc.
 

În lumina acestor date, n-ar trebui să fie o supriză nici faptul că stăm foarte prost la încrederea în semenii noștri. În ultimele trei decenii, între 75% și 90% dintre români au declarat că „nu se poate avea încredere în oameni și că e mai bine să fii prevăzător în relațiile cu oamenii”. Sociologul Bogdan Voicu, care semnează un capitol dedicat acestei teme, vorbește despre o lipsă endemică a încrederii în oameni, văzută ca un element definitoriu pentru starea României de azi. Evident, asta are de-a face și cu sistemul de educație și lipsa de siguranță materială, dar este legată și de „un model tradiționalist de familie”, în care relațiile au tot fost desfășurate „aproape exclusiv cu rudele”, și mai puțin cu prietenii.  

Dacă ne uităm pe graficele din Atlas, vedem că dinamica încrederii românilor în instituții și în oameni este strâns legată de performanța economică, deși acesta nu e singurul factor. Dacă imediat după Revoluție, președinția, parlamentul și guvernul se bucură de cote ridicate de încredere, într-un context de optimism general, doi ani mai târziu, pe fondul șomajului ridicat și al inflației, încrederea în guvern scade brusc de la 75% la 27%, și în parlament de la 66% la 23%. Și lucrurile vor evolua așa de aici înainte, cu „creșteri remarcabile și prăbușiri spectaculoase”, în funcție și de ciclurile electorale. Spre exemplu, la sfârșitul anilor ‘90, după guvernarea Convenției Democrate Române, încrederea în instituțiile statului, inclusiv în partidele politice, e la pământ, și la fel se întâmplă și în anii de după criza din 2008, când încrederea în președinție scade de la 58%, cât era în 2009, la 16% în 2011.

Cât despre 2018, anul în care am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire „mai dezbinați ca niciodată”, atunci s-a înregistrat iar o scădere mare a încrederii populației în instituțiile statului. Doar că de data asta nu factorul economic a fost cauza principală, ci tensiunile din sfera politică, printre care și cele legate de legile justiției. 

Discuția despre încredere devine azi, după mai bine de un an de pandemie, una și mai complicată (voi reveni mai jos la acest subiect). La nivel global însă, în 2020, s-a simțit o scădere a încrederii în procesul electoral în mai multe țări (din Serbia până în SUA) care au organizat alegeri în condiții de pandemie, după cum reiese și din analiza făcută în cadrul Global State of Democracy Indices. Efectele pe termen lung pot fi, din această perspectivă, destabilizatoare și duc la o erodare a fundamentelor democrației.

Sunt destul de deprimante concluziile care reies de informațiile analizate de sociologi, dar întrebarea pe care și-o pun autorii acestui studiu al valorilor sociale este Cum funcționăm, totuși, în absența încrederii? Dacă lipsa de încredere e dominantă, „cum de mai funcționăm ca societate”? 

Potrivit lui Claudiu Tufiș, un posibil răspuns are de-a face cu ideea de „substitut funcțional al încrederii”, instrument propus de sociologul Piotr Sztompka, care a observat mai multe cazuri asemănătoarea României. Sztompka vorbește despre niște mecanisme care „acoperă vidul lăsat de încredere și care mențin societatea pe o linie de plutire”: 

Providențialismul se explică în primul rând prin faptul că, în ciuda tuturor transformărilor politice și sociale, biserica rămâne în continuare una dintre instituțiile în care românii au o foarte mare încredere. 

Corupția e un mecanism înlocuitor al încrederii mai ales în relația cu instituțiile statului, după cum observă Claudiu Tufiș, și care asigură o predictibilitate în relația cetățeanului cu instituțiile.

Vigilența e vizibilă, printre altele, și în explozia numărului de companii de securitate private.

Procesomania e „tendința de a recurge la lege pentru absolut orice interacțiune care în mod normal s-ar putea rezolva pe baza unei strângeri de mâini sau a cuvântului dat”.

Ghetoizarea e văzută ca restrângerea cercului de oameni în care avem încredere (în familie sau comunitate). 

Paternalismul presupune (re)întoarcerea către figurile salvatoare și carismatice, lideri care „luptă cu sistemul” și în care ne punem toate speranțele. 

Externalizarea încrederii se traduce prin faptul că  avem de două ori mai multă încredere în instituțiile internaționale (UE, ONU) decât în cele care alcătuiesc sistemul nostru politic. 

*

În martie 2020, la scurt timp după decretarea stării de urgență, un sondaj INSCOP Research indica o creștere semnificativă a încrederii populației în armată, sănătate, poliție și UE, dar și în președinție, guvern și parlament.

„În această perioadă de criză excepţională, dar şi de vulnerabilitate a populaţiei, nivelul de încredere în profesiile cele mai expuse este uriaş. Medicii şi asistentele medicale, farmaciştii, pompierii, militarii, poliţiştii se bucură de niveluri record de încredere multă şi foarte multă din partea populaţiei. Oamenii sunt îngrijoraţi, au nevoie de certitudini, caută refugii de încredere pe care o acordă cu maximă generozitate”, spunea atunci Remus Ștefureac, director INSCOP Research. 

Să nu ne agățăm însă de acele date ca de o realitate constantă. Lucrurile se pot schimba foarte repede, după cum se vede și în barometrul Edelman Trust 2021, care arată cum, numai în câteva luni, se poate spulbera încrederea în instituții puternice și care păreau inițial stăpâne pe situații.

Rămâne de văzut cum va evolua încrederea în instituțiile din România în viitorul apropiat, dar e evident că un rol hotărâtor în această privință îl va avea și succesul sau eșecul campaniei de vaccinare. Conform unui Eurobarometru recent, la sfârșitul lui 2020, România se afla în topul statelor membre, în ceea ce privește procentul celor cetățeni mulțumiți de măsurile luate de UE în fața pandemiei de COVID-19 (60%), în comparație cu media europeană de 45%. 

Dincolo de sondaje, ce se vede și cu ochiul liber e faptul că actuala criză sanitară dă complet peste cap percepția în privința experților. Pe de o parte, nevoia de specialiști, fie medici sau jurnaliști, e mai mare ca oricând, pe de altă parte tot specialiștii ajung să fie puși la zid și văzuți ca dușmani. În cartea Sfârșitul competenței (2017), Tom Nichols vorbea deja despre un conflict la nivel global între cetățean și expert, mai exact despre o discreditare a experților și o „campanie împotriva cunoașterii”: 

„În ultimii ani însă am început să aud aceleaşi poveşti de la doctori. Şi de la avocaţi. Şi de la profesori. Şi, după cum am văzut, de la mulţi alţi specialişti ale căror recomandări sunt de obicei mai greu de contrazis. Relatările lor m‑au uimit: nu erau despre pacienţi sau clienţi care puneau întrebări de bun‑simţ, ci care le spuneau profesioniştilor direct de ce sfaturile lor erau greşite. În fiecare caz, ideea că expertul ştia ce face era eliminată aproape de la bun început.”

Și dacă facem un pas și mai în spate, vom observa că însăși ideea de încredere trece prin transformări profunde în lumea de azi, și care nu sunt condiționate doar de pandemie. Rachel Botsman, autoarea mai multor studii pe tema încrederii, face o distincție între încrederea instituțională specifică secolului 20, una opacă, închisă, centralizată, de sus în jos, și ceea ce ea numește încredere distribuită, care e transparentă, incluzivă, descentralizată, de jos în sus, și care, în opinia ei, va defini secolul 21. „Începem să ne dăm seama că încrederea în instituții nu a fost creată pentru era digitală”, spune Botsman. Și tot ea dă exemple precum AirBnb, Tinder, Uber sau BlaBlaCar, care funcționează pe principiul încrederii distribuite și bazează, în esență, pe încrederea în necunoscuți.

Dacă e adevărat că intrăm într-o nouă era a încrederii, inclusiv a încrederii în banii digitali, nu trebuie să uităm totuși că asta vine la pachet și cu (noi) abuzuri de încredere. Pe care le vedem deja la tot pasul. 

*

La scurt timp după ce am parcurs Atlasul valorilor sociale, l-am sunat pe sociologul Claudiu Tufiș și l-am întrebat dacă a fost suprins de rezultatele cercetării și dacă e îngrijorat în vreun fel în privința asta. 

„În general, există un nivel foarte scăzut de încredere în instituțiile sistemului politic, ceea ce este îngrijorător pentru că acest nivel scăzut se păstrează încă de pe la începutul anilor 2000”, mi-a răspuns el. „Și an de an oamenii spun că nu au încredere în guvern, în partide etc. Ceea ce în literatura de specialitate este o sursă de îngrijorare pentru că de obicei se presupune că pe măsură ce crește durata lipsei de încredere în instituțiile sistemului politic, aceasta tinde să se transfere ulterior în lipsa de încredere în întregul sistem politic și în principiile acestuia. Și atunci, dacă avem 20 - 30 de ani de criză de încredere, nu ar trebui să ne mire acum că apar indivizi care încep să pună la îndoială și principiile care stau la baza sistemului.” 

*

Cercetarea are la bază versiunile românești ale sondajele valorilor EVS (European Values Study) și WVS (World Values Survey), și încă două sondaje complementare. 

Autori: Mircea Comșa, Marian Vasile, Mălina Voicu, Alexandra Deliu, Elena Tudor, Aurelian Muntean, Melinda Dincă, Daniel Lucheș, Delia Nadolu, Bogdan Nadolu, Horațiu Rusu, Claudiu Tufiș, Bogdan Voicu, Nicu Gavriluță.