Aureolat de selecția unui mare festival european, „Athena” dă buzna pe Netflix cu ditamai arsenalul pirotehnic – o încordare de mușchi de toată frumusețea, incapabilă, totuși, să facă uitată inepția fundamentală a filmului.
Cred că putem fi cu toții de acord că cinemaul european de autor nu-și trăiește cea mai fastă vârstă – dar, chiar și așa, Athena iese în evidență ca un vârf recent de abjecție și vacuitate. Și poate e cazul să spunem din capul locului că validarea acestei propuneri pretins cinematografice de către „comitetele și comițiile” de la Veneția nu face decât să arunce și mai adânc în irelevanță competiția acelui festival, devenită de la un timp pretext pentru turism și paiete. Căci Athena nu e un meteorit – e doar un ostaș umil al unui trend mai larg, care se comportă cu filmul de artă ca o armată de ocupație aflată pe teritoriul unor sărmani. Așa se face că ne-am cam obișnuit cu aceste filme testosteronate, ce adoră să cuantifice „arta” în funcție de lungimea șinelor pentru traveling, de numărul minutelor pe care cineastul le poate susține fără să stingă camera, de gândirea camuflată cât mai lax și mai abstract, întru nu știu ce sens măreț și universal.
S-a speculat, sub condeiul anumitor comentatori cu apetență pentru hiperbolă, că această poveste despre luptele de stradă dintre tinerii francezi ai cartierelor rău famate și Poliție ar reprezenta nici mai mult, nici mai puțin decât o tragedie, un mit. Dar sursele filmului sunt mult mai aproape de noi, de găsit mai cu seamă în meșteșugul videoclipului, care transformă Athena într-o zbânțuială bezmetică unde totul e numai despre efect vizual. Filmul face însă greșeala să pună semnul egal între videoclip și cinema – când, dimpotrivă, atâtea lucruri le despart: în cel dintâi (formă de mică amploare prin excelență), totul e făcut să curgă într-un galop susținut, să fure ochiul prin fulguranțe de-o clipă, intruzive, sublime și derizorii; pe când cel de-al doilea interesează tocmai dacă face contrariul – dacă se joacă cu temporalitățile, blocând tot ce e prea lins, dintr-un refuz al logicii totalitare de întreg ermetic, conținut în el însuși. Furând din clip lecția acestui permanent vino-ncoa’, Athena propune un tip de imersiune care e cu atât mai stupefiant – uralele la adresa planului lung care deschide filmul nu mai contenesc – cu cât contribuie la impunerea cu mână de fier a materialului din care e alcătuit. Ceva ce în videoclip a dat naștere unor capodopere, iar aici eșuează într-o optică publicitară care jignește. Să nu ne îndoim: filmul nu e altceva decât o suită de articole expuse la vânzare – o față supărată de actor, aflată în prim-plan doar pentru a vinde ideea unui mare tumult sufletesc; un cadru aerian inclus doar pentru a vinde ultimul model de dronă; o scenă de patetism care să vândă conceptul emoției la cinema.
Ecuația e simplă. Imersiunea, în acest caz, nu e decât modul isteț prin care filmul își îndeasă verva monocordă în ambalajul lucios al filmului de artă. Nicio idee de cinema aici: doar dezmăț tehnic repetat în neștire. Când cineastul Romain Gavras – fiul unui alt cineast, unul cu adevărat talentat într-ale thrillerului, pe nume Costa-Gavras – se vede nevoit, totuși, să dea o secvență de cinema, o dă în modul cel mai primitiv: melodramă la kil, din aia cu jandarm-întrebându-și-colegul-în-drum-spre-intervenție-câți-ani-are-copilul-lui, și cu colegul care răspunde cu vocea tremurândă: „4 ani. Sunt gemene”, apoi devine, cum altfel?, personaj hotărâtor. S-ar putea ca sărăcia acestui dispozitiv de clash în periferie, cu copoiul plin de remușcări și derbedeul care își iubește mama, să sune cumva cunoscut – și iată numele lui Ladj Ly, regizorul acelui celebru Les Misérables (2019), ivindu-se prompt în dreptul scenariului. Față de predecesorul său, Athena e tras la indigo – dar în rău, fiindcă are trufia de a-și revendica un stil. Evident că, pe urmele înaintașilor Michel Franco și Yorgos Lanthimos (indivizi promovați constant la Veneția), e un stil bombardier și macho, care pretinde că livrează „experiențe”, când de fapt doar ne ia cu asalt. A-ți lua bilet la filmele acestor cineaști înseamnă a te expune unei pedepse nemeritate.
Ecuația se complică (însă numai un pic) dacă încercăm să dăm la o parte perdeaua de fum a efectelor, cu scopul de a înțelege ce ne spune filmul la urma urmelor. Durează puțin să înțelegem că cineva precum Romain Gavras nu e deloc interesat de chestiunea periferiei din punct de vedere antropologic: acele cartiere de blocuri precare servesc doar ca decor al unui film apocaliptic. De ce acolo și nu, bunăoară, în mijlocul câmpului, ca pe vremuri? Chestie de oportunism și de „politică” (subgenul filmului de periferie se întoarce with a vengeance, înarmat cu un mix de estetizare a sărăciei și o tolbă plină cu gânduri abisale despre societate). Răspunzând știrilor alarmiste care denunță o problemă a cartierelor în cauză, filmele respective vin și urlă că problema e pusă greșit – dar mizanscena, care e adevărul intim al cinemaului, mai valoros decât orice conținut manifest, le dă de gol: de fapt, ele nu fac decât să întărească status quo-ul pe care chipurile îl combat, reducând tineretul acelor locuri la imaginea unei gloate scăpate de sub control. Prin supralicitarea violenței și preschimbarea ei în prilej de spectacol, ele poartă cu sine un damf fascistoid, demn de analizele cele mai extremiste, care văd în orice incident începutul războiului civil. Athena e o demisie de la măsură și rațiune, dar sărbătoarea sa dionisiacă nu eliberează nicio pasiune fertilă: e doar opera unor băiețoi cu chef de bum-bum.
