Zeci de artiști ocupă și transformă cu forțe proprii o clădire din centrul Bucureștiului, care a fost, pe rând, cazarmă, închisoare, institut de cercetare și spațiu improvizat de birouri.
E final de februarie cu soare când ajung la Malmaison cu fotograful Andrei Becheru. Pe Calea Plevnei se înghesuie taxiuri și camioane și utilaje ale lucrătorilor la drumuri. Căutăm o poartă, din spatele căreia se ițește o cacofonie de firme parcă desenate în Paint. Îi spunem portarului parola: am venit la artiști. Parcăm în curtea interioară a unei clădiri în vârstă, în formă de U. Nu e asfaltat, se ghicesc urmele unei vegetații abundente, iar acolo, în îmbrățișarea U-ului, Bucureștiul brusc nu se mai aude.
Ne întâmpină Nicoleta Moise, artistă vizuală, care va fi gazda și ghidul nostru în labirintul clădirii și-n discuția de grup cu colegii ei, artiștii de la Atelierele Malmaison.
Cum au ajuns 30+ artiști contemporani, ONG-iști și galeriști să ocupe o clădire cu o istorie întortocheată din centrul Bucureștiului? Cine sunt artiștii ăștia? De ce-și creează spații de lucru aici, în plină pandemie, cu mânecile suflecate și brațele stropite de var, cot la cot cu muncitorii care-i ajută? Care e, de fapt, istoria fostei închisori Malmaison de pe Calea Plevnei, unde cei care se opuneau regimurilor politice și-au întâlnit torționarii, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial până în comunism? Și cum plănuiesc artiștii să scrie un capitol nou din istoria asta?
Dacă te orientezi greu în spațiu, ca mine, Malmaison e un loc copleșitor. Pe holurile slab luminate pe care le parcurgem până la ateliere ne întâlnim cu muncitori în salopete de lucru, dar și cu artiști care-și amenajează aici spațiile de creație. În capetele coridoarelor lungi, uși cu ochiuri multe de sticlă te lasă să ghicești ce se-ntâmplă în celelalte părți ale clădirii. De aici începe o întreprindere. De acolo, un spital. Dincolo sunt niște firme.
Ajungem, în cele din urmă, la zona artiștilor. Se deschid uși și intrăm într-un spațiu luminos, cu ferestre mari cu pervaz adânc, plafon înalt și sobă de teracotă. Ne așteaptă deja o parte dintre ocupanți; se vorbește animat despre câini, șuruburi, lustre și becuri, vopseluri, șmirghel, geamuri și altele de trebuință pentru renovări.
Preț de câteva ore, am stat de vorbă, liber și în grup, cu o parte dintre cei implicați în proces. Au participat artiștii Ramon Sadîc, Virginia Toma, Nicoleta Moise, Lea Rasovszky, Mircea Popescu, Adelina Ivan, Ioana Gheorghiu, Anca Bucur, Otto Constantin, Daniela Pălimariu și Dan Vezentan, Mihaela Cîrjan (Asociația Matka) și Marian Ivan (Ivan Gallery).
Lungul drum al artiștilor către închisoare
„- Eram într-o zi fără atelier...
- A fost odată...
- Oho, și-n câte alte dăți!”
Toată lumea din cameră râde, apoi câțiva îmi spun, pe rând, aceeași poveste în care se amestecă precariatul artiștilor, piața imobiliară dezechilibrată din București, lipsa sprijinului din partea instituțiilor. Și nesperata oportunitate de a fi găsit locul ăsta, unde se coagulează semi-spontan o comunitate artistică. Totul în decorul unei clădiri care pare că sintetizează ultimii 150 de ani ai orașului: Cuza a folosit-o să-și pună pe picioare armata după Mica Unire; Antonescu și-a instalat aici serviciile secrete; primii comuniști au torturat disidenți; Ceaușescu a făcut-o institut de cercetare; iar capitalismul post-revoluționar a privatizat-o.
La început, conducerea Iprochim, compania care administrează clădirea fostei închisori, i-a privit cu neîncredere pe artiști.
„Virginia Toma: De unde au apărut atâția? Că ei se chinuiau să închirieze cămăruță cu cămăruță. Și deodată au venit 30 de oameni.
Lea Rasovszky: Exact! Ne-au întrebat de multe ori: Măi, dar voi chiar închiriați? Dar cum? Știți voi atâția oameni? Dar cum faceți, că dacă nu plătește unul chiria?”
Primii trei artiști din grupul de la Malmaison au ajuns aici în mai 2020, după ridicarea restricțiilor de circulație impuse de pandemia COVID-19. Lea Rasovszky, care lucrează incisiv cu pictură, obiecte și instalații pe granița dintre cultura pop și arta contemporană, rămăsese fără atelier pentru că i s-a mărit peste noapte chiria și a trebuit să renunțe la spațiu. Ei i s-au alăturat Livia Fălcaru (ilustratoare, exploratoare a experienței de a fi femeie azi în România) și Mircea Popescu (artist vizual inspirat de lettrism, street art și expresionism abstract), proaspăt mutat de la Timișoara. Mircea e cel care găsise întâmplător anunțul de închiriere, la un preț bun.
Ramon Sadîc (artist vizual și activist; lucrează cu pictură, instalații, video, intervenții urbane etc.) spune că a trebuit să ajungă aici. O parte dintre cei care se instalează zilele astea la Malmaison au avut ateliere în fosta zonă industrială Republica. Nu mai există, pentru că urmează să-i ia locul un mall. „O perioadă a fost genial ăla de acolo din Republica, pentru că chiar puteai să faci orice voiai. Și cred că era perfect pentru un spațiu din ăsta industrializat, pentru independenți și societăți de stat, după ce a căzut Republica.” Într-un parcurs tipic pentru industria românească post-’89, Uzina Republica a fost privatizată, falimentată și asiduu vânată de dezvoltatorii imobiliari.
Ca mai toți cei cu care stau de vorbă, artiștii de la Republica au aflat de spațiile disponibile la Malmaison prin rețeaua informală de cunoștințe și prieteni, care face să funcționeze scena artistică independentă din București. Chiria era, în sfârșit, la un nivel pe care și-l puteau permite, iar spațiul, deși nefolosit de ani de zile, avea potențial, cu renovări și reamenajări. Nu puteau lăsa șansa să le scape.
Pentru un artist, mutatul frecvent e destabilizator. Fără stabilitate, spune Lea, „nu poți să avansezi nicicum”. Iar povestea se tot repetă: din Popa Nan, din Republica, mai nou și din Drumul Taberei, artiștii sunt evacuați pentru că spațiile pe care le ocupă sunt rase și înlocuite de hypermarketuri sau mall-uri. Când întreb de cauzele pattern-ului ăstuia, Ramon Sadîc ezită: „Să nu zic mafia imobiliară… Că, practic, sunt autoritățile. O dezvoltare din asta urbană super agresivă.”
Dincolo de lipsa unei continuități în spațiu, e costisitor și aproape imposibil să te tot muți, în peisajul chiriilor din București. „E din ce în ce mai greu să duci chestia asta, ca artist, de la un an la altul”, spun Ramon și Lea. Spațiile de disponibile sunt fie la prețuri pentru firme (8-10 euro/mp), nenegociabile și inaccesibile artiștilor, care nu produc profit ca să acopere costurile, fie improprii - fără curent sau încălzire, necompartimentate etc..
„În București nu există spații adecvate pentru ateliere de artiști. Unde să nu deranjezi pe ceilalți. Faci praf, lucrezi noaptea. Ai nevoie de niște condiții minime. Nu poți să-ți faci atelier în apartament de bloc, să închiriezi o garsonieră”, explică Virginia Toma, o artistă ale cărei picturi și desene explorează geometrii delicate. Iar să te tot muți implică să-ți cari de colo-colo lucrările și să improvizezi soluții pentru a le depozita temporar, cât faci turul ofertelor de închiriere din cartierele capitalei. „Nu există soluții”, completează Lea Rasovszky. Există, ce-i drept, numeroasele ateliere aflate în gestiunea Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAP), care, însă nu sunt accesibile generației tinere de artiști independenți. „Acele spații în continuare există și sunt goale și nu se face nimic în sensul ăsta (...) Am avut un noroc fantastic pentru că s-a reperat acest spațiu, care e foarte potrivit pentru tipul ăsta de activitate.”
Pe lângă artiștii trecuți deja prin zeci de alte ateliere de lucru, mai există și cazul celor care, până acum, au muncit toată viața de acasă, cum e Ioana Gheorghiu, care lucrează în spațiul liminal dintre performance și arte vizuale, mixând vizibilul cu sunetul și mișcarea. „De 15 ani încerc să-mi izolez colțuri, să-mi trag draperii, să-mi așez scaunul în o mie de feluri…”
Unii artiști work from home au vizitat spațiile de la Malmaison, nefolosite de zeci de ani, pline de praf și păianjeni, fără băi și căldură, și au ales să nu se mute aici. Pentru ei, explică Ioana „era descurajant să vii aici să vezi că pur și simplu nu e nimic. Nu e electricitate, nu e căldură.” Lea înțelege perspectiva asta, însă simte că Atelierele Malmaison merită investiția de timp, bani și efort merită pe termen lung. Când renovezi un loc, ți-l apropii, îl faci al tău. „Dacă el ar fi gata și doar te muți acolo, ar fi alt raport. (...) Tu știi cum a fost la început, cum arăta parchetul, cum arată dup-aia - totul face parte din procesul de a deveni parte din spațiu.”
Condiția impusă de compania care deține clădirea a fost ca artiștii să aibă o formă de organizare juridică, pe care a preluat-o Asociația Matka. Matka e un ONG care-și propune să activeze comunități defavorizate cu intervenții sociale prin cultură - lucrează cu artă și educație. Mihaela Cîrjan explică că, deși e activ de cinci ani de zile, ONG-ul nu-și găsise până acum un loc propriu în București. Pentru că nu produc bani, nu și-au permis chirie și au lucrat nomad.
Negocierea contractului cu institutul de cercetare Iprochim, care administrează clădirea, a durat luni de zile și n-a fost fără hopuri. Însă, spune Lea Rasovszky, i-a ajutat că sunt mulți: în momentul în care stăm de vorbă, la final de februarie, sunt circa 50-60 de artiști în curs de instalare în spațiile de la etajele I și II ale clădirii, plus galerii, spații de proiecte, independente, de performance și artist-run spaces. Mulți dintre cei implicați nu se cunoșteau dinainte - grupul s-a creat organic și artiștii s-au apucat pe loc de treabă. Poate că dacă ar fi stat să discute înainte, nu în 30 de oameni, ci doar în cinci sau zece, lucrurile nu s-ar fi mișcat atât de bine, spun artiștii.
Faptul că spațiile s-au umplut instant arată cât de mare e nevoia pentru un astfel de loc al artiștilor independenți. Cele 20+ de ateliere și galerii ocupate acum la etajul 2 al clădirii și-au găsit chiriași în decurs de câteva săptămâni. La ora la care stau de vorbă cu artiștii, există liste de așteptare pentru cei care nu au prins un loc la Malmaison, dar și-l doresc. Dacă totul merge bine, Atelierele Malmaison nu vor produce doar proiecte artistice noi, solo sau colaborative, expoziții și evenimente - dar și o formă de organizare colectivă a artiștilor, care se simt nereprezentați momentan în fața autorităților.
În plus, spre deosebire de spațiile izolate de la Republica, Malmaison le dă artiștilor ocazia să interacționeze mult mai ușor cu publicul, adaugă Virginia Toma. La Republica nu venea nimeni în vizită la atelier, la o discuție. Aici speră ca lucrurile să stea altfel. Pentru că au negociat un contract pe termen mai lung, care le conferă stabilitate, la Malmaison se vor coagula și proiecte noi - nu e doar pentru cele preexistente. Împreună cu alți trei artiști, Virginia Toma se ocupă de amenajarea unui spațiu doar pentru proiecte și invitații extinse către artiști care nu au atelierele in-house.
O altă problemă cu care se confruntă artiștii vizuali e lipsa spațiilor expoziționale adecvate. „Chiar dacă colaborezi cu o galerie, dacă ai un proiect mai mic, care nu se pretează să faci o expoziție nu-știu-unde, în nu-știu-ce galerie care are suprafață mare, efectiv, să ai unde să prezinți mici proiecte punctuale. Sau să faci mici evenimente.” Un fel de loose artist-run space, deschis și publicului, explică Daniela Pălimariu (artistă în a cărei practică se întâlnesc spațiile, obiectele, evenimentele semi-private și desenul; co-fondatoare a Galeriei Sandwich, un spațiu înainte nefolosit, prins ca-ntr-un sandviș între două ateliere de la Combinatul Fondului Plastic).
Planul cu Atelierele Malmaison era ca amenajarea să se încheie pe final de martie, iar la începutul lui aprilie fosta cazarmă-închisoare să-și deschidă ușile pentru public. Actualul val al pandemiei și noile restricții pe care le impune au amânat pe termen nedeterminat evenimentul - însă, până atunci, puteți urmări munca din Ateliere aici.
De la cazarmă & închisoare, la institut, la micul antreprenoriat
Istoria clădirii care adăpostește astăzi Atelierele Malmaison acoperă mai bine de un secol și jumătate de România, în toate întruchipările sale politice și economice. Își are începuturile în anii care-au urmat Micii Uniri (1859), înfăptuită de domnitorul A.I. Cuza. După unire, Cuza își face un scop din organizarea învățământului - în mod special a celui militar. Cazarma Malmaison fusese construită înaintea lui Cuza, de Gheorghe Bibescu, dar supraetajată după un incendiu și redată în folosință câțiva ani mai târziu. Cunoscută în epocă și drept Cazarma Sf. Gheorghe, după biserica de vizavi, a fost rebotezată de Cuza după unul dintre domeniile preferate ale împăratului Napoleon al III-lea. Ambii erau francmasoni, iar Napoleon a sprijinit eforturile unioniste ale lui Cuza și a trimis în România o misiune militară, cu scopul de a-l ajuta pe domnitorul român să-și modernizeze mica armată.
Cazarma, care avea pe vremuri patru laturi, dintre care una demolată astăzi, probabil în perioada comunistă, făcea parte din Ansamblul Manutanței Centrale a Armatei. Avea un manej în curte, iar alături, în ceea ce e azi sediul Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport, se afla Cazarma Regimentului de Gardă Călare. Ceva mai încolo, sub colosul neterminat al Casei Radio, construită de Ceaușescu în anii ‘80, era un hipodrom. Dacă te uiți la sediul ANEFS de la etajul doi al Malmaison, poți să ghicești clădirile în care erau ținuți caii, după ușile care au un geam sus de tot. Poți să ți-i imaginezi și pe elevii școlii, tineri români de la finalul secolului XIX, în uniforme cu tunici albastre și pantaloni gri, animând peisajul cazon al clădirii.
Astăzi, zona Plevnei, principala cale de acces către Malmaison, e un amestec haotic de:
-
rămășițe ale industriei de secol XIX (din Fabrica de Bere Gambrinus au mai rămas câteva corpuri de clădire),
-
alte clădiri gândite inițial pentru armată (actualul Muzeu Militar, la început tot cazarmă),
-
vestigii interbelice (de exemplu „Casa Studenților Universul”, construită în 1937 și redenumită ulterior după comunistul „Grigore Preoteasa”),
-
urme pierdute ale istoriei (sub actualul sediu al Operei Române, construită cu începere din 1953, se afla stadionul legendarei echipe Venus București),
-
inovații socialiste și fantome ale fostelor spații industriale din epocă,
-
improvizații ale tranziției (vezi complexul comercial IDM, o clădire amorfă din metal și sticlă)
-
și triumfuri ale prezentului (un hypermarket uriaș, podul Basarab, un complex rezidențial scump),
-
în zare, peste tot și toate, cupolele aurite ale Catedralei Neamului.
Întreaga zonă spune pe repede înainte, adeseori aparent fără noimă, istoria preschimbării orașului. Cazarma Malmaison o concentrează, la rândul ei, între propriii pereți.
Odată cu trecerea în secolul XX, cazarma își diversifică întrebuințările și e înființat acolo un tribunal militar, care prefațează rolul pe care are să-l joace clădirea în sistemul carceral. Presa din interbelic, îmi spune la telefon istoricul Mihai Burcea, consemnează cazuri de militari condamnați acolo pentru corupție, spionaj și alte încălcări ale Codului Militar. Începând cu perioada Mareșalului Antonescu, în al Doilea Război Mondial, la Malmaison ajung să se desfășoare anchetele Serviciului Special de Informații. E începutul unui „arc al represiunii” la Malmaison, explică istoricul. Sunt interogate acolo personaje suspecte de legături cu comuniștii ruși, printre care și viitorul premier comunist dr. Petru Groza, dar și muncitori greviști - oricine părea să aibă vreo legătură ideologică cu inamicul sovietic.
Schimbarea de regim politic e începutul perioadei sumbre a clădirii, care a făcut-o cunoscută drept închisoare. Proaspăt instalați și ducând lipsă de spații de detenție pentru numeroșii dușmani de clasă, ministerul comunist de interne transformă Malmaison în închisoare de tranzit și centru de anchetă al Securității. Malmaison apare frecvent în memoriile deținuților politici din „deceniul terorii” - poate cel mai notabil în amintirile lui Corneliu Coposu. În anii ‘50 e anchetată acolo Ana Pauker, fostă ministră de externe, căzută în dizgrație în ochii conducătorului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Într-una dintre clădirile care ecranează la stradă fostul loc de detenție și tortură, odată cu instaurarea comunismului, s-a înființat o grădiniță, care funcționează și astăzi. Avem detalii despre perioada asta din note informative către serviciile secrete americane; un astfel de document, datat februarie 1955, descrie condițiile din închisoare:
„La Malmaison, pe lângă celulele obişnuite sunt şi aşa numitele celule ale burlacilor. Sunt cu o suprafaţă de 2,6 / 2,3 metri, cu două paturi de beton într-un colţ, separate de o masă de asemenea din beton. Fiecare dintre aceste camere are câte două ferestre mici. Paturile sunt acoperite cu paie, pături şi lenjerie care este schimbată o dată pe lună. Le este interzis prizonierilor să îşi acopere faţa sau să întoarcă faţa la perete atunci când dorm. Becuri electrice puternice sunt ţinute aprinse întreaga zi şi noapte. Cărţile, ziarele şi alte lucruri de citit şi scris nu sunt permise.”
Sunt goluri în perioada asta din istoria Malmaison, pentru că arhiva Serviciului Închisori Preventive, care administra cele trei închisori de tranzit din perioada comunistă, s-a pierdut fără urmă, explică Burcea. (Celelalte două erau Uranus, demolată pentru construcția Casei Poporului, respectiv subsolul clădirii în care se află astăzi Ministerul de Interne.) Deținuții puteau rămâne în închisorile preventive și un an - doi, cât erau sub anchetă, înainte de a fi transferați în sistemul penitenciar și de muncă silnică. Închisoarea a fost dezafectată la finalul anilor ‘60, iar spațiile de anchetă și tortură din subsol au fost umplute cu beton.
În 1977, clădirea a trecut în proprietatea Iprochim, un institut de inginerie chimică înființat în 1948, „specializat încă de la început în elaborarea documentaţiilor tehnice şi economice pentru industria chimică şi petrochimică din România”, conform site-ului companiei. Artiștii îmi spun că Elena Ceaușescu, chimistă de renume mondial, vizita des institutul. Când au ajuns prima dată în spațiu, au găsit acolo machete ale unor platforme petroliere proiectate de Iprochim pentru „țări prietene” din Sudul Global, precum și pancarte cu lozinci. Conducerea companiei nu le-a permis să le ia acasă, însă le-a promis acces la propria arhivă - artistul Ramon Sadîc spune că vor colabora cu istoricul Mihai Burcea, într-un efort de a pune în valoare moștenirea simbolică a Malmaisonului, de la cazarmă la închisoare la spațiu industrial și privatizări.
„Noi nu vrem să ne prefacem că am intrat într-o clădire și de-aici o să fie: Gata, va deveni art central. Din contră, ne dorim să găsim o variantă foarte bună de a puncta treaba asta.” Malmaison are o istorie puțin documentată și greu de introdus în cultura pop. Mihai Burcea îmi spune că orice resemnificare a locului e posibilă, însă dacă „e prea fancy, prea strălucitoare, flamboaiantă, așa, e posibil să lezezi niște chestii care țin de memoria traumatică a locului.” I se pare necesară o discuție despre această memorie, cu sociologi, antropologi, politologi - și artiști.
În 1991, ca vasta majoritate a instituțiilor de stat din vechiul regim, Iprochim a fost privatizat și a devenit societate pe acțiuni. În primii ani ai tranziției, a aflat Burcea dintr-o conversație cu cineva din actuala conducere a companiei, ofițeri SRI au sigilat punctele de intrare în subsolul clădirii rămase deschise. „Au betonat ce nu betonase Ceaușescu”, spune istoricul - poate și pentru a restricționa accesul la legendara rețea de tuneluri subterane care unește punctele esențiale ale capitalei. El e convins că ipoteza e plauzibilă, însă, din cauza lipsei arhivelor, i se pare imposibil de probat dincolo de dubiu.
Astăzi, jumătate din clădire e închiriată de Iprochim către un spital privat, iar, în rest, s-au perindat pe-acolo afaceri care mai de care mai diverse, efemere și reprezentative pentru trendurile care le-au dat românilor speranță că ar putea face bani în ultimii 30 de ani. Au avut loc acolo filmări, care au lăsat urme: uși butaforice, gratii false la ferestre, pentru a sugera spațiul carceral, picturi murale. Un spațiu pentru petreceri de Halloween. Companii de bitcoin. Anticariate. Firme de postproducție video. O tipografie. La parter se află „Magazinul artiștilor”, care vinde tot ce-ți trebuie pentru arte plastice. Lea Rasovszky spune că prezența magazinului i s-a părut un fel de semn bun în ce privește locul ăsta.
Renovarea, pandemia și statul
Când întreb despre cum le-a mers renovarea la Malmaison, artiștii încep toți să râdă, poate ușor nervos. Administrația clădirii i-a întrebat în repetate rânduri dacă sunt siguri că vor să se bage în chestia asta. Principala problemă a fost cu băile - când s-au mutat la etajul I, exista o singură baie, „o chestie absolut sordidă și oribilă și nu se putea folosi”. Lea povestește că prima condiție pusă celor de la Iprochim a fost ca artiștii să fie lăsați să se ocupe de cum arată locul. A început goana după sponsorizări: au obținut donații de materiale de construcție și obiecte sanitare de la un mare lanț de magazine de bricolaj. O bancă le subvenționează chiriile și a donat o sumă „foarte consistentă” pentru renovarea spațiilor comune. Au înnoit complet băile, au zugrăvit holurile, au schimbat instalația electrică, au pus contoare electrice și de gaze. Compania Iprochim s-a ocupat de rebranșarea sobelor din ateliere.
Fără sponsorii ăștia, hei-rupul inițial, caracteristic începutului oricărui spațiu de acest gen, ar fi fost imposibil. Însă scopul spațiului este să devină autosustenabil. „Dacă s-ar întâmpla o apocalipsă a privatului, noi să putem să ne menținem singuri în chestia asta. Și e foarte important, pentru că asta e lipsa cea mai mare pe care am reperat-o. Oamenii au spații scumpe, pentru că altfel nu se găsesc, și ești nevoit să intri într-un fel de înlănțuite: ori să vânezi finanțări, ori să lucrezi peste măsură - și nu te mai poți ocupa de activitatea ta principală.”
Pentru Daniela Pălimariu, pandemia „a adăugat și la precarizarea asta a artistului. A mai rupt din oportunități, din șanse”. Declanșarea COVID-19 a coincis și cu momentul demolărilor și al evacuărilor artiștilor din alte spații pe care le ocupau înainte, așa că pentru mulți dintre ei a fost esențial să găsească un spațiu în care măcar să poată lucra. În plus, efortul lor a fost demarat în luna mai, când toată lumea încă se adapta la noile moduri de comunicare și organizare. Negocierile contractului au fost adesea încetinite de suspiciuni de cazuri de COVID. Pe de-o parte, îmi spun artiștii, e posibil ca pandemia să-i fi ambiționat și să-i fi unit mai rapid. „În perioadele astea ai timp să te gândești ce e important, de fapt, și ce vrei să faci și nu te presează, nu e dinamica aia obișnuită, în care toată lumea vrea să facă altceva. A fost, așa, o sedimentare a nevoilor.”
A trecut mai bine de un an de la începutul pandemiei COVID-19, iar autoritățile promit scheme de sprijin financiar pentru artiști; acestea, însă, fie se lasă așteptate, fie sunt birocratic extrem de complicate. Anca Bucur (poetă și artistă interdisciplinară, care lucrează politic cu eco-epistemologiile materiei) o spune răspicat. „Cultura, în sine, e înțeleasă ca un soi de divertisment - sau artă cu luminițe, cel mult. Normal că noi suntem într-o poziție destul de precară, iar statul nu face nimic decât să ne împingă în zona asta a privatului, până la urmă. Normal că se creează un compromis ideologic aici.” Iar privatul nu e o resursă către care să se îndrepte cu inimile deschise, pentru că acolo intervine o formă de confiscare și capitalizare, care îndeamnă la compromisuri de practică și de conceptualizare. Poate, mai degrabă, statul e cel care ar trebui să fie tras de mânecă.
Neimplicarea statului e un subiect care va reveni de multe ori pe parcursul discuției: în ultimii 20 de ani, instituțiile nu au oferit artiștilor ateliere de lucru, artiștii sunt forțați să se reprezinte singuri, iar acest gest simplu, de a avea un spațiu în care ei să poată lucra pe termen lung, fără teama că spațiul va dispărea sau chiria va deveni peste noapte inaccesibilă, are darul de a genera colaborări și forme de solidaritate noi și nebănuite între ei. Deja grupurile care s-au format ad hoc la Malmaison sunt între artiști care nu au practici comune. E nevoie de stabilitate ca să poți construi ceva, îmi spun artiștii în repetate rânduri. Lasă, râd tot ei de ideile recurente: e bine, să apară și la începutul și la mijlocul și la finalul articolului.
Până acum, inițiativele cele mai semnificative de coagulare a unei rețele/comunități de artiști au venit de la Cluj, unde artiștii au testat varii forme de organizare - rămâne grăitor exemplul Fabricii de Pensule, care, după mai bine de zece ani de expoziții, evenimente, dezbateri, proiecții etc., susținute într-un spațiu fost industrial, periferic, a cedat, la rândul său, în fața avântului sălbatic al pieței imobiliare din Cluj. E o pasăre rară în peisajul cultural românesc din ultimii trei decenii.
Poate că insularizarea artiștilor contemporani în România se datorează schimbării de regim politic care, în toate statele din fostul bloc socialist a încurajat mai degrabă demersurile individualiste, care să se rupă de o linie centralizată, dictată anterior. Poate că trebuia să treacă niște timp de la momentul 1989, ca figura romantică a artistului, revalorizată după Revoluție, să înceapă să fie demontată. „La noi nu prea e încurajat spiritul comunitar. Artistul ăsta, care stă și lucrează singur pe un munte, a expirat de multă vreme. Genul ăsta de comunitate... Nu știu, eu sunt mai fericită cu 80% de când am ajuns în spațiul ăsta. Aș freca podele și aș face orice!”, spune Ioana Gheorghiu. Pentru ea, atelierele de la Malmaison au reprezentat și evadarea din „solipsismul absolut sinistru” al lucratului de acasă. „La un moment dat înnebunești. Nu mai înțelegi nici ce dracu' faci. E haos. Locul ăsta fizic către care să te duci e super important. Nu numai pentru artiști.”
Lipsa de resurse conduce spre individualizare și, după cum completează Mihaela Cîrjan, spre a face foarte multe lucruri în același timp: ești artist, dar și manager de proiect și propriul PR etc. Singura sursă de finanțare rămâne cea oferită de Administrația Fondului Cultural Național, iar, în rest, artiștii se pot susține din joburi în alte domenii, care le asigură „două luni de liniște pe an” pentru artă. Arta, pentru ei, rămâne un refugiu. În România, spun artiștii, nu există o funcție pe piața locurilor de muncă pentru ei. „Artistul nu e integrat sub nicio formă.” „E un tolerat.” „Suntem fără ocupație, dar, hai, e ok.”
Ramon Sadîc adaugă că următorul pas după asociație ar fi o formă de sindicalizare. Îl susțin entuziast multe voci din cameră. Lea Rasovszky îl completează: „UAP-ul și-a luat asupra lui această chestie de sindicat și nu mai reprezintă, de fapt, pe nimeni din zona noastră.” Nevoia de forme de reprezentare îi afectează pe independenți în mod special în perioada asta, când Ministerul Culturii le condiționează accesul la schema de ajutor financiar de pandemie prin a demonstra că ei „chiar” sunt artiști. Lea își propune ca, pe lângă artă, comunitatea de la Malmaison să deschidă și o discuție cu instituțiile statului, care, spune artista, „din proprie inițiativă nu prea văd că pornesc proiecte din astea. (...) Par total imuni la tot ce se-ntâmplă pe zona de arte vizuale. Și nu doar arte vizuale. Cred că mai multe aspecte din cultură suferă.”
„Suntem și foarte mulți, nu e vorba de o mână de oameni. Comunitatea artistică din București e, totuși, destul de numeroasă și foarte diversă și foarte interesantă și sunt oameni care nici măcar nu cred că-și imaginează că interesele lor pot fi apărate de cineva. Toată lumea și-a asumat treaba asta de independent, lasă, e foarte complicat, asta e. Și nu mi se pare fair deloc, e semn de super instabilitate. Cum poți să încurajezi pe cineva să meargă pe drumul ăsta în contextul de la noi?”
În galeria de mai jos, portretele artiștilor cu care am stat de vorbă, în spațiile lor. Ei sunt o parte dintre cei care ocupă Atelierele Malmaison.
