Tu cât poluezi pe net?, a întrebat ediția a 14-a a festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis. Asta a fost întrebarea punctuală și inițială, însă în spatele ei s-au ramificat atâtea altele. Ce înseamnă responsabilitate și cum o înveți când ești tânăr? Ce ai de spus și ce trebuie să spui, în scris sau pe scenă? Cum devii un cetățean mai conștient și implicat?
De o parte dintre întrebările astea s-au ocupat poeta și jurnalista Svetlana Cârstean și regizorul și dramaturgul Bogdan Georgescu, care au ținut cele două ateliere de scriere creativă din cadrul ediției 2019 a festivalului. Svetlana Cârstean a lucrat pornind de la Autostrada din Sud, o nuvelă a argentinianului Julio Cortázar, despre cum fiecare dintre noi consideră că focul care îl animă e mai puternic și mai mistuitor decât al celorlalți. „[Tinerii] mi-au spus noi aici la Ideo Ideis sîntem ca în proza asta, ajungem să fim atît de apropiați, sîntem aruncați într-o mare experiență împreună, apoi ne despărțim, plecăm fiecare în drumul nostru. Am citit din Dosa, Vlădăreanu, Ianuș, Popescu, Mazilescu, Greceanu și mulți alții, ne-am cucerit unii pe alții.”
Bogdan Georgescu a pornit de la subiectul acut și actual al sexualității și responsabilității, esențial de discutat cu tinerii, într-o țară „campioană” la număr de mame adolescente, în care educația sexuală rămâne interzisă în școli și combătută de conservatori. Textele pe care le-au scris tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani sunt directe și dramatice - dialoguri surprinse sau imaginate, pe care le poți citi ca pe strigăte de revoltă sau de ajutor. Important e să le citești, pentru că aici sunt vocile care pot explica cel mai bine raportarea adolescenților la sexualitate, dincolo de preconcepțiile adulților.
Poezie, pornind de la versuri de Simona Popescu și Andrei Dósa, cu Svetlana Cârstean
Macrina
mi-au luat un tată
dar mi-au dat numele
celei care veghează asupra copiilor
fără părinți
să pot avea singură grijă de mine
spun lucruri ca să mi le reamintesc
îmi întregesc singură credințele
când se sfărâmă le rezidesc
prin cuvânt
nu mai țin cu dinții de viață
dar țin cu dinții de mine
și voi avea o fiică
creață cu ochi verzi
și am o misiune latent
neabandonată
o mamă
pe care sunt suficient de înțeleaptă să o salvez numai atunci
când voi avea cum
pentru toată slăbiciunea lor eu voi compensa cu toată puterea mea
ca o amazoană fără ambii sâni
cu pieptul deschis
cu intuiție în pas
înainte să mă faci să mă simt femeie
te rog ascultă-mă
(Ana Trif)
daddy
eu am venit pe lume ca să asigur descendența numelui meu,
dar apoi ai mai făcut doi băieți
e drept că nu puteam priva la sigur copilul meu de numele lu' tac-su
dar oricum, tată,
aceasta a fost o măsură de precauție excelentă
daddy, am o armată de bărbați pe urmele mele
daddy, îmi iubesc numele
gândindu-mă la el mă gândesc
ca de la tine am primit deja tot
ce se poate primi mai bun în viață
daddy, mama niciodată n-ar fi putut
să-mi facă asta
am învățat să-mi folosesc aleatoriu nările, tată
știu să merg pe bicicletă cu doar o mână pe ghidon, tată
știu să montez un cort
atâtea lucruri utile când ai o armată de bărbați pe urmele tale
sunt așa mari, tată
mă ridic pe vârfuri să mă uit la ei
au barbă
îmi zic
ești năstrușnică
îmi zic
ce faci dragă
îmi zic
le zici că ai venit cu mine și te lasă să treci
curajul e atunci când îți scuipi singur genunchii zdreliți
eu numele nu mi-l împart, tată
(Ana Trif)
*
Eu am venit pe lume
Ca să nu rămân singur acolo sus
Să-mi fac prieteni
Să ne jucăm „de-a v-ati ascunselea" în spatele blocului
Să mâncăm din aceeași pungă de pufuleți
Să stau afară până când mă strigă mama
Și să mă prefac că dorm atunci când vine să mă verifice
Eu am venit pe lume
Ca să iau și eu un 4 la școală
Să văd cum se simte dragostea
Primul sărut, prima despărțire
Să vad cum e să dai cu capul de pragul de sus
Să înțeleg ce e aia viață
Să plec și eu de acasă și să simt dorul
Pentru că viața-i plicticoasă
Cănd ai aripi și ești îmbrăcat în alb
Eu am venit pe lume
Ca să învăț să merg pe bicicletă
Să cad și să mă lovesc
Sa mă murdăresc
Să fac oameni de zăpadă
Și să plâng atunci când se topesc
Să mă joc de-a omul mare
Cu loc de muncă și copii
Să pun ciorba înapoi în oală
Și să spun ca am mâncat-o pe toată
Doar ca să primesc o bomboană
*
Tata nu știe cum să-și arate supărarea
Și mereu la ora 10 seara
Își scoate berea aia rece din frigider
Apoi scuipă spuma pe linoleum
Și șterge pata cu șoseta ruptă-n călcâi.
De tristețe intră pe Google
și dă play la o melodie de-a lui Dan Spătaru
Și stă și se uită la videoclip
Zâmbind ca un soare cu dinți în luna decembrie.
Se pișcă de piele până îi curge sângele
Se abțină să nu plângă.
Nici piesa Drumurile noastre toate nu-l înveselește.
Stă pe mocheta aia ca un pui
prins de ploaie între două scânduri
Începe să urle ca un lup la lună,
că mai vrea o bere.
Nimeni nu-i răspunde
A uitat că-i goală casa.
Schimbă melodia
Michael Jackson
el, muzica si casa goală
fără bere
durere.
(Tavi Mateciuc)
*
Tata nu știe cum să-și arate supărarea,
dar nici fericirea.
Tata nu știe cum să-și arate uimirea,
dar nici dezamăgirea.
Nici măcar atunci când i-am distrus ceasul preferat pe linoleum.
Sau atunci când i-am virusat laptopul
și a trebuit să caute soluția pe Google.
Nici în ziua cu soare în care am spart vaza bunicii
și nici în noaptea înstelată în care era să-i lovesc motocicleta.
Dacă te chinui, îi poți simți emoțiile pe piele,
Dar niciodată nu spune vreun cuvânt
și niciodată nu face vreun gest.
Aș putea aduce în casă un pui de pisică,
iar el doar s-ar uita tăcut la lună.
Aș putea omorî un om,
iar el ar ascunde impasibil cadavrul,
chiar dac-ar fi al lui Michael Jackson
sau al vreunui muritor de rând.
Tata nu știe cum să-și arate emoțiile,
doar le simte.
(Oana Dragnea)
*
Eu am venit pe lume ca să se-ntregească numărul de vieți necesare.
Eu am venit pe lume ca să nu rămînă loc liber și rece ca să nu-i lipsească nimănui altcuiva existența unuia.
Eu am venit pe lume ca să nu știu de ce și să trăiesc învinovățindu-mă pentru lucrurile care nu depind de mine. Am venit să mă las convinsă c-am un scop și s-ajung să-mi placă minciuna.
Am venit pe lume să iubesc sau să fiu iubită? Nu cred că poți fi și una și alta. Poate să iubesc e condiția pe care refuz s-o accept și trag cu dinții de o realitate în care e invers, o realitate în care sunt eu suficientă, în care n-am nevoie să tai și să-ngrop, să mă înghesui în cutii prea mici, în care nu-ncap, în care nu mi-e permis să fiu mai mult.
Am venit pe lume ca să-mi plâng toate lacrimile și să-mi regret toate zâmbetele, să-mi pun la îndoială nevoiea de mine și să mă las purtată într-o așteptare continuă: că există ceva, care o să apară de undeva și-o să ofere sens faptului că am fost atunci și-acum nu sînt sau că n-am să fiu niciodată ceea ce cred cu disperare că vreau să fiu.
Am venit să mă-ndrăgostesc de oameni și de lucruri care-mi dau șansa de a privi oriunde altundeva decât înspre mine.
Am venit să zâmbesc un pic, prea larg, să râd un pic, prea zgomotos, apoi să plec.
(Delia Timiș)
Scriere dramatică: Despre responsabilitate și sexualitate, cu Bogdan Georgescu
Nu ne aude lumea
Da, mamă.
Ce mai e? Ce ai uitat să-mi reproșezi?
Bine, mamă! O să fiu cât de discretă pot.
Nu mai țipa, te rog.
Cum adică de ce?
Pentru că nu înțeleg care e problema ta cu ea.
Măi mamă, gata!
Alo?! Alo?!
Căcat!
După ce ți-am spus prima oară, mi-ai zis că, de când eram mică, ți-ai imaginat cum o să cresc și o să mă căsătoresc cu bărbatul visurilor mele și așa mai departe… Dar acum ți-am cam dat lumea peste cap, nu-i așa?
Fetița ta nu mai e chiar fetița ta.
Te-ai uitat în ochii mei în timp ce plângeai la 4 dimineața și mi-ai zis:
„De când mi-ai spus așa ceva, parcă nu mai ești copilul meu, te simt ca pe un străin.”
Mi-ai spus cu privirea și mintea ta încețoșate multe atrocități.
Nopți la rând ai venit și m-ai trezit și ai urlat că nu înțelegi.
După care trânteai ușa și mă întrebai unde îți sunt pastilele de somn.
La mine, mamă!
La mine în corp, acum se dizolvă și în curând nu o să te mai aud urlând și spunând că vrei să pleci de lângă mine.
Acum o să zic și eu că te văd ca pe un străin. Tu nu ești mama mea.
Tu ești o curte fără copac, cu un megafon, care să urle și să îmi țină predici despre cum o să mă distrugă pe mine lumea pentru ce fac.
Dar te iert, pentru că ai făcut și un lucru bun. Psihoza ta de mamă nu m-a făcut decât să o iubesc și mai mult.
Oricum, acum e târziu, mamă, și am să mă culc. Te iubesc.
Somn ușor!
(Timeea Zahariea)
Pat a DORnei
LOC: BAIA DE LA VATRA DORNEI, CAMERA 402, ora 2 jumate dimineața
(Fata intră în baie beată, trântește ușa băii plângând. Nu poate să își controleze suspinele, așa că își pune mâna la gură, să nu o audă nimeni din camera alăturată.)
Ești o proastă. O proastă. Cum a putut? Cum a putut să facă asta fix acum, în pula mea? Se presupune că e o excursie și trebuie să mă distrez. Ia uite ce bine mă distrez.
(Începe să râdă mai tare, dar ajunge pe jos, îmbrățișată de propriile mâini.)
Nu pot să cred așa ceva.
(Fata se uită la icoana mică, lipită de ușă, cu Maica Domnului și Isus Hristos.)
Doamne, chiar e atât de greșit să simți dragoste? Adică… până la urmă, ce căcat e dragostea? Ne ghidăm după niște foi și niște cuvinte spuse de tine, Doamne. Dar dacă toată lumea spune cât de bun și de iertător ești cu oamenii, de ce cu mine nu mai ești așa? Doar pentru că împărțim același corp? Doar pentru că m-a lovit Cupidon cu săgeata sa păcătoasă?
Am acceptat fiecare șoaptă pe la spatele meu, fiecare glumă spusă doar „la caterincă”. De ce, Doamne? Ca să mă încred într-o singură persoană și ea să mă lase, de aia. Pe cine dracu’ mai am acum?
***
Și dacă nimănui nu-i pasă de mine… mie de ce mi-ar păsa?
***
Vreau la mama. Vrea să strâng în brațe pe cineva. Și știu, Doamne, cât de penibilă sunt în acest moment. Vreau să urlu ce mă doare.
E amuzant că nu ea e cea penibilă, ci eu. Ea nu are cum să fie penibilă, cu ochii ăia... cu părul ăla, cu buzele ei obraznice și… doamne, cât de mult o iubesc. Nu mai pot. Nu mai vreau.
(Fata stă cu telefonul în mână și privește contactul „Mama”.)
Cum căcat să-i zic așa ceva? O să zică că nu sunt normală sau nu știu… o să vină cu mașina până în Vatra Dornei și o să-i stric și petrecerea că, na… vorba aia: când copilul nu-i acasă, pârinții joacă pe masă. O să mă țină în casă. Nu o să mai pot să ies. Ce să fac? Ce să fac?! Din Botoșani până în Vatra Dornei faci 2 ore jumate, iar eu sunt beată pulă și sigur nu îmi revin.
***
(Fata mai stă pe telefon și caută pe net: „cum să ieși din tristețea unei despărțiri”.)
Sex de împăcare… o floare… iertare? (Râde.) Vorbești cu persoana în cauză… Ești copil și ai o problemă? Sună acum la 02315… Serviciu gratuit, telefonul copilului.
(Apelează.)
Alo? Bună ziua, am o problemă, mă puteți ajuta? Fată. Maria. Popescu. București. Da, stau cu ambii părinți… nu, nu, nu e vorba de abuz în familie, doamnă. Trec printr-o despărțire. Iubita mea tocmai mi-a sărutat cel mai bun prieten fix în fața mea. Nu, doamnă, sunt în excursie și ne-am culcat toți prietenii în același pat. Eram între ei, fix deasupra mea, iar iubita, bine, fosta… Da, iubita. Ba da, sunt fată, dar nu asta e problema. Deci mă puteți ajuta?
Nu vreau nicio gură de apă, doamnă, nu mă doare măseaua cât să țin apa în gură în timp ce inspir și expir. Păcat?
***
Alo? Mama? Ăăă… mm… mă auzi? Scuze că te deranjez acum… Serios? Ce mă bucur. Eu… eu… eu am o problemă… eu nu mă simt bine. Nu, nu e vorba de asta, doar că… doar că… (Oftează.) m-am certat cu fetele, poți vorbi puțin cu mine?... Alo?! M-am certat puțin cu fetele, poți vorbi cu mine? Da… M-au lăsat singură în cameră și mamă… eu… de fapt… Alo?! Aaa, nu mai poți vorbi? A… OK. Bine. Noapte bună. Te iubesc.
(Denisa Dutcovschi)
Nimeni nu mai înțelege nimic
Incredibil! Incredibil! E incredibil ce se întâmplă cu oamenii de acolo. Sunt cu adevărat înspăimântați de cât de haotică e lumea și cât de necontrolați pot fi unii dintre ei! Toată petrecăreala nu e potrivită pentru omenire! Nu este! Nu am fost creați așa… să ne destrăbălăm cum vrem noi! De fiecare dată când mă aflu la un chef dintr-ăsta, ori unu’ e fumat, ori unu’ borăște pe el, ori doi se fut. Dacă nu există nimeni să îi avertizeze de toate astea, le spun eu, pentru că știu sigur ce este esențial și adevărat. Tot îi văd pe hăndrălăii ăștia cum se maimuțăresc la marginea prăpastiei, după care se mai întreabă și de sensul vieții. Și de ce? De ce fac ei toate astea, care nu au niciun rost? (Pauză.)
Nu mai suport. Toată petrecăreala asta nu e pentru mine. Și ce căcat? Nu ați găsit alt loc în căminul ăsta? Fix la idiotul ăsta de lângă mine v-ați stabilit… Nu… nuuu… eu nu mă întorc acolo, e prea mult pentru mine. Nu îmi place să mă distrez, nu mă înțeleg cu nimeni. Vreau să pun punct căcatului ăsta… nu… nu pot. (Pauză.)
Uite… mersi că ai venit cu mine până afară. Aveam nevoie de aer, dar acum vreau să plec. Poți să te duci înapoi acolo, eu mă duc să mă îmbăt singur. (Pauză.) Adu-mi, te rog, geanta și borseta.
(Toma Rîșca)
În mulțime
(În cafenea, cu prietena mea cea mai bună)
Uite-l. Ăla e. Stai… nu ți-am zis… hai să-ți zic. Întâi dă-ți seama care e: a intrat cu tipa brunetă, are tricou gri. Nu te uita așa! Fii discretă, fată. Se uită încoace, nu-i așa? Pare drăguț, are iubită, da da. Eram la party și băiatul ăsta a vrut să danseze cu mine și mi-a pus mâna la (se rușinează)... Piele pe piele. Mă rog, nici n-am plâns… Sunt ciudată? M-a mușcat de ureche și a curs sânge. L-am împins imediat. Eram în mulțime (o spune rar). Îmi vine să borăsc. Ah, și m-am și făcut frumoasă pentru altcineva care n-a venit. Ce a crezut? (revoltată) Adică eu m-am aranjat și am dansat și el a înțeles că spun: „Hai la mine să-mi bagi mâna în chiloți?” Ești prima căreia i-am spus…
Adică nu-i secret sau ceva, dar nici nu îi zic gen mamei, că nu m-ar mai lăsa afară în veci. Oricum, n-am să fac tam-tam...
Mă simt proastă că n-am plâns.
Hai să mergem de-aici.
(Natalia Radu)
Imaginea principală: Colaj realizat cu ajutorul Canva.com. Fotografii de Claudiu Popescu (sus și stânga jos) și Adi Bulboacă (dreapta jos).
