Timp de cinci zile, cât am stat la Astra Film Festival Sibiu, m-am uitat la filme documentare. De după-masa, până noaptea târziu, am stat în întunericul sălilor de proiecție, furișată ca într-o paranteză de la ritmul cu deadline-uri și notificări. Să mă uit la toate filmele-astea (cu o singură excepție, realizate toate în 2015-2016) a însemnat să trec de pe un canal pe altul al realității sociale, politice, economice și culturale. Să mă uit prin ochii altora la lume și să mă orientez în felul ăsta mai bine printre povești care n-ajung în spotlight. Din cele 12 documentare, cât am apucat să văd, am decupat câte un cadru: cărți poștale ca să înțelegem mai bine pe ce lume trăium.
„Binecuvântează, Dumnezeule, și fabrica Sometra. Știu că și din voia ta am rămas în șomaj”, spune un bărbat îngenuncheat. Sometra a fost una din ultimele fabrici închise din orașul Copșa Mică, cel mai poluat oraș din Europa în 2009, când Dobrin Sicrea se ruga în biserică pentru managementul companiei pentru care lucrase și pentru sănătatea fetiței lui, pe care o dizabilitate o ține nemișcată într-un cărucior. Pentru Dobrin, nu mai conta că în timp ce lucra la Sometra avusese probleme grave de sănătate și fusese intoxicat cu cadmiu. După închiderea fabricii de zinc și plumb, aerul din Copșa Mică s-a mai curățat, ce-i drept, dar poluarea a luat cu ea și puținele locuri de muncă. Iar bărbatului nu i-a rămas un prieten mai bun decât Dumnezeu. (Doar o răsuflare, România, 2016, regia: Monica Lăzurean-Gorgan)
Un băiețel cască ochii mari spre bătrânul cu turban care-i spune de ce bine să învețe pe de rost Coranul. Atunci când o să fie martirizat (i.e. să se detoneze sau să fie ucis într-un atentat / atac), o s-ajungă direct în paradis, cu dreptul de-a mai aduce cu el alte zece rude și apropiați care altfel n-ar fi avut ce căuta pe-acolo. Puștiul ăsta, la fel ca multe alte mii de copii săraci-lipiți din Pakistan, învață la una din școlile Moscheii Roșii, care cultivă și promovează cea mai rigidă formă de islam. Se trezesc cu toții înainte de răsărit și până noaptea recită încontinuu din Coran, fără să-i înțeleagă cuvintele, și află că cel mai mare dușman al lumii e America. Alfabetul pe care-l învață începe cu A de la „Allah” și continuă cu B de la „bazuka”, nu de la „barză”. Puștiului i-ar plăcea mult de tot să se uite la televizor, atât de mult încât se-nroșește cu totul când vorbește de asta. Dar n-o face ca să nu fie snopit în bătaie de învățătorii moscheii conduse de Abdul Aziz, care-și verifică din când în când contul de Facebook, unde curg poze cu chipuri ale martirilor uciși într-un atentat recent. (Among the Believers, SUA, 2015, regia: Hemal Trivedi, Mohammed Ali Naqvi)
O doamnă-n vârstă își târâie încet picioarele pe holul luminat al blocului. E liniște acum, dar uneori, noaptea, un bărbat strigă din toate puterile „Ajutor! Ajutor!”. Nimeni nu-l poate ajuta în singurătatea lui. În urma doamnei cu mers legănat vine încet, ca o nălucă, un papagal alb, care uneori răspunde nazal la întrebarea „Ce mai faci?”. Într-unul din apartamentele acestui complex de locuințe sociale din Israel, printre vrafuri de haine și cărți alandala, o femeie uscățivă care aduce cu Yoko Ono, se uită la un spectacol de operă și vorbește despre dragoste. În tinerețe, l-a părăsit pe iubitul ei de-atunci fiindcă nu era ca Dostoievski. Nu l-a uitat însă niciodată, spune ea, trăgând cu sete dintr-o țigară care-n scurt timp va ateriza într-una din scrumierele pline ochi. (1 Building and 40 People Dancing, Israel, 2015, regia: Miki Polonski)
O femeie cu fața blurată stă-n apartamentul ei micuț și trece-n revistă ultimele materiale raportate de utilizatorii Facebook: postări rasiste, sâni dezveliți, imagini cu trupuri dezmembrate. Tânăra e unul din nenumărații moderatori anonimi de conținut care triază cantitatea uriașă de informație pe care o uploadăm zilnic în rețeaua socială și singura care a acceptat să vorbească despre jobul ei. În fiecare noapte, timp de opt ore, privește cele mai greu de privit mostre de realitate, pe care trebuie să le elimine din feed sau să le aprobe. E o muncă grea, fiindcă are parte de multă violență și îi e rușine că băiețelul ei mai vede uneori ororile care i se succed pe ecran. Și-s multe la număr, tocmai fiindcă Facebook e zgârcit la plată: un dolar pe oră. Dar dacă ai randament bun și reușești, de exemplu, să moderezi 4.000 de fotografii pe oră, primești 4 dolari. Femeia face clicuri contra-cronometru și tocmai de-asta uneori îi mai scapă-n categoria greșită câte-o imagine, câte-un mesaj. (Facebookistan, Danemarca, 2015, regia: Jakob Gottschau)
În cel mai artsy și exclusivist club de dans nud din lume, o dansatoare e-n cabina unde tocmai se fac ultimele costume pentru cea mai nou coregrafie. Tânăra ar vrea să poarte-n continuare fusta de la spectacolul trecut, îi plăcea și se simțea confortabil în ea. Dar fusta aia îți făcea fundul osos, îi spune calm și elegant creatoarea de costume, iar tu ai așa un corp minunat, ai niște fese foarte rotunde. Vezi tu, croiala veche și materialul ăla foarte frumos, de altfel, desenau în lumină linii ascuțite, or noi vrem să punem în valoare tocmai forma perfectă a feselor. Lumina din cameră e caldă și peste tot în jur stau agățate mostre din garderoba dorinței, lenjerii brodate sau hamuri strălucitoare, uniforme miniaturale sau haine de astronaute sexi. Femeia care le gândește pe toate tot încearcă să scoată de pe un manechin un corset strâns și roșu, care se lipește perfect pe silueta de lemn. (Crazy Horse, SUA, 2011, regia: Frederick Wiseman)
Un bărbat care suferă de depresie severă și un expert în inginerie genetică stau în fața unei săli foarte mari, un soi de uzină cu pereți de sticlă, unde clipesc lent ledurile de la mii de computere legate în snopi de cabluri. E cea mai mare bază de date de informații genetice pe care-a avut-o vreodată omenirea, obținută prin proiectul 23andMe, de analiză a ADN-ului. Oameni din toată lumea trimit aici mostre de salivă, pe baza cărora se construiesc profiluri genetice. Frank e un neurolog trecut de 40 de ani care-ncearcă să-nțeleagă ce anume din biologia lui îl predispune la despresie. Îl privește fascinat pe cel care lucrează cu toate aceste date dacă am putea afla cine suntem prin toate calculatoarele-alea stivuite ca într-un setting SF. Bărbatul râde, dar nu ca și când ar fi auzit o prostie. Computerul nu-i destul de mare, răspunde el, și e departe de la un răspuns care să ne scutească de toată filosofia & știința. (Dark Gene, Germania-Elveția, 2015, regia: Gerhard Schick, Miriam Jakobs)
Într-un container din cine știe ce cotlon al Berlinului, doi tipi cu fețele acoperite – unul poartă o mască chirurgicală și ochelari de soare, celălalt un ciorap negru – vorbesc însuflețiți despre dedesubturile întunecate ale rețelei, singura șansă la un Internet și o lume (mai) libere. Amândoi sunt criptoanarhiști și obișnuiți a ceea ce numim deep web / dark net, subsolurile neindexate ale Internetului, unde accesul se face doar după ce ai fost anonimizat prin browser-ul Tor. Voi nu vă dați seama că pe Internetul marilor companii colectoare de date personale, nu sunteți utilizatori, ci chiar produse? întreabă cei doi. Trebuie să luptăm cât putem pentru privacy, fiindcă doar dacă ne putem apăra viața privată, ne putem reduce vulnerabilitatea în fața marilor jocuri ale puterii. Criptoanarhiștii speră ca-ntr-o zi să avem cripto-piețe descentralizate, să avem state fără stat, fără bănci și fără guverne. Doar tranzacții transparente, peer-to-peer. (Down the Deep Dark Web, Israel, 2016, regia: Duki Dror, Tzachi Schiff)
Într-un apartament oarecare din Bruxelles, o femeie plânge, în timp ce strânge câteva lucruri din camera fiului ei. Ba un tricou, ba o pereche de adidași, mai mai aranjează un pic perna. Fiul ei, un tânăr de 19 ani, a plecat în urmă cu vreun an în Siria, fără știrea lor. S-a înrolat la ISIS și, după câte s-ar părea, a fost ucis la doar câteva luni de la înrolare. Maică-sa nu poate ști dacă-i mort de-a binelea, cum și unde s-a întâmplat totul, nu știe nici cine l-a îndrumat pe fiul ei spre extremism și nici dacă va putea vreodată să-i facă o înmormântare simbolică. Potrivit legii belgiene, în asemenea cazuri, când o persoană e declarată posibil decedată, e nevoie de zece ani până să fie declarată decedată și astfel comemorată. Pentru tinerii deveniți teroriști și uciși în zonele de conflict, nu există încă proceduri și norme, iar femeia asta încearcă să transforme moartea fiului ei într-o luptă care-ți aduce aminte că atentatorii sinucigași au fost, la urma urmei, niște oameni obișnuiți. (Empty Room, Belgia-Franța, 2016, regia: Jasna Krajinovic)
Într-un apartament înghesuit dintr-un orășel rusesc, Oleg stă și trage cu urechea la cearta maică-sii cu bunica. Maică-sa plânge și fața ei odată foarte frumoasă se umflă și se-nroșește, fiindcă nu mai suportă să aibă mereu grijă de Oleg, care-i o povară. Băiatul are 22 de ani și suferă de o formă de autism, ceea ce-i îngreunează foarte tare relațiile sociale. Nu e un om complet, spune maică-sa cu năduf și n-o să aibă-n viața lui o nevastă. Bunica lui Oleg, o femeie cu trăsături aspre, stă la colțul mesei și-i spune fiică-sii că-i negativistă și-așa a afost toată viața. Nu-i nimic în neregulă cu Oleg, el a făcut progrese mari și e pe drumul cel bun, doar că propria lui mamă e incapabilă să vadă asta. Băiatul intră-n cele din urmă în bucătărie și încearcă să le-mpace pe-amândouă. „Hai, bunico, spune-i lu’ mama c-o iubești și gata!”. E calm și încurcat și trebuie să le apropie ce cele două femei, tocmai el, care se teme de oameni ca de lupi. (Don Juan, Finlanda-Suedia, 2015, regia: Jerzy Sladkowski)
Într-un club din Mamaia, care i-a aparținut lui Fane Spoitoru, Florin Salam strigă unduit în microfon „Cine-i cea mai tare familie din Constanța?”, în timp ce un bărbat cu un maieu care-i dezgolește umerii lați și-i scoate-n relief burta rotundă îi întinde bancnote ca pe cărți de joc. Salam cântă și transpiră, face să curgă versurile și dedicațiile prin microfon, de parc-ar fi un medium prin care vorbesc toți baștanii adunați la Casa Manelelelor. După o oră și jumate, cântărețul e tot acolo, nevoit să repete aceleași și-aceleași hituri, fiindcă asta-i dorința interlopului. Tensiunea crește și toți par să se miște într-o supă de sudoare, Salam o dă înainte cu San Tropez și nimic nu-l poate opri pe VIP să-i ceară menestrelului să dea tot. Poate doar un cablu scos din priză. (The New Gypsy Kings, Marea Britanie, 2016, regia: Liviu Tipuriță)
În tranșee, undeva în estul Ucrainei, câțiva bărbați deveniți peste noapte soldați încearcă să curețe un mortier ruginit, cu care să apere țara de separatiști. Țeava mortierului e blocată și, zice unul dintre bărbați, Wikipedia nu spune nimic despre cum pot fi rezolvate problemele-astea. Un altul răsfoiește Mortierul – Manual de utilizare, în timp ce în întuneric sfârâie niște cartofi prăjiți. Faptul că vedem toate lucrurile astea i se datorează lui Alisa, care imediat după Euromaidan avea 26 de ani și abia ieșise din facultatea de jurnalism. Alisa a zis că vrea să cunoască războiul și să fie de folos țării ei, așa că a plecat pe front, unde-a filmat zilele și nopțile soldaților, fiind singura femeie într-o lume a bărbaților. În timp ce ei inspectau manualul de utilizare, Alisa stătea și zâmbea într-un colț, cu casca grea de luptător atârnându-i pe cap. (Alisa in Warland, Polonia, 2015, regia: Alisa Kovalenko, Liubov Durakova)
Un profesor universitar ne conduce pe coridoarele aparent anoste ale UCLA spre locul de naștere al Internetului: un laborator auster despre care vorbește ca despre un „altar” sau ”un loc sacru”. În încăperea aia, unde tronează o uriașă mașinărie în care niciun puști născut în plină eră digitală n-ar recunoaște pe strămoșul computerului lui de azi, s-a petrecut în 1969 primul transfer de informații în rețeaua ARPANET. Mesajul care trebuia transmis de la UCLA la Stanford era cât se poate de simplu: LOG, trei litere pe care azi le-am face să călătorească de cealaltă parte a lumii într-o fracțiune de secundă. În octombrie ’69 însă, computerul de la Stanford „a crăpat” și G-ul a rămas pe dinafară. LO a fost primul mesaj pe care și l-au spus computerele, își amintește fericit profesorul, care-a apucat vremurile când toți cei trei Danny care aveau adrese de email în toată lumea se cunoșteau între ei. (Lo and Behold: Reveries of the Connected World, SUA, 2016, regia: Werner Herzog)
Foto main: Scenă din filmul „Lo and Behold”
