Asta nu e propagandă! Aventuri în războiul cu realitatea (tradusă în română de Adrian Ciubotaru la editura Cartier) este cea mai recentă carte a lui Peter Pomerantsev, jurnalist și autor cunoscut pentru scrierile sale despre Rusia.
Pornind atât de la experiențele personale și ale familiei sale, cât și de la evenimente globale, Pomerantsev urmărește să atragă atenția asupra modului în care se poartă azi războaiele informaționale și pericolele dezinformării și apatiei. Din Rusia până în Filipine, Mexic sau Statele Unite, propaganda își face simțită prezența, doar că în feluri noi, adaptate prezentului online în care trăim. Teorii ale conspirației, fabrici de troli, fake news sau reclame targetate, toate sunt explorate în carte.
Dacă te interesează să aflii mai multe despre asta, și ești în București, pe 9 octombrie, la Cărturești Verona va avea loc o dezbatere pornind de la carte. Vor vorbi analiștii politici Armand Goșu și Sorin Ioniță și ziarista Magda Grădinaru.
Peter Pomerantsev s-a născut la Kiev, în 1977. Un an mai târziu, familia s-a refugiat în Republica Federală Germană, apoi în Marea Britanie, după ce tatăl său, Igor Pomeranțev, a fost arestat de KGB pentru răspândirea literaturii antisovietice. Pomerantsev a studiat literatura engleză și limba germană la Universitatea din Edinburgh, iar între 2001 și 2010, a locuit în Moscova, unde a urmat cursurile superioare pentru scenariști și regizori. A lucrat ca producător TV și din 2011, a scris cu regularitate articole despre Rusia în Newsweek, The Atlantic Monthly, definind regimul lui Putin drept „dictatură postmodernă”. Din 2015, este redactor asociat la Coda Story. A publicat cărțile Nothing Is True and Everything Is Possible (2014) (tradusă la editura Cartier cu titlul Aventuri în Rusia de azi) și This Is Not Propaganda (2019).
Citește mai jos un fragment din acest volum.
Cum să prinzi un troll?
La Sankt Petersburg, o tânără plăpândă, dar curajoasă, Liudmila Savciuk, s-a infiltrat în 2015 în Agenția de Cercetare pe Internet. Scopul ei era să adune, cu timpul, destule probe pentru a pune capăt activității ACI. Am dat întâmplător de Liudmila, mai întâi în Europa, apoi în Statele Unite, în timp ce-și desfășura îndelungata și solitara ei campanie menită să dezvăluie operațiunile fabricii de trolli din Petersburg.
Liudmila semăna mult cu alți activiști pe care îi cunoscusem anterior la Moscova. Statul rus a distrus numeroase organizații ale societății civile, așa încât toți acești activiști veneau din domenii foarte și foarte diferite. Bunăoară, puteai întâlni printre ei jurnaliști, patroni de afaceri mici, angajați ai societăților caritabile și mai ales oameni aflați între două slujbe sau cariere. Când am căutat-o pe Liudmila pe Google, am observat că jurnaliștii din occident nu prea știau cum să o definească: o numeau ba ecologistă, ba jurnalistă independentă, ba activistă pe internet, ba disidentă... și, într-un fel, toate aceste definiții erau adevărate.
„Ignoră tot ce ai citit despre mine”, mi-o spune pe șleau Liudmila. Este supărată pe faptul că unii jurnaliști o descriu ca pe un informator, ca pe cineva care a denunțat fabrica de trolli din interiorul acesteia, pe când ea s-a dus din start acolo ca un fel de agent sub acoperire.
„Presupun că o cârtiță atrage mai multe clickuri pe site”, oftează ea disperată.
Etichetarea Liudmilei drept informator presupune, logic, că fusese, inițial, unul dintre trollii Kremlinului. Oamenii care citesc această prezentare eronată se feresc să-i strângă mâna și Liudmila trebuie să le explice, de fiecare dată, cum stau lucrurile în realitate.
Asta nu e propagandă!
În 2014, Liudmila era reporteră TV în orașul-satelit Pușkino (localitate-satelit a Moscovei – n. tr.), unde făcea reportaje despre birocrații care planificau construcții ilegale în zonele și ariile protejate de stat. Peste un timp, ea a pus umărul la organizarea unor proteste împotriva construirii de blocuri de locuit neautorizate în parcuri și chiar a candidat pentru funcția de consilier în alegerile locale. Pe măsura implicării sale în viața politică locală, Liudmila a observat că activiștii au început să fie porcăiți tot mai des online și acuzați că ar fi niște pierde-vară sau chiar niște marionete care tulbură apele la comanda și pe banii altcuiva. Totodată, jurnalista auzea tot felul de zvonuri despre o fabrică de trolli din suburbiile Sankt Petersburgului, cu toate că nimeni nu știa nimic nici despre amploarea operațiunilor și nici despre modul în care se desfășurau acestea. Mulți dintre colegii și tovarășii ei nici măcar erau siguri dacă aceasta merită băgată în seamă. Ei și ce dacă erai atacat de niște trolli? Cei mai încercați activiști au considerat că e sub demnitatea lor să răspundă la aceste atacuri. Liudmila avea însă o altă părere. I se părea îngrozitor și nedrept ca oamenii pe care îi respecta să fie insultați în halul acesta.
Puțin mai târziu, la 15 ianuarie 2015, o veche colegă jurnalistă a întrebat-o pe Liudmila dacă aceasta nu ar vrea să lucreze la un proiect „pentru binele patriei”. Liudmila a realizat imediat că era vorba de fabrica de trolli. Colega i-a spus că aduna, de ceva timp, o echipă pentru un „proiect special” și avea nevoie de jurnaliști cu pană. Ar dori Liudmila să participe la un interviu?
Aceasta a fost marea șansă de a afla cum funcționează o fabrică de trolli! Liudmila a întocmit un plan împreună cu jurnaliștii de la două publicații independente din Rusia, „Мой район” și „Новая газета”. Liudmila trebuia să se infiltreze în fabrica trollilor, să filmeze și să pună pe un stick USB dovezi ale modului în care opera aceasta, iar mai apoi să publice informațiile în Internet.
Sediul fabricii de trolli se afla într-o clădire nouă cu patru niveluri și cu niște coloane dreptunghiulare în față, care sprijineau primul etaj. Geamurile înguste cu rame negre aminteau de crenelurile unei fortărețe medievale. Pe ușă nu era afișată nicio firmă. Colega care îi făcuse invitația a întâlnit-o pe Liudmila la intrarea în clădire și a condus-o până în cabinetul managerului. Spre uimirea Liudmilei, acesta era o persoană cunoscută în domeniu: fusese editorialistul unui ziar. Fabrica nu părea să fie administrată de inși de la securitate ori de cine știe ce guru ai PR-ului, ci realmente de foști ziariști. Angajatorul știa să-i motiveze pe candidați: Liudmilei i s-a oferit un salariu de câteva ori peste medie și un serviciu stabil. Cu toate acestea, managerul nu era sigur în privința Liudmilei: știa că lucrase recent ca jurnalistă de investigație. Prietena Liudmilei i-a sărit imediat în ajutor: „Haide, cine dintre noi nu s-a ocupat cu așa ceva în trecut?”
În interiorul fabricii, la fiecare etaj, încăperile erau pline de computere, înghesuite în șiruri înguste și lungi, și la care lucrau, în ture, sute de angajați. Munca nu înceta nici pentru o clipă și fiecare angajat avea o cartelă de pontaj specială pentru consemnarea sosirii și plecării din birou. Chiar și pauzele de fumat erau reglementate cu strictețe.
Fabrica avea propria ei ierarhie. Așa-numiții „comentatori” reprezentau categoria cea mai disprețuită, iar printre aceștia, cei mai umili păreau a fi angajații care plasau comentarii la articolele din publicațiile online; cu o treaptă mai sus erau cei care scriau comentarii pe rețelele de socializare. Redactorii superiori le spuneau „comentatorilor” pe cine să atace și aceștia își petreceau întreaga lor zi de muncă, acuzându-i pe oponenții regimului de toate păcatele de pe lume și numindu-i „marionete ale CIA”, „trădători” și „escroci”. Unii dintre comentatori aveau o educație precară, iar rusa lor scrisă era atât de departe de perfecțiune, încât se întâmpla să fie vizitați de profesori de limba rusă, care le țineau scurte lecții de gramatică.
Liudmila făcea parte dintr-un alt departament, ceva mai exclusiv. „Proiectul” ei „special” presupunea crearea în spațiul virtual a unui vraci cu puteri supranaturale, Cantadora, expertă în astrologie, parapsihologie și cristale magice. Textele Cantadorei aveau ca țintă casnicele din clasa de mijloc care, în mod normal, nu se interesau de politică. Misiunea Liudmilei era să strecoare informații despre actualitatea politică în blogul ei consacrat semnelor zodiacale și relațiilor romantice. De regulă, la un profil ca acesta lucrau patru sau cinci angajați. Dintre toți, Liudmila îl aprecia cel mai mult pe Stas. Acesta părea deprimat de munca lui la birou. În fiecare zi, Liudmila, Stas și alți „scriitori” ai fabricii primeau articole politice redactate în Word și „concluziile” pe care cititorii trebuiau să le tragă din acestea: că UE nu este decât un vasal al Americii, că Ucraina, pe care Rusia o invadase, era condusă de fasciști etc. Liudmila și colegii ei trebuiau să insereze toate aceste „concluzii” în blogul Cantadorei. De pildă, într-o zi, Cantadora și-a informat cititorii că și-ar fi visat sora, care locuia în Germania. Se făcea că aceasta se pomenise singură într-un deșert, fiind asaltată din toate părțile de niște șerpi veninoși. În interpretarea Cantadorei, șerpii erau politica externă a SUA ce amenința mereu Europa. Liudmila era uluită de gradul de rafinament și detaliere pe care îl atinseseră creațiile trollilor. Doi trolli puteau să intre concomitent în secțiunea de comentarii a unui ziar de provincie și să pornească o discuție despre strada pe care locuiau, despre vremea de afară, dar fără a uita să trimită, ca printre altele, și la un articol despre occidentul mârșav care cârtește și atacă Rusia.
Niciunul dintre angajații firmei nu se considera troll. În schimb, vorbeau despre munca lor la diateza pasivă („un articol a fost scris”, „un comentariu a fost făcut” etc.). Majoritatea trata fabrica doar ca pe o slujbă oarecare, unde faci strictul necesar și aștepți ora la care urmează să pleci acasă. Mulți dintre angajați erau niște tineri destul de agreabili, deschiși și simpatici, dar care își înjurau, insultau și umileau victimele online fără a clipi din ochi. Ușurința cu care își atacau țintele și, în general, scara la care opera fabrica o șocau pe Liudmila. Gândul că investigația ei va reuși să pună capăt acestei afaceri murdare o ajuta să reziste în acel mediu toxic. Dar nu era chiar atât de ușor să aduni probele necesare. Peste tot erau instalate camere de supraveghere și Liudmila trebuia să-și lase părul ei lung și buclat peste umăr ca să poată introduce cu mâna astfel camuflată stickul de memorie în calculator și să descarce fișierele incriminatorii.
Cine le spunea trollilor ce și cum să facă? Kremlinul? Sau agenția își elabora propriile ei instrucțiuni pentru angajaţi? Nimeni nu vorbea despre aceasta. De la alți jurnaliști Liudmila a aflat că fabrica era proprietatea lui Evgheni Prigojin. Afacerea oficială a acestuia din urmă se clădise pe o relație strânsă cu puterea: Prigojin presta servicii de catering pentru Kremlin. Îl cunoștea personal pe președintele Putin încă din anii ’90 și executase nouă ani de închisoare pentru tâlhărie. De la o vreme, se zvonea că Prigojin administrează și o companie care recruta și pregătea mercenari pentru războaiele pur- tate de Kremlin în Ucraina, Siria ș.a.
Au fost momente când Liudmila putea să vadă cu ochii ei că fabrica nu e o entitate autonomă, ci parte a unei rețele mult mai mari. De exemplu, atunci când pe podul din vecinătatea turnurilor și cupolelor pestrițe ale Catedralei Sfântul Vasile a fost asasinat, cu un pistol Makarov, politicianul din opoziție Boris Nemțov. În acea zi de 27 februarie 2015, managerii companiei alergau dintr-un birou în altul, dându-le trollilor instrucțiuni directe pentru comentariile pe care urmau să le posteze la articolele apărute în anumite publicații rusești. Fabrica își sincroniza ritmul cu întreaga industrie a dezinformării, controlată de guvern. Nimeni nu avea timp să citească articolele care trebuiau comentate, dar toți știau exact ce trebuie să posteze. Trollilor li s-a spus să genereze confuzie în legătură cu autorul crimei săvârșite la doi pași de Piața Roșie: poate au făcut-o ucrainenii, poate cecenii, poate americanii. ACI, organizația din umbră a Kremlinul, trebuia să marginalizeze ipoteza implicării Kremlinului în asasinarea lui Nemțov.
Ziua, Liudmila putea să vadă cu ochii ei cum se construiește și se pompează în popor o realitate fake. Seara, ea revenea acasă cu speranța că va putea să se detașeze de tot ce văzuse la birou, dar dădea de rude și de tot felul de cunoștințe care îi citau comentariile forjate în cuptoarele fabricii. Oameni care se credeau destul de imuni la avalanșa de minciuni televizate se dovedeau a fi mult mai susceptibili la mesajele de pe platformele sociale, ce se strecurau și umpleau cele mai personale spații online, infiltrându-se în însăși textura vieții lor de zi cu zi.
Liudmila a lucrat două luni și jumătate la fabrică. Apoi, așa cum plănuise inițial, și-a predat materialele acumulate în tot acel răstimp unor ziare care le-au publicat anonim. A doua zi, ea s-a întors la serviciu și a văzut cum colegii ei încearcă din răsputeri să submineze credibilitatea materialelor apărute în presă: „Nu există fabrici ale trollilor, scriau aceștia. Mai curând fabricații ale jurnaliștilor vânduți.” Managerii de la ACI verificau deja înregistrările camerelor de supraveghere ca să afle cine a stat în spatele scurgerii de informații. Liudmila era conștientă că e doar o chestiune de timp până se va afla că ea este făptașul.
Liudmila a părăsit fabrica de trolli. Totodată, a decis să recunoască public faptul că a fost agentul sub acoperire care se infiltrase în ACI. Liudmila voia să acorde interviuri în care să povestească despre tot ce văzuse la agenție și să militeze public pentru închiderea fabricii de trolli. În mod normal, nu putea să o facă anonim. Prin urmare, a acordat zeci de interviuri, atât pentru mass-media din Rusia, cât și din întreaga lume.
Previzibil, fabrica s-a întors împotriva ei. Au apărut comentarii și postări în care se spunea că era obsedată sexual, că era o spioană, o trădătoare etc. Rudele primeau telefoane cu amenințări; voci anonime le spuneau că oamenii erau uciși chiar și pentru fapte mai puțin grave decât cele săvârșite de Liudmila.
Liudmila a încercat să-l contacteze pe Stas, coautorul blogului Cantadorei pe care îl simpatiza, dar acela i-a răspuns cu mesaje dure, pline de înjurături. Asta chiar a întristat-o: ea știa că Stas ura fabrica și spera că cel puțin el va fi în stare să-i înțeleagă misiunea.
Și mai spera că, dezvăluind opera ACI, va stârni atâta indignare publică, încât fabrica își va închide porțile. Totodată, credea că îi va șoca pe oamenii care s-au lăsat manipulați de agenție, inclusiv pe cei care lucrau acolo, forțându-i, astfel, să-și dea demisia. Căci majoritatea celor pe care i-a cunoscut în fabrica de trolli nu erau niște monștri și lucrau bine-mersi la agenție doar pentru că aceasta nu fusese stigmatizată public până atunci.
În loc să se revolte, Liudmila a descoperit că nu doar acea majoritate, ci și unii colegi activiști au ridicat indiferenți din umeri după toate aceste revelații. Și asta a îngrozit-o cel mai tare. Dincolo de faptul că minciunile și fake-urile scornite de fabrică au devenit niște realități, existența însăși a unei fabrici de trolli li s-a părut tuturor normală.
La un moment dat, amenințările cu moartea și abuzurile online au enervat-o așa de tare pe Liudmila, încât a început să aibă atacuri de panică și a fost nevoită să meargă la un psihoterapeut. Psihoterapeutul a ascultat-o răbdător, a dat mereu din cap, apoi a întrebat-o de ce hotărâse ea să lupte cu statul în acest mod – era cumva plătită pentru asta sau voia să fie etichetată neapărat ca trădătoare? Întrebarea a dat-o peste cap și Liudmila a decis să meargă la un alt medic. Care i-a zis același lucru. Liudmila a simțit că starea de spirit și modul de gândire promovat de fabrica de trolli au pătruns literalmente în subconștientul întregii țări. Ea a părăsit fabrica, dar numai pentru a afla că fabrica o înconjoară acum din toate părțile.
Apoi, la începutul anului 2018, Procurorul Special în investigația privind amestecul Rusiei în alegerile prezidențiale americane (Robert Mueller – n. tr.) a descoperit că operațiunile fabricii de trolli au depășit frontierele Rusiei și s-au desfășurat fără opreliști în spațiul virtual al SUA. Ingerința s-a soldat cu apariția a mii de conturi false, care nu aparțineau doar unor „vraci” și „mistici” ruși, ci și unor cetățeni americani: naționaliști de extremă dreaptă și militanți pentru dreptul neîngrădit de portarmă, care îl susțineau pe Trump; militanți pentru drepturile populației de culoare care promovau ideea că niciunul dintre oponenții lui Trump nu merită să fie ales în calitate de președinte al SUA etc. Trollii de la ACI au creat nu doar conturi false, ci chiar și o linie de ajutor și consiliere pentru creștini americani care se simțeau vinovați și păcătoși pentru că se masturbează.
Liudmila credea că americanii vor pedepsi fabricile de trolli. Ea a observat că trollii care perorau, prin personajele create de ei, despre cât de oribil este Vestul visau în realitate să-și petreacă măcar o vacanță în America. Liudmila considera că o amenințare simplă cu restricții de călătorie ar fi suficientă ca să-i facă pe mulți dintre foștii ei colegi să nu mai vrea să lucreze la fabrica de trolli și nici să se mai consoleze cu gândul că activitatea aceasta nu e decât un „job oarecare”.
O aștepta însă o mare dezamăgire.
Imagine principală generată prin MidJourney AI.
