„E atât de bun că e un pic înfricoșător”, așa descrie The Guardian romanul Aruncătorii de flăcări de Rachel Kushner. Cartea, desemnată de New York Times drept unul dintre cele mai bune zece titluri ale anului 2013, o urmărește pe Reno, o artistă din Nevada care se mută în New York în anii '70 și încearcă să-și găsească calea artistică.
Aruncătorii de flăcări este tradusă pentru prima dată în română la editura Vellant și uite ce spune despre roman traducătoarea cărții, Deniz Otay:
„Am tradus cartea asta teribil de lent, dar cu energia unei curse de mare viteză, pentru că e o carte în
care nici ca cititoare și nici ca traducătoare nu am simțit că am timp să mă atașez ori că se instalează la
un moment dat confortul. Ești aruncat în inima lucrurilor – din lumea artei din New Yorkul anilor 70 în
lumea motoarelor și a vitezei în lumea protestelor din Roma aceleiași perioade – și tocmai când credeai
că începi să le înțelegi ritmul, totul se șterge în urma ta, ca și cum ai da cu mâna, la fel ca viața.Reno, o artistă aspirantă și motociclistă proaspăt ajunsă în New York, e la cârma acestei călătorii prin contexte și printre personaje pe care nu le întâlnești într-o ipostază definitivă sau care le surprinde neapărat esența,
ci în punctul lor de maximă sclipire. În performance.”
Citește mai jos, în avanpremieră, un fragment din romanul care va ajunge zilele astea în librării.
Aruncătorii de flăcări
Pe Fourteenth Street nu există palmieri, dar eu mi-i amintesc acolo, frunze mari de palmieri pe fundalul apusului indigo, în noaptea în care i-am întâlnit pe oamenii cu pistolul.
Așa mă gândeam la ei înainte să știu cine sunt. Oamenii cu pistolul.
Stăteam de două săptămâni în New York și îl găseam deopotrivă ciudat, nemaipomenit și propice solitudinii. Aerul de vară era umed și încins. După amiaza se apropia de sfârșit. Trotuarul aglomerat, cu fete care stăteau în Union Square în pantaloni scurți și maiouri de mărimea unor baloane sparte, magazinele de electronice din care se auzeau ritmuri asurzitoare de salsa, restaurantele Papaya King cu fructele de mango și bananele lor aranjate în geam — toate astea făceau ca Fourteenth Street să pară strada principală dintr un oraș tropical de prin Caraibe ori de prin America de Sud, deși nu fusesem vreodată nici în Caraibe, nici în America de Sud și nici nu știu unde anume am văzut frunze de palmieri. Odată ce mi-a devenit familiar, Fourteenth Street nu mi s-a mai părut niciodată la fel.
Îmi aduc aminte că am văzut un curcubeu de pantofi bărbătești aliniați, înguști, din piele vopsită într-un verde ca pielea de șarpe, galben-lămâiță și nuanțe de roșu și de albastru-cerneală. Toți oamenii de pe Pământ poartă o uniformă sau alta, iar ăștia erau pantofi de proxenet. Eram în capătul vestic al Fourteenth Street. Umflate de căldură, picioarele începuseră să mă doară. Din ușa unui bar se auzea muzică — notele delicate ale unui pian, apoi o cântăreață a cărei voce survola peste o formație de trompete. What difference does it make what I choose? Either way I lose. O voce atât de joasă, încât suna a voce de femeie încetinită artificial. Era vocea Ninei Simone. Acordurile unui pian și vocea baritonală a unui bărbat percutau împreună, însoțite apoi de acorduri de pian mai înalte, care se precipitau întâlnindu le pe cele joase. Am intrat.
Muzica se auzea tare și distorsionat de ecoul încăperii în care stăteau, în capătul barului, un bărbat și o femeie, singurii clienți. Femeia avea genul ăla de frumusețe pe care o asociam cu cea a bogaților. Tenul palid și străveziu, perfect întins peste pomeți, și niște plete bogate, ondulate, de culoarea caldă a blondului roșiatic, ca lemnul de cireș. Bărbatul dirija piesa cu paiul din băutură, făcând semne în aer pe ritmurile saxofonului și ale notelor de pian ce alunecau, parcă revărsându se peste noi, din crăpăturile tavanului lambrisat. Trompetele, coardele, pianul și vocea femeii au înaintat la unison, oprindu se apoi brusc. Încăperea s-a cufundat într-o tăcere stânjenitoare.
Femeia și a tras puţin nasul, cu capul în jos, cu părul adunat peste față. Perdelele erau trase pentru momentul acela de suferință intimă, deși intuiam că se preface.
- De ce nu iei un loc? mi-a strigat bărbatul pe o voce nazală, cu accent sudic. Ne stresezi.
Purta costum și cravată, dar avea un aer de delincvent care nu putea fi detectat prin hainele bune pe care le purta.
Femeia a ridicat ochii spre mine; pe obraji îi străluceau lacrimi.
- Nu stresează pe nimeni, a spus, ștergându se cu degetele pe sub ochi, având grijă să nu se zgârie cu unghiile lungi, vopsite într-un roșu care-ți lua ochii.
Mi-am dat seama că mă înșelasem. Nu ea avea sânge de bogată. El avea, iar ea nu. Uneori, toată informația e acolo din primele cinci minute, lăsată la vedere. Apoi se evaporă, înăbușită din pur pragmatism. E prea mult să știi multe lucruri despre străini. Dar unii ajung să nu mai fie doar niște străini. Ajung să-ți fie mai mult decât atât și ai avut acele cinci minute în care să vezi cum sunt cu adevărat, dar le-ai ratat.
Aruncătorii de flăcări
— Haide, dragă, mi-a spus pe o voce domoală ca un clopoțel, ia un loc și o să ți cumpere dobitocul ăsta ceva de băut!
Credeam că așa se mutau artiștii în New York — singuri; că orașul era o Mecca de individualități, de dorințe ce fuzionau într o singură mare rețea luminată, în care nu trebuia decât să-ți găsești impulsul, propriul tău loc. Arta din galerii nu avea nicio legătură cu ce studiasem eu ca fiind „arte frumoase“. Mă concentrasem pe film, dar singurele filme pe care păreau să le expună galeriile arătau imagini în care nu recunoșteam nimic, ba chiar, odată, am văzut un film de zece minute cu un ceas al cărui minutar s-a mișcat de la ora zece la ora zece și zece minute, după care filmul s-a terminat. Dansul era foarte popular, cam ca toate formele de performance, mai ales cele atât de subtile — o persoană care intră într-o galerie, apoi se întoarce și iese din galerie — încât nu erai sigur dacă ceea ce văzuseși era un performance sau un fragment de viață obișnuită. La mine în cartier era un bărbat care purta mereu pe umăr o prăjină vopsită în dungi albe și roșii. Îl vedeam de obicei la apus, când stăteam într un părculeț de la intersecția Mulberry cu Spring. Și lui îi plăcea să stea în părculețul acela seara, îmbrăcat în pantaloni evazați și o cămașă în dungi marinărești. Îi priveam amândoi pe puștii din cartier, cu lanțurile de aur și cu tricourile lor de fotbal, necăjindu-i pe copiii portoricani care treceau pe acolo. Se antrenau pentru războiul care urma. Italienii aveau să îi extermine pe portoricani, cu forța absolută a urii ce le-o purtau. Sau poate doar aveau să și retragă cărucioarele cu înghețată și pizzeriile, iar portoricanii aveau să moară de foame. Bărbatul stătea acolo, cu prăjina atârnându-i peste umăr ca un catarg, picior peste picior, cu degetele bronzate dezvelite în sandalele sale din piele. Când copiii italieni îl întrebau la ce-i folosea prăjina, zâmbea prostește. Cum nu le răspundea, aruncau în el cu chiștoace de țigări. Iar el continua să-le zâmbească. Odată, a trecut pe lângă cafeneaua Trust E, purtând și prăjina peste umăr ca și cum ar fi cărat materiale de construcții către un șantier.
- Ia te uită la Henri Jean! a spus Giddle.
- Îl cunoşti?
- Mda. Locuiește în cartier. Prăjina aia e chestia lui specială. N-are niciun talent deosebit, face numai pagubă. Se duce la vernisaje, lovește oamenii în cap din greșeală.
Toți tații copiilor care îl necăjeau, de la locul de joacă, făceau parte din Mafie. În fiecare duminică, tații ieșeau din clubul lor social de pe Mulberry, care se afla chiar lângă blocul meu, și urcau în limuzine negre. Erau atât de multe limuzine, încât înconjurau tot cartierul, aliniate ca niște bucăți de săpun negru obsidian, parcate pe două locuri, astfel încât să împiedice tot traficul. Șoferii stăteau în picioare, lângă portiera pasagerului, întreaga după amiază. Era vară și le curgea transpirația pe față în timp ce-i așteptau pe bărbați să iasă din clubul social.
În fiecare dimineață stăteam la bar în Trust E, pe Lafayette, sperând să pot vorbi cu Giddle și, dacă vânzările erau slabe, chiar asta făceam. Îi plăteam chirie unui domn pe nume Pong, care mi-a spus să-l contactez doar dacă mă mut sau dacă vine municipalitatea în inspecție. Îmi petreceam zilele citind mica publicitate și plimbându-mă prin împrejurimi. Când intram și ieșeam din apartament, le salutam pe două adolescente care-și tundeau și-și aranjau părul una alteia pe coridor. Uneori, stăteau în curtea dintre blocuri — un bloc era în spatele celuilalt, iar eu locuiam în față —, exersând dansuri sub lenjeria întinsă la uscat, care flutura asemenea unor steaguri ude. În fiecare seară, mergeam la o pizzerie de pe Prince. Acolo erau toate genurile de oameni pe care mi-aș fi dorit să-i cunosc — tineri, femei și bărbați îmbrăcați în haine rupte și modificate de ei înșiși, fumând însetați și discutând cu înflăcărare despre artă, muzică și idei. N-am interacționat cu nimeni, mai puțin o singură dată, când un bărbat mi a spus „scumpete”. „Hei, scumpete!”, a spus, și o femeie de lângă el i-a zis supărată că strada nu e locul lui de agățat, iar altele au râs, dar niciuna nu m-a întrebat dacă aș vrea să-mi fac prieteni. Pentru că e ceva ce oamenii nu te întreabă niciodată. Mi-am mâncat pizza și m-am întors acasă, să stau întinsă în pat, cu toate geamurile larg deschise. Camioanele care înaintau huruind pe Kenmare, claxoanele şi câte o sticlă spartă din când în când mă făceau să nu mă mai simt atât de izolată și alienată în solitudinea mea, pentru că astfel trecea cumva prin apartamentul meu orașul, iar sunetele lui îmi țineau un soi de companie.
O cunoscusem pe Giddle, dar ea nu-mi prea era de mare ajutor. Fluxul New Yorkului, cel puțin acela pe care mi-l închipuisem, o ocolea cam la fel ca pe mine. Și ea părea la fel de izolată, ceea ce era îngrijorător, pentru că se afla în New York, din ce mi puteam da seama, de foarte, foarte mulți ani. Îmi spunea despre ea lucruri care se contraziceau adesea cu ceva ce-mi spusese într-o altă zi. Odată, mi-a spus că fusese crescută într-un orfelinat catolic din Vestul Mijlociu. Purtam fuste verzi noi acolo, a spus ea, cămăși albe, șosete dantelate, pantofi de călărie cu șiret și geci verzi. Le urmăream pe măicuțe la duș. Dar într-o altă dimineață în care cafeneaua era pustie, mi-a spus că tatăl ei vindea electrocasnice. Locuiseră în Montreal. Mama ei stătea acasă, era mereu acolo când Giddle venea de la școală. Avea trei frați. A luat un patru la franceză. M-am uitat la ea şi am aprobat o din cap, dându-mi seama că uitase că-mi povestise cu numai câteva zile înainte despre măicuțe.
Ceva avea să se întâmple, eram convinsă. Un job, de care aveam nevoie, dar care te poate izola încă și mai mult. Nu. Un soi de eveniment „Asta e seara“, m-am gândit mai târziu că mi-am spus în noaptea aceea în care am auzit muzica și vocea Ninei Simone și am intrat în barul de pe Fourteenth Street, unde i-am cunoscut pe oamenii cu pistolul. Dar adevărul e că nu mi-am spus nimic. Pur și simplu am ieșit din apartament să hălăduiesc, la fel ca în orice altă seară. S-a întâmplat ce s-a întâmplat pentru că am fost deschisă către asta, nu pentru că s-au aliniat sorții. Am avut suficient timp să mă gândesc la asta mai târziu. M-am gândit atât de mult la asta, încât evenimentele din acea seară îmi treceau uneori prin minte ca un râu secret, așa cum toate adevărurile îngropate se îndreaptă, grăbite şi tăcute, spre un loc ascuns.
Imagine principală preluată de la Pexeles.
