Am vorbit cu doi dintre tinerii artiști ai Clujului despre cum e să studiezi teatru în România și ce obstacole întâmpini când vrei să faci o carieră din asta. Acest articol face parte din seria „Artists in Progress”, prin care vrem să mergem să cunoaștem mai bine lumile din școli de artă românești și pe cele mai tinere generații de artiști în devenire.
Doi studenți ai Facultății de Teatru și Film din Cluj au făcut un spectacol care a supărat Patriarhia Română. Pentru dramaturgul Dan Boldea și regizoarea Betty Lorán, Eu sunt! Și? este primul proiect comun, cu care au luat notă mare la examenul de licență. În spectacol, jucat prima oară în iunie 2018, cu patru luni înainte de referendumul pentru redefinirea familiei în Constituție, cei doi artiști vorbesc despre prejudecăți și alunecarea lină spre violență, odată ce acestea sunt legiferate într-o societate conservatoare. Exemplele adunate de ei sunt de peste tot, din Cecenia până în România.
La un an de la premieră, când spectacolul s-a jucat din nou, în cadrul săptămânii PRIDE, Patriarhia Română i-a acuzat pe artiști că încalcă articolul 13 din legea cultelor, care spune că e interzisă ofensarea publică a simbolurilor religioase. În scena care a aprins spiritele oamenilor bisericii, actorii taie și mănâncă ceapă pe o icoană printată, în timp ce spun că homosexualitatea e un păcat și un act diavolesc. Miza ei, la fel ca a întregii piese, e tocmai să atragă atenția asupra intoleranței și discriminării validate în numele religiei. Poziția Patriarhiei, însă, i-a încurajat pe unii conservatori să depună plângeri la poliție și la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a stârnit un nou val de ură asupra minorităților sexuale. Din câte știm, este pentru prima oară când cei de la Patriarhie amenință libertatea de exprimare a unor artiști.
I-am cunoscut pe autorii spectacolului Eu sunt! Și? la cea din urmă reprezentație de dinainte ca Patriarhia să-și manifeste public nemulțumirea. Am stat de vorbă cu ei, să înțelegem ce a însemnat pentru ei școala de artă și cum se pregătesc pentru ce urmează. Mi-au povestit cum își împart timpul între repetiții și jobul de la call-center, cum își caută spațiu pentru ideile pe care vor să le dezvolte și cât de greu e să faci rost de bani pentru ele.
„Era o chimie de frați între noi”
Betty Lorán și Dan Boldea s-au cunoscut la începutul clasei a noua, la festivitatea de deschidere a Liceului de Coregrafie. Ea era de-a locului, el venise din Luduș, județul Mureș, un orășel mărunt, pe care-l cuprinzi ușor cu privirea. Orașul universitar, cu străzi mari și multe cartiere, îl dezorienta la început. „Era o chimie de frați între noi”, își amintește Betty. Ea îi arăta mereu drumul spre cămin și spre școală. Ca să-i mulțumească, Dan își amintește că i-a cumpărat un inel și i-a cerut prietenia în genunchi. „La vârsta aia, înțelegeam că iubirea se poate doar așa, între un bărbat și o femeie. Nu mă gândeam că putem fi doar prieteni buni, ca acum”, îmi explică el. Prietenia lor a rezistat și-n liceu, și-n facultate.
„Le făceam pe toate din instinct”
Betty are 23 de ani și în copilărie își dorea să devină medic și să o facă bine pe bunica ei, care se îmbolnăvea des. Dar în familie, preocupările erau mai degrabă artistice. Bunicului îi plăcea să deseneze și să facă poze, iar sora, mai mare cu șase ani, urma cursuri de actorie la Liceul de Coregrafie din Cluj. „Eram super mândră de ea. Vedeam cum se descurcă pe scenă și voiam să fiu și eu tare ca ea”, își amintește Betty. A urmat parcursul surorii și a intrat la clasa de actorie a profesoarei Elena Ivanca, la același liceu. Spune că, dintr-o clasă de 30 de elevi, doar cinci-șase erau interesați de cursuri: „Nu exista o curiozitate artistică. Mulți veniseră că au auzit că se fac puține ore”.
În adolescență, Betty a studiat personaje de compoziție și învăța să joace un profil amplu. Nu-și mai amintește cum a urcat prima oară pe scenă, dar știe că, odată, și-a adus o fustă de blugi de acasă și o bluză mai indecentă și a interpretat-o pe Amy Winehouse. Într-a unșpea, a luat locul doi pe țară la olimpiada națională de teatru, proba individuală. Dar în ultimul an de liceu și-a dat seama că vrea să facă regie. „Când aveam teme de improvizație, tot timpul aveam idei și ieșea bine. Ideile alea erau regizorale, dar eu nu știam asta pe atunci, le făceam pe toate din instinct”, spune ea. Profa de actorie i-a oferit tot sprijinul. Acasă, părinții i-au spus să facă ce vrea, dar să se gândească la bani. A intrat la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, la clasa de regie a profesorului Radu Nica.
„În lumină, pe scenă, aleg să fiu diferit”
Pentru Dan, exercițiul prezenței pe scenă a început în curtea din Luduș. La șapte ani, improviza spectacole de teatru cu păpuși în fața vecinilor, iar prietenilor le ținea concerte pe muzica pop a fetelor de la Andre. Îi plăcea foarte mult Andreea Antonescu și căuta printre hainele mamei fuste și peruci asemănătoare cu ale cântăreței. În clasa a șaptea s-a oferit voluntar la biblioteca școlii și acolo a văzut pentru prima oară un CD cu muzică. Era un album de Rihanna. „Așa mi-a trezit interesul pentru muzică. M-am descoperit pe mine prin ea”, spune el. Atunci și-a dat seama că vrea să cânte și s-a apucat de canto.
În timpul liceului, și-a căutat singur un loc în industria muzicală. Într-a unșpea a fugit la București, unde a câștigat un casting pentru serialul Pariu cu viața și a apărut la ProTV. Apoi a trimis mailuri și către alte televiziuni: „Bună seara, am o nouă piesă muzicală și mi-ar plăcea să vin la emisiunile dumneavoastră să o cânt”, le scria. „Și toată lumea a zis da. Îmi cereau două piese și o poză. Am cântat la Neața cu Răzvan și Dani, la Kanal D, la Antena Stars”, povestește Dan. „În lumină, pe scenă, aleg să fiu diferit”.
La primele piese, scria versuri și lua instrumentalul de pe net. Apoi a cunoscut, la București, doi băieți, care erau veri și lucrau într-un studio, iar pe net a dat de un băiat care avea studio acasă și făcea înregistrări cu 150 de lei pe oră. Strângea bani de la tatăl lui și înregistra două piese pe an, cât îi ajungea bugetul. În perioada liceului, se inspira din popul românesc și telenovele, iar versurile pieselor erau despre iubire. Într-a zecea și a unșpea, Dan spune că a avut în jur de 50 de concerte la zilele orașelor dimprejurul Clujului. „Mergeam acolo, cântam jumătate de oră, îmi dădeau 200 de lei, apoi mergeam în alt sat. Eram super fericit”, își amintește. Lucrurile au evoluat în facultate, când făcea muzică în paralel cu cursurile de teatrologie. El începea să-și rafineze stilul, în timp ce industria muzicală își închidea ușile. Anul ăsta, în aprilie, după apariția celui de-al treilea album, și-a angajat un PR să-l ajute cu promovarea. Serviciul l-a costat 3000 de lei pe o lună, fără să aibă garanția vizibilității. „Casele de discuri au evoluat mult pe partea de marketing, își dau seama cum să câștige mai mult. E lumea asta și câțiva oameni pe lângă, care bat la porți și nu se deschid. Cam ăsta e singurul criteriu: dacă ai bani sau nu”, spune Dan.
La teatrologie a ajuns din întâmplare. Știa că vrea neapărat să facă muzică și actorie și a intrat la Universitatea de Vest din Londra, secția actorie. Dar facultatea și viața de student erau prea scumpe pentru bugetul lui, așa că s-a întors după o lună. Teatrologia era singura secție unde mai putea da admitere în acel an. „N-a fost o tranziție ușoară. la Londra învățam actorie și musical, iar aici făceam numai teorie: istoria muzicii, istoria artei”.
„Am încercat să nu mai fiu cuminte”
La Facultatea de Teatru și Film, Betty spune că s-a lovit de viziuni contradictorii. „Regizorul trebuie să aibă autoritate de dragul produsului artistic”, îi spuneau unii dintre profesori. Credeau că n-are încredere în ea și că e prea permisivă la repetiții, cu colegii actori. Alții îi spuneau că e prea obedientă cu regulile de regie. Ea nu voia să stăpânească scena, ci să o împartă în mod egal cu colegii ei. Cât au lucrat la licență, scena a devenit locul unde au crescut împreună. „Cred că treaba unui regizor e de a asigura un mediu safe din punct de vedere psihic”, îmi explică ea. „Poate fi dificil să găsești drumul spre un personaj anume, așa că îi întrebam tot timpul dacă au întrebări, dacă au propuneri. S-ar putea ca actorul să aibă idei mai bune decât mine. Le încercam și, dacă nu ieșea, nu mă frustram, nu mă enervam pe ei. Am încercat să nu mai fiu cuminte”.
Pentru Dan, facultatea a fost o experiență solitară. A fost singurul de la secția de teatrologie care a promovat. Intraseră patru, dar ceilalți colegi au renunțat din anul al doilea. Așa că profesorii țineau cursurile doar pentru el, iar asta i-a păstrat motivația. „Nu puteam să dezamăgesc niște oameni care se mobilizează pentru mine să vină la școală”, spune el.
Solitară era și pregătirea pentru examene. La facultate, secția de teatrologie era mereu marginalizată. Ei făceau prea multă teorie, pe când cei de la actorie și regie făceau practică împreună și se dezvoltau profesional în echipă. „Asta ne dădea mai puțină încredere în noi.”
Ca mulți dintre studenții la teatru și film cu care am vorbit, Dan regretă dispariția sistematică a hârtiei igienice din băile instituției. Spune că dacă ea ar fi de găsit atunci când ai nevoie, viața studenților ar fi mai bună.
„M-am speriat foarte tare la referendum”
Ideea spectacolului Eu sunt! Și? i-a venit lui Dan. Inițial, povestea reflecta frământările unui cuplu gay din Cecenia, care voia să participe la marșul Pride, în ciuda violențelor și terorii răspândite împotriva minorităților sexuale. Apoi au transformat scenariul într-un spectacol și i-au oferit poveștii un context local. Au atins problema referendumului pentru familie, iar fiecare actor și-a exprimat propria viziune despre homofobie și toleranță. „M-am speriat foarte tare la referendum”, povestește Dan. „M-am gândit să plec din țară. Mă întrebam: «Ce fac, renunț la tot ce am aici ca să am o viață privată bună sau nu»?”
Pentru cheltuielile de producție au făcut chetă. Facultatea îți decontează banii abia după ce ai achiziționat materialele necesare, dar până acolo, birocrația e nemiloasă: „Trebuie să depun o cerere cu lucrurile specifice de care am nevoie. După ce mi se aprobă, trebuie să merg la magazinul de unde pot lua materialele respective, și pentru asta mai fac o cerere. După ce mi se aprobă, cumperi chestiile alea din banii tăi, apoi ți se decontează”, îmi explică Betty.
Au cumpărat carton, ceapă, boluri pentru popcorn, cuțite, material negru pentru pelerina de măicuță. Au printat o icoană catolică, au plastifiat-o și i-au lipit luminițe aduse de Betty de acasă. Materialele i-au costat în jur de 400-500 de lei.
La pregătirea spectacolului de licență, artiștii au lucrat șapte luni. Apoi, timp de un an, au umplut spațiile culturale din țară, unde au jucat spectacolul și au organizat dezbateri tematice în Târgu Mureș, București, Craiova și Timișoara. Dan s-a ocupat de munca administrativă și a contactat teatrele din țară pentru reprezentații. Peste tot, oamenii i-au primit cu curiozitate. Doar la Târgu Mureș a fost mai tensionată atmosfera. Câțiva și-au făcut cruce și au plecat în timpul reprezentației. Artiștii s-au mirat când, la un an de la premieră, s-au trezit cu plângeri la poliție din partea activiștilor conservatori. Exemplul cel mai extrem de la care pornește povestea lor este Cecenia, unde răpirea și torturarea minorităților sexuale au devenit politici de stat. Exemplul local pe care l-au folosit este demersul Coaliției pentru Familie, care a mobilizat, anul trecut, o armată de activiști religioși care au condamnat la cenzură românii cu o orientare sexuală diferită față de cea a majorității. „Spectacolul a ieșit din furie față de tratamentul de care au parte anumite comunități LGBT din diferite spații geografice. Am mulți prieteni gay și li se poate întâmpla și lor. Mi-aș dori ca oamenii să se regăsească în spectacolul nostru și să se bucure că nu sunt singuri”, spune Betty.
„Mi-e frică să cer mai mult, că poate nu se mai joacă spectacolul după”
Betty și-a luat primul onorariu de regizor în primăvara asta, la un an după ce a început să lucreze ca regizor. Împreună cu alți doi colegi, a aplicat la fondurile consiliului local din Bistrița. Au primit 10.000 de lei pentru salarii și costurile de producție pentru piesa În aceeași secundă. Spectacolul, care vorbește despre capacitatea omului de a crea legături conexiuni emoționale în situații-limită, a avut premiera anul acesta, pe 3 iunie. Doi actori joacă zece personaje care se împrietenesc după ce mor și sunt condamnați la comunicare eternă. Dar banii de producție nu au fost eterni, și artiștii au pus de la ei. „Am cumpărat noi materiale și am fost la o băbuță croitoreasă de acolo, care ne-a făcut și costumele. Materialele ne-au costat peste 200 de lei, din banii noștri, iar croitoreasa vreo 50. Consiliul local și Centrul Cultural Dacia, unde am jucat, nu ne-au făcut niciun fel de promovare. Ne-am dus noi în câteva locuri să punem câte-un afiș”, povestește Betty.
Dan spune că își lua niște bani pe munca lui din donațiile sau biletele la reprezentații. Biletele erau între 15 și 25 de lei. Dacă spectacolul Eu sunt! Și? se joacă în cadrul vreunui festival, cere 1200 de lei pe reprezentație și împarte suma în mod egal cu colegii. „Mi-e frică să cer mai mult, că poate nu se mai joacă spectacolul după. Iar interesul meu e să se joace, nu să câștig foarte mulți bani. Apoi, sper să vină și banii”, spune el. Luna trecută au fost invitați la un festival internațional de teatru din Italia, dar n-au putut merge, pentru că trebuia să-și plătească singuri transportul și nu toți membrii echipei și-au permis.
„până când să găsești soluții la obstacole care nu te privesc pe tine?”
În paralel cu turneul de reprezentații pentru Eu sunt! Și?, artiștii au început alte proiecte. Dar de data asta, nu mai aveau parte de mediul protector al facultății și nici de îndrumarea profesorilor. Căutarea unui spațiu care să dea viață spectacolelor pe care le gândeau a devenit un job în sine. Când nu mai depinzi de facultate și închiriezi - cu bani sau fără - un spațiu pentru spectacolele pe care vrei să le pui în scenă, s-ar putea să găsești greu unul care să-i ofere operei tale de artă ce are nevoie. Betty povestește că, la Centrul Cultural Dacia din Bistrița, a văzut cea mai modernizată sală de spectacole din toată țara: „Aveau un echipament tehnic la care ar visa orice spațiu independent: reflectoare smart, le miști cum vrei din butoane, nu trebuie să te urci tu și să-l muți”, spune ea. Dar angajații Centrului nu era instruiți să folosească aparatura adaptată la noile tehnologii. Așa că artiștii erau nevoiți să pregătească și sala pentru spectacolele lor. „Ei ( cei din administrație) nu înțeleg care-i suma necesară pentru un spectacol, care sunt oamenii de care avem nevoie, ce fel de promovare trebuie să facem ca să vină lumea. Mi-a plăcut să lucrez la proiectul ăsta, dar până când să găsești soluții la obstacole care nu te privesc pe tine, ca regizor, ca actor? Îți consumi energia pe ceva ce nu ține de meseria ta”, e de părere Betty.
Alteori le era greu să intre, pur și simplu, în sălile de repetiții. Pentru că le-o împrumutau gratis, proprietarii sălilor de spectacole le ofereau întâietate celor care plăteau, iar artiștii au fost nevoiți să aștepte cu orele să se elibereze sala, deși aveau programare.
„În momentul ăsta, mi-e frică”
Ca să se întrețină, Betty s-a angajat la un call center. Ca să mai aibă timp și energie pentru artă, lucrează part-time. Chirie nu plătește, iar banii îi ajung cât să supraviețuiască. La zece dimineața merge la job și iese la două după-amiaza. Până atunci, vorbește non-stop la telefon și vinde asigurări de sănătate. Și aici are un discurs de repetat, dar nu sunt vorbele ei. Monologul pe care trebuie să-l țină durează trei minute și se prelungește în funcție de nevoile clientului. După o oră și jumătate, începe să o doară maxilarul, iar cuvintele nu mai ies cum trebuie. În zilele de repetiții, după job, are o fereastră de o oră, în care trebuie să intre și masa de prânz, și drumul până la sala de spectacole. Uneori, pentru ea zilele se termină după miezul nopții.
Ca să supraviețuiască și să-și termine studiile, Dan e ajutat de tatăl lui. Îi plătește cea de-a doua facultate și chiria și îi dă 100 de lei săptămânal pentru mâncare. Anual, îi revin 600 de dolari din muzica pe care o vinde pe iTunes sau Spotify. Continuă să le scrie televiziunilor, dar nu prea îi mai răspund.
În prezent, e student în anul întâi la actorie și lucrează cu Betty la un spectacol despre percepțiile românilor despre manele. Ca să-și dezvolte liber ideile, și-au înființat propria companie de teatru, numită Teatrul Bagaj, pe care vor s-o crească. După ce termină facultatea la Cluj, Dan vrea să meargă la București: „Sunt mai multe oportunități. Poate prind un proiect la Unteatru, poate bag niște casting-uri, poate prezint vremea”, spune el. Betty trece anul al doilea la masterul de teatru și arte performative, al aceleiași facultăți. După piesa cu manelele, vrea să-și ia o pauză. „În momentul ăsta, mi-e foarte frică de multe chestii. Nu vreau să fiu mediocră în meseria asta. Încă nu mă simt pregătită. Vreau să citesc mai mult, să văd mai multe”.
Proiectul „Artists in Progress” este realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
