Basarabia nu e România, cel puțin când vine vorba de muzică, arte vizuale, teatru și balet. Cum își văd artiștii de la Chișinău propria țară și ce relație au cu România?
Acest articol a fost publicat inițial în Scena9 pe hârtie #1 (decembrie 2018). Găsiți revista aici.
Cu maşina, drumul de la Chişinău la Iaşi durează trei ore. Pe jos, cu o mămăligă de 150 de kilograme trasă după tine, îţi ia cam şase zile. Artistul basarabean Ghenadie Popescu a aflat asta în vara lui 2008, când s‐a gândit că ditamai mămăliga i‐ar face pe oamenii dintre cele două capitale ale Moldovei să se oprească şi să schimbe o vorbă cu el. Era făcută din mălai şi aracet, bine întărită, feliată şi aşezată pe un fund de lemn, imens, cu rotile.
În mămăligă se putea adăposti un om, tot acolo putea să‐şi care bună parte din avuţie. Ghenadie şi‐a croit pentru drum un costum din rafie, acelaşi material din care sunt făcute sacoşele care circulă fără oprire între Moldova şi restul lumii. Un student la actorie a filmat toată aventura. Până la ieşirea din oraş au ţinut trotuarele mai late, apoi marginea drumurilor între sate, pe lângă maşini ce goneau spre Occident şi căruţe ce rămâneau în sate.
Unii s‐au scărpinat în cap cu mirare, alţii s‐au oprit să‐i cinstească cu bere ori să tragă de sfoară alături de Ghenadie, alţii au pipăit mămăliga, şi‐au exprimat pofta subită ori au înşirat feluri de mâncare care‐ar merge cu o bucată de mălai fiert. Copiii s‐au bucurat şi‐au râs. Câţiva oameni în toată firea le‐au zis, fără noimă, că din cauza unora ca ei se duce ţara de râpă, pentru că se ţin de prostii în loc să pună mâna pe sapă. Nu s‐au supărat şi şi‐au continuat încetişor traseul. Mămăliga n‐are putere, trebuie tratată cu răbdare.
Grănicerii moldoveni nici n‐au verificat ce‐are mămăliga înăuntru, aşa că artiştii au trecut cu zâmbete şi‐o recomandare. Însă pe partea românească i‐au luat la rost, nu ştiau cum să procedeze cu ei: „Aici e Uniunea Europeană. Ce faceţi? Cine v‐a trimis?” Până la urmă, poliţiştii români le‐au zis să treacă repejor, numai să scape de ei.
Curioşilor, Ghenadie le‐a explicat că mai comun decât mămăliga în astea două locuri nu e altceva. E parte din identitatea tuturor şi azi, deşi sunt şi destule lucruri care să‐i separe.
Pe mine mă fascinează, însă, diferenţele de dincolo de mămăligă: ideile croite şi exprimate altfel, îndrăzneala muzicilor venite de la Chişinău, străzile desenate diferit, frământările şi duioşia basarabenilor faţă de pragmatismul bucureştean. Poate şi fiindcă m‐am născut în Huşi, la 15 kilometri de Prut, iar bunicul venise în timpul războiului de la Cetatea Albă, aflată pe‐atunci în graniţele Basarabiei, am fost mereu atras de spaţiul acela care doar se zărea. Aşa că toamna trecută am fost la Chişinău ca să cunosc actori, muzicieni, poeţi şi artişti plastici basarabeni şi să înţeleg din ce sunt făcuţi.
Cum e vremea la Chişinău?
La începutul anilor ’90, milioane de români şi de basarabeni se strângeau de‐o parte şi de alta a Prutului ca să acopere apa cu flori, să asculte poezii patriotice şi să‐şi zică unii altora că‐s fraţi.
După 50 de ani petrecuţi sub două feluri de comunism, apropierea aducea gesturi largi, ochi înlăcrimaţi, piepturi umflate. Era ca şi cum, sub greutatea imaginii idilice născocite în lipsa celuilalt, deceniile de comunism aveau să se şteargă peste noapte, la fel şi graniţa.
Am fost şi eu cu ai mei într‐o Dacie prea‐plină şi am mâncat pârjoale uriaşe alături de o familie de basarabeni pe care am cunoscut‐o atunci, la locul de picnic încropit pe malul apei. Aveam 7 ani, crescusem cu „Povestea de seară” a televiziunii de stat din Chişinău, iar pe oamenii aceia îi ştiam şi în acelaşi timp îmi erau străini.
Cu o zi înainte să plec spre Chişinău pentru a‐i cunoaşte pe artiştii de‐acolo, m‐am întâlnit în Bucureşti cu doi dintre cei mai cunoscuţi basarabeni de‐aici. Scriitorul Vasile Ernu – autorul volumului Născut în URSS – e din prima generaţie de tineri basarabeni ajunsă în România după 1989, pentru a face facultatea la Iaşi. Tot ce ştia despre cealaltă ţară era din cărţile citite în ultimii ani de liceu. A găsit, în schimb, o ţară foarte isterică, ce nu trecuse printr‐o perestroikă, nu reflectase deloc asupra comunismului şi, prin urmare, nu se acomodase cu noua realitate politică. „Aveam o imagine despre români şi am dat de un alt tip de români. Eu nu‐i înţelegeam, ei nu mă înţelegeau, şi atunci noi îi dispreţuiam pe români, ei ne dispreţuiau pe noi”, îşi aminteşte Ernu.
Pentru cei mai mulţi, Basarabia era totuna cu Siberia, spune Ernu. Lumea îl întreba cum e vremea pe‐acolo. Lipsa de cunoaştere a creat un complex de superioritate, al fratelui mai mare: „Când eşti tânăr, vrei să fii tratat ca orice om, nici mai prost, nici mai bine. Asta a dus la animozităţi”. Nu crede neapărat că Republica Moldova face parte dintr‐o cultură radical diferită.
Pentru scriitorul şi artistul multilateral dezvoltat Mitoş Micleuşanu, ajuns în România în aceeaşi perioadă cu Ernu ca să studieze Artele la Cluj, adaptarea a mers mai uşor. A dat
de un oraş aerisit, şi‐a făcut repede prieteni, a intrat şi într‐o formaţie cu care cânta un soi de hardcore sau o „hărmălaie”, cum îi zicea atunci. A devenit cunoscut pentru OZN‐ul satiric „Planeta Moldova” – un grup umoristic care prindea spaţiul ex‐sovietic în scenete, animaţii şi muzici – şi pentru emisiunea pe care‐o face de ani buni în dimineţile de weekend împreună cu Iulian Tănase la Radio Guerrilla. „A fost o terapie şi rămâne o terapie România”, rezumă Micleuşanu.
A descoperit, însă, repede la români şi lucruri care nu‐s pe gustul lui, inclusiv în zona culturală: o anumită cuminţenie, un exces de conduită, de diplomaţie, o preocupare pentru propria imagine, „un tremurici”, cum îl numeşte Micleuşanu. „Unii au o grijă să nu zică lucrurilor pe nume. Mi se pare păcat că mulţi oameni nu reuşesc să spună tot, să se debaraseze de umplutură”.
Amprenta dublă a basarabenilor – rusească şi românească – vine cu o încărcătură, spune Mitoş Micleuşanu. „Este şi un bagaj de frustrări şi complexe diverse legate de chestia asta, că noi nu suntem nici acolo, nici aici. Trăim într‐o lume paralelă şi interioară. Avem poate un set de măcinări mai haotice, mai schizoide decât artistul din România sau din Rusia sau America”.
Când mi‐am făcut lista cu oameni pe care trebuie să‐i întâlnesc la Chişinău, Mitoş Micleuşanu şi Vasile Ernu mi‐au zis că‐i musai să merg la Ghenadie Popescu.
O ţară nouă
Pentru a‐şi găsi câteva fragmente de trecut, Ghenadie Popescu trebuie să se caţere pe nişte rafturi pline. Locuieşte de vreo 14 ani în atelierul de restaurare din spatele Muzeului de Etnografie din Chişinău, o clădire cu rotunjimi orientale. E angajat aici ca om bun la toate: mai merge pentru cercetări şi lucrări prin satele Basarabiei, mai repară acoperişul unui foişor din curtea Muzeului. Noaptea e artist plastic şi performer şi stăpâneşte peste tot locul, alături de un paznic cam ursuz.
După ce Ghenadie îmi descuie poarta, orbecăi după el pe‐o cărare, către un geam luminat. Apoi e o uşă şi trecem pragul către lumea lui. Pe‐un perete sunt aliniate două birouri cu blaturi zdrenţuite. Deasupra lor e aşezată o căsuţă din lemn, iar pe lângă sunt împrăştiate păpuşi. Personajele lui Ghenadie seamănă bine cu el: au acelaşi aer trist dat de obraji şi orbite adânci, nasuri drepte şi bărbii rotunjite, frunţi late, mâini mari. Peste toată scena cu miniaturi e o pânză de cort vopsită în verde deschis, iar asta transformă spaţiul în platou de filmare. În dreapta e biroul lui, ocupat de un Macbook vechi pe care‐şi lucrează animaţiile. Într‐un colţ e improvizată o bucătărioară. „Pun un ceai? Am şi vin din nord, de la fratele meu. Nu vreau să‐l ţin mult, că‐i în sticlă de plastic”. Mai are covrigi şi nişte miere de floarea soarelui, cea mai galbenă miere pe care‐am văzut‐o vreodată.
Rafturile sunt aglomerate de cărţi, sacoşe de rafie şi fel de fel de contururi. Dintr‐un trunchi de copac, Ghenadie a scos la iveală şolduri şi picioare de femeie. Altundeva e o cizmă transparentă în care sclipesc monede. Nişte tablouri mari stau pedepsite într‐un colţ, cu faţa la perete. Pe calorifer e un basorelief cu nişte cai, iar deasupra e un ursuleţ de pluş; pe scaunul de lângă calorifer zace o mandolină. „Ăsta‐i tezaurul meu”, rezumă Ghenadie.
Cu toată aglomeraţia asta, mijlocul încăperii e gol. După ce toată lumea îl lasă în pace, Ghenadie coboară un pat de după dulap şi‐l aşază peste duşumeaua ruptă. S‐a filmat odată în timp ce dansa cu patul, aşeza salteaua şi‐o mângâia cu aşternuturile, într‐un moment de afecţiune faţă de locul în care‐şi petrece câteva ore pe noapte. Între timp, a renunţat şi la saltea: dacă ar fi călugăr, asta l‐ar aduce cu un pas mai aproape de Dumnezeu. Vara doarme afară, pe o roabă cu roata pătrată. Atelierul e sediul lui central, din care pleacă şi în care se întoarce din hoinăreli.
De tânăr s‐a lăsat purtat de viaţă. Pe la 17 ani rătăcea deja prin Orientul Îndepărtat, în pustietăţile Uniunii Sovietice. A plecat apoi în armată, dar când şi‐a terminat stagiul, la sfârşitul lui 1991, ţara care‐l înrolase se dizolva. S‐a întors acasă, într‐o republică nouă, care se deprindea cu sărăcia lucie. A trăit vreo şase ani în satul natal, Gura Căinarului, undeva în nord, şi a muncit la sapă. „M‐a prins ploaia acolo şi‐am stat, cum ar veni”, explică Ghenadie: „Am luat‐o ca pe‐o chestie naturală, că aşa stau lucrurile. Şi am lucrat pământul”.
Nici el, nici alţii nu înţelegeau ce‐i cu ţara asta nouă şi ce voia de la ei, aşa că beau mult. „Sărăcia asta e de fapt: confuzie”, spune el. Singurele ieşiri din lumea aceea erau biblioteca sătească – „pe care am trecut‐o prin mine pe jumătate, cred” – şi desenul. Se caţără pe raft ca să scoată creaţiile acelea stângace din vremea sapei. Pe‐o planşă desenase o compoziţie inspirată din „Cina cea de taină”. Pe spate sunt, însă, câte‐o „turbină hidraulică de putere mică” şi alte maşinării: pentru că n‐avea hârtie pe‐atunci şi sora lui Ghenadie îi aducea planşe vechi de la laboratorul de fizică. Folosea creioane colorate, fiindcă altceva nu era, şi le tocea până ajungeau cât unghia. N‐avea nici cu ce merge la oraş, la Bălţi, ca să‐şi cumpere instrumente noi, aşa că aştepta sâmbăta sau duminica, până putea împrumuta nişte bani. Şi‐a dat seama că e într‐un fel de puşcărie. În ’98 a luat o mapă cu desene şi‐a aterizat la Chişinău. A început să meargă la cursurile de Pictură din anul I, cot la cot cu unii cu 7–8 ani mai tineri, învăţa cu ei, mergea la beţii cu ei. „Şi eu am fiert în oala lor”, spune Ghenadie. Nu s‐a înscris oficial şi n‐a dat examen, dar profesorii l‐au acceptat. Pierduse trenul generaţiei lui, cea din care fac parte şi Mitoş Micleuşanu sau Vasile Ernu, cei ajunşi la studii în România. Se trezise, însă, că are şi el „necesităţi estetice” care la ţară nu‐şi aveau locul.
Ca student ilegal, a continuat să sape grădini, de data asta la oraş, ca să‐şi poată cumpăra materiale. Tranziţia între vieţi i‐a fost astfel mai lină. „Am continuat în aceleaşi ape să mă scald, dar cu şuvoaie care erau pentru mine noi”, spune Ghenadie. Curgeau în jur discuţii despre lucruri noi, erau oameni cultivaţi, şi asta‐i plăcea. Stătea într‐o clădire a Academiei de Arte, acolo deprindea tehnica uleiului pe pânză, acolo fierbea fasole, acolo dormea. În perioada aceea s‐a pregătit virtual pentru jocuri artistice sofisticate, la fel cum se antrenează piloţii. La sfârşitul facultăţii a făcut o pictură pentru licenţă, însă decana l‐a rugat pe Ghenadie să n‐o semneze – ca să nu iasă discuţii despre statutul lui neoficial în facultate. Dar s‐o expună, pentru că‐i frumoasă.
A fugi, a pleca
După ce s‐a mutat la Muzeul de Etnografie, Ghenadie s‐a lăsat de uleiuri pe pânză. În schimb, i‐a crescut interesul pentru obiecte, iar ciocnirea cu etnografia i‐a dat teme de lucru. De‐atunci combină materiale, se joacă cu semnificaţii, se descarcă de propriile stări şi născoceşte întruna obiecte. Unele‐s simple şi haioase, precum „sapa VIP” dotată cu sonerie, lanternă şi alte facilităţi. Altele‐s mai ciudate şi nasc discuţii: un jug făcut din mămăligă şi un alt jug îmbrăcat în blugi, un coş de gunoi cu ureche. Pe un dulăpior sunt pet‐uri învelite în mămăligă, astupate cu dopuri roşii, galbene, albastre.
„Vine în vizită multă lume, de‐o vârstă mai tânără. Şi s‐au obişnuit cu mine: «nu face nimic rău, face şi el ceva acolo»”, spune artistul. Unii dintre cei care vin să‐i vadă atelierul calculează în gând cantitatea de mămăligă folosită pentru realizarea obiectelor şi îşi exprimă regretul cu privire la materia primă folosită în van: „Câte mămăligi ai face din asta?” Uneori ies discuţii haioase. Un prieten l‐a întrebat: „Unde ai văzut tu jug îmbrăcat în blugi?”, iar Ghenadie i‐a zis că n‐a văzut niciodată, de aceea îl face. N‐ar fi meşterit în loc o uşă sau nişte ferestre, să le vândă şi să scoată un ban. Lucrurile inutile care‐l înconjoară ies dintr‐o stare ce‐şi caută o contragreutate. Prin ele, intră în echilibru. „Şi atunci eu sunt cumva împlinit făcându‐le”.
E, însă, mai mult de‐o simplă joacă. „Lucrurile de‐aici ţin toate de identitate”, îi spun lui Ghenadie. Lui, subiectul identităţii i se pare uneori ridicol, isteric şi epuizant, dar se înhamă şi el la ridicarea unor întrebări despre „cine suntem”. Modelarea şi remodelarea mămăligii, a rafiei, a jugului sunt felurile lui de‐a intra în discuţie. Într‐un clip al său, Ghenadie s‐a filmat de sus, aşezat în spaţiul strâmt dintre două rânduri de uşi, la intrarea în Muzeul de Etnografie. Pe creştet e scris „MD”, indicativul pentru Republica Moldova. Face genuflexiuni, se mişcă îngândurat, mai oftează. Trec pe lângă el angajaţi grăbiţi şi bucăţile lor de conversaţie, iar el se dă la o parte respectuos, închide uşile după ei; nu încurcă, pe cât posibil. Unii îi zic „pardon” şi trec mai departe, alţii îl întreabă plictisiţi ce‐i cu el pe‐acolo. „Aici e un spaţiu în care ceva se‐ntâmplă, ignorat de toţi”, explică el cuiva, iar respectivul zice „mhm” şi trece mai departe.
Ce fel de ţară e asta? E ţară sau nu?
Pentru cel care deschide ochii să‐l descopere, Chişinăul de azi se arată candid şi înfricoşător, în părţi egale:
- Camera mea de hotel are fix aşternuturile albastre pe care le‐aveam acasă în copilărie şi o cană albă, cu flori.
- Am ajuns aici după ce un alt hotel, central şi arătos în pozele de pe Airbnb, s‐a dovedit a fi un cuib de prostituţie ce obişnuieşte să‐i ţepuiască pe călătorii fără dorinţă de „masaj”;
- Deschid televizorul şi‐l văd pe Fuego, artist emerit al poporului, cum mulţumeşte publicului cu mâna la inimă; pe un alt post, un asasin închis în România îl acuză pe oligarhul Vlad Plahotniuc, considerat cel mai influent om din Republica Moldova, că i‐a comandat uciderea unui bancher;
- Străzile sunt împărţite între camioane ruseşti vechi ce par de jucărie şi maşini scumpe poposite direct din fabrici occidentale;
- La semafor, o femeie vinde steguleţe cu Rusia, UE şi România, pe alese.
Prinşi între extremele astea, oamenii nu‐şi găsesc locul.
„Ce fel de ţară e asta? E ţară sau nu? Unii zic că trebuie să ne unim, alţii zic că trebuie să fim independenţi, dar habar n‐au de identitatea cu care trăiesc. Ei singuri nu ştiu dacă vorbesc moldovenească sau română. Unii vor Uniunea Europeană, alţii care vor Parteneriatul Estic [propus de liderul rus Vladimir Putin]”, spune Ramin Mazur, unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi de documentar din Republica Moldova.
Din garsoniera în care stă acum Ramin, aflată la etajul al 17‐lea al unui bloc din cartierul Botanica, se vede o bună bucată din Chişinău, un lego brutalist cu betoane şi plopi. În ultimii 10 ani a locuit doar de la etajul 10 în sus, fix pentru priveliştea asta. E genul acela de om care e cool fără să facă vreun gest: un tip tuns periuţă, cu o barbă brunetă deasă, cercel în ureche. Îi place să fotografieze fragmente de panouri publicitare, oameni de prin troleibuze şi porţi de prin sate, postează des pe Instagram. Proiectele sale independente prind transformările prin care trec Republica Moldova şi ţările din jur după destrămarea Uniunii Sovietice. Imaginile au fost publicate, între altele, de Financial Times Magazine, L’Express, Die Zeit, Der Spiegel sau Al Jazeera. Pe Ramin îl interesează identităţile pe care şi le aleg oamenii în vremurile astea schimbătoare.
Ramin s‐a născut în 1987 în Transnistria, din tată afgan venit la studii şi mamă ucraineană. Când s‐a mutat cu ai lui la Chişinău, în timpul liceului, nu ştia româneşte. De când e aici, a schimbat vreo 4–5 cercuri de prieteni: cam la fiecare trei ani, grupul format se dezintegra şi fiecare o apuca către o viaţă în afara Moldovei. El a rămas deocamdată, pentru că nu vrea să fie alungat de sărăcia şi deruta din jur: „Nu vreau să fug de‐aici de‐o problemă. Vreau să plec, să emigrez, dar nu vreau să fug.”
Valurile succesive de migraţie creează fisuri între generaţiile de artişti. De exemplu, dintre fotografii care au făcut şcoala la Moscova prin anii ’80 au rămas puţini. Cel puţin fotografii mai noi nu‐i mai ştiu pe cei dinainte şi n‐au avut cum învăţa. „Fracturile astea pot fi sănătoase, fiindcă ai impresia că porneşti de la zero”, îi zic lui Ramin. „Or fi bune pentru un push, dar pe urmă vrei să înveţi ceva”, spune fotograful.
Ruptura între generaţii e vizibilă peste tot în Moldova – de la actorie la uzine, câte mai sunt, spune Ion Borş, actor în trupa independentă de la Teatru‐Spălătorie şi, mai nou, regizor de film. A simţit asta pe pielea lui la începutul carierei, când a jucat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. „Am stat trei luni şi am plecat, pentru că era doar un loc comod, călduţ. Dacă te duceai şi‐ţi făceai treaba, bine, dacă nu ţi‐o făceai – tot bine: nimeni nu te taxa, nimeni nu‐ţi spunea nimic. Mi‐am dat seama că e un loc în care o să mă duc şi‐o să fiu pe rândul 7 în scenă şi‐atât, pe un salariu mizer”. În 2011 a început să colaboreze cu Teatru‐Spălătorie, care ataca subiecte incomode sub forma unor spectacole de teatru documentar ce vorbeau despre discriminare, violenţă sau propagandă.
Spaţiul neconvenţional în care teatrul a funcţionat până în 2016 a fost închis, membrii trupei s‐au împrăştiat cu proiecte personale, dar se reunesc din când în când pentru a juca „în deplasare”. În martie 2018 au revenit la Chişinău, pentru a juca pune în scenă „Recviem pentru Europa”, un spectacol despre condiţiile grele de lucru din companiile ce produc pentru branduri internaţionale. Descompunerea demografică nu se lasă văzută din prima. Centrul Chişinăului are bulevarde curate şi vitrine bine luminate, cafenelele sunt pline, macaralele ridică blocuri noi; pare o capitală europeană ca oricare alta. Însă, dincolo de ieşirile din oraş, faţada asta nu mai poate sta în picioare.
Să rămâi locului devine o ciudăţenie. Dezintegrarea lumii înconjurătoare îl face pe Ion să se‐ntrebe lucruri: „Nu‐mi dau seama unde mă aflu şi cine sunt eu, în raport cu tot ceea ce se‐ntâmplă. Fac bine că stau aici, nu fac bine? Poate ar trebui de‐acum să plec?” Chiar şi pentru cineva cu un job bun, care n‐are probleme prea mari, apar foarte multe lucruri mici care‐l macină în fiecare zi.
Când nu foloseşte drujba ca instrument muzical într‐un performance şi nu regizează scurtmetraje despre corupţia şi neglijenţa din sistemul medical din Republica Moldova, Ion Borş lucrează ca şofer pe un microbuz Chişinău‐Roma. Îi place să se desprindă de lumea artistică şi să aibă contact cu altfel de vieţi, asta îl aduce cu picioarele pe pământ: „Sunt lucruri despre care crezi că‐s bune, că «uite‐aşa ar trebui să arate lumea», apoi vezi un alt gen de oameni care scuipă la tot ceea ce spui tu şi încearcă doar să trăiască”. Dialogurile din timpul drumurilor sale între Moldova şi Italia din 2011 încoace au inspirat şi o piesă de teatru care s‐a jucat la Spălătorie, intitulată „Ficţiune”. Piesa a fost regizată de polonezul Wojtek Ziemilski, aflat în rezidenţă la teatrul din Chişinău timp de patru săptămâni. Pentru un alt spectacol în care a jucat Borş, „Moldova independentă. Erată”, regizorul bucureştean David Schwartz le‐a cerut actorilor să intervieveze oameni care au trăit bucata asta de istorie recentă.
Pentru Ion Borş, teatrul documentar acolo se‐ntâmplă, în timpul acelor discuţii. Îi întreba pe oameni: „Care este identitatea dumneavoastră?” sau „De ce v‐aţi făcut paşapoarte româneşti?”, iar mulţi îi explicau că nu‐şi schimbă naţionalitatea pentru că se simt români, ci din cauza sărăciei. „Ziceau: «Oameni buni, eu nu mă simt nici român, nici moldovean, nici nimic. Eu mi‐am făcut actul ăsta ca să pot pleca de‐aici». Asta m‐a marcat.”
Copiii crizei
Poetul Victor Ţvetov s‐a născut în 1990 în satul Nimoreni, la vreo 25 de kilometri de Chişinău. E un tip timid, cu trăsături delicate, pe care‐l întâlnesc într‐un bar din centrul Chişinăului, aproape de staţia de microbuz cu care face zilnic drumul spre casă. Spune că de la el din sat, cam jumătate s‐au dus la muncă în străinătate în ultimii ani. Cei mai mulţi îşi iau familiile cu ei, iar atunci când pleacă doar unul dintre soţi, apare gelozia şi peste o bucată de vreme vine negreşit divorţul. Familia lui e un caz mai fericit, pentru că tatăl lui a refuzat mereu să plece. Doar mama a fost plecată vreme de 7 luni în Italia, însă i‐a fost prea dor de casă şi s‐a întors.
Pe el îl cheamă de fapt Victor Neaga, dar şi‐a luat pseudonimul literar după ocupaţia familiei: ai lui se ocupă dintotdeauna cu sere de flori, aşa că şi‐a zis Ţvetov, echivalentul rusesc al lui Floraru. A crescut cu filme ruseşti şi poezie românească nouă. Şi‐a publicat în 2015 volumul de debut – şi singurul de până acum – la Casa de Editură Max Blecher din România, pentru că în Moldova „nu prea e loc de poeţi”.
„Victor e un planetoid plin de viaţă. Dacă un astronom rus cam beţiv a numit o bucată din asta de piatră care se‐nvârte în cerc folosindu‐se de numele vinului lui preferat, Purcari, eu am ţinut să botez ceva cu numele Poetului. Viaţa pe planetoidul Ţvetov e‐nfloritoare, se plânge, se glumeşte, se bea, se vomită, se face dragoste duios, dară şi straşnic, ce mai, din inimă vă sugerez să mergeţi acolo”, spune despre el poetul Claudiu Komartin, cel care conduce Casa de Editură Max Blecher.
În rest, Victor e copywriter în Chişinău, un job mai lipsit de strălucire decât poate părea în România. Chiar dacă ar fi pe‐aici „găşti poetice”, s‐ar feri de ele, pentru că unde‐s găşti, apar conflicte. Mai merge doar pe la cenaclul organizat la Chişinău de scriitoarea timişoreană Moni Stănilă. Pentru el, e „singura chestie frumoasă care se mai întâmplă în Chişinău, legată de poezie” şi singurul loc în care vin poeţi din România. Se simte bine în poezia socială a lucrurilor mărunte, iar versurile lui sunt deopotrivă fragile şi brutale:
„tu nu mă ştii dar stau mai mereu prin microbuze
eu în spate lipit de geam tu în faţă lipită de 2 bărbaţi beţi
şi orice gând pozitiv este delete din start
sacoşele pline ale femeii îmi lăsa urme vineţii de conserve
pe picioare
într‐o zi voi veni la tine în Nimoreni
acolo în vale la iaz
vom întinde o pătură
vom împărţi cartofi copţi
şi singurul peşte prins îl vom lăsa să moară la soare.”
(„Tu nu mă ştii dar stau mai mereu prin microbuze”, în lipsa unor lucruri importante, Casa de Editură Max Blecher, 2015)
Vasile Ernu credea că generaţia lui a fost cea de sacrificiu, pentru că a încasat şocul desprinderii Uniunii Sovietice şi s‐a trezit într‐o nouă ţară. Speranţele mari de‐acum 27 de ani s‐au sfărâmat şi i‐au mutilat şi pe tinerii de‐atunci. Ei erau maturi şi au conştientizat fiecare etapă a crizei, însă cei care vin din urmă – precum Ion Borş, Ramin Mazur sau Victor Ţvetov – au apărut şi au crescut odată cu ea. „Ei s‐au născut într‐o lume care curgea în toate direcţiile, în familii făcute praf, cu părinţii plecaţi... Au trăit într‐o lume extrem de instabilă şi aparent vioaie, dar în care se ascundeau multă suferinţă şi traume. Au depresia aproape la nivel de ADN şi nu ştiu în ce‐o să se transforme”, explică Ernu.
Noi deportări
Traume mai mari, vechi de generaţii, modelează identitatea de azi a Republicii Moldova. Basarabenii au trăit o bună parte din modernitate în Imperiul Ţarist. După 1918, atunci când a avut loc unirea cu România, integrarea n‐a decurs tocmai lin: adesea, peste Prut erau trimişi funcţionari români prost pregătiţi sau răuvoitori ale căror abuzuri au rămas în memoria colectivă a basarabenilor.
Basarabia a devenit parte a Uniunii Sovietice în perioada stalinismului dur. În anii ’40 şi ’50, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a trecut prin mai multe valuri de arestări, deportări prin Siberia şi Kazakhstan, şi execuţii. În anii ’90, după ce şi‐a obţinut independenţa, Republica Moldova a devenit un stat‐tampon între Rusia şi Occident şi sursă de mână de lucru ieftină pentru ambele.
Fragmentele astea de istorie devin materie primă pentru câţiva artişti basarabeni de azi. Pe masa de lucru a lui Ghenadie Popescu se află macheta unei case din lemn, cu pod înalt. În căsuţă şi pe lângă ea se odihnesc păpuşi, unele cu mâinile întinse în sus, de parcă ar cere să fie luate în braţe. Lucrează la o animaţie despre poveştile deportaţilor basarabeni.
A început cu un site, deportari.md, pe care‐a strâns vreo 80 de interviuri video cu supravieţuitori. „Sunt interviuri integrale, de la 20 de minute până la două ore, plictisitoare pentru multă lume. Dar pentru mine sunt foarte valoroase”, spune Ghenadie. Din ele a scos scene audio pe care vrea să le ilustreze prin animaţie, cum ar fi povestea familiei Tănase: Olga Tănase a fost ridicată de comunişti în ’41, pentru că soţul ei, Ilie, fusese şef de post de jandarmi în timpul administraţiei româneşti şi, deci, „duşman al poporului”. Cei doi au fost deportaţi în locuri separate, iar fiica lor, Nina, s‐a născut pe când era cu mama ei în Siberia. Au supravieţuit primei ierni acolo pentru că Olga a reuşit să le vândă vecinilor ruşi un covor moldovenesc, ţesut de ea, în schimbul unei găleţi de cartofi.
Nina Tănase are puţine amintiri din Siberia, dar ţine minte covorul acela cu trandafiri şi frunze verzi, pentru că‐l vedea în casa vecină. „Ei seara când aprindeau lumina, noi ne uitam pe fereastră la covorul acela. Şi‐aşa de frumos era... Eram micuţă, dar ţin minte
culorile şi parcă mă durea sufletul că nu‐i al nostru”, îşi aminteşte Nina în mărturia video. Lângă căsuţa de lemn făcută de Ghenadie e păpuşa Nina, îmbrăcată ca pentru gerurile Siberiei, iar pe podea e găleata cu cartofi minusculi şi preţiosul covor al copilăriei.
În ultima vreme, Ghenadie vrea să fie lăsat în pace cu păpuşile lui, fiindcă proiectul ăsta e chinuitor, iar ambiţiile lui sunt mari. Îi mai trebuie câteva lumini, fiindcă are una singură. Ca să coasă pufoaica unui personaj, îi ia trei zile, şi are destule pufoaice de făcut. Apoi, fiecare păpuşă are un mecanism pentru a mişca mânasau piciorul. Laptopul vechi nu‐l prea ajută. Nici spaţiu nu prea are, iar dacă n‐o să meargă treaba, va trebui să se mute din atelierul ăsta.
Numai că n‐are bani. Anul trecut, salariul minim în Republica Moldova era de 116 euro, de trei ori mai mic decât cel din cea mai săracă ţară UE, Bulgaria. În 2016, salariul mediu al unui lucrător din domeniul artelor era de 143,8 euro, mai mic decât în orice alt domeniu economic, arată datele Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Pentru Ghenadie, Republica Moldova de azi e un golf de piraţi, în care cei care au un plan de viaţă pleacă. Mitoş Micleuşanu îl vede ca pe „o planetă sau un teritoriu la cheremul valurilor”.
Se întâmplă şi‐acum deportări, crede Ghenadie, numai că nu‐s din acelea organizate, ca acum şase–şapte decenii. Acum, politicienii le transmit basarabenilor să se care de‐aici, că nu mai e nevoie de ei. Cei care rămân pot vorbi, pot critica, dar asta n‐are nicio valoare. Cei rămaşi acasă se bucură de beneficiile – pe termen scurt şi după buget – ale dezordinii în care îşi duce zilele Republica Moldova.
Igor Babiac, actor la Teatrul Naţional din Chişinău, îşi pune întrebări cu bătaie lungă: „E comod, de exemplu, atunci când mă opreşte un poliţist şi‐i dau 100–200 de lei şi trec mai departe. Dar asta‐i bine sau nu? Poate era mai bine să iau amendă ca să înţeleg cât e de rău ce‐am făcut”. Dacă toată lumea o să facă aşa, poate generaţiile următoare o să trăiască mai bine, într‐o societate în care să se simtă în siguranţă şi n‐o să rămână pe drumuri pentru că cineva a avut mai mulţi bani, spune actorul.
Amprenta rusească
Școala rusă se vede la Chişinău în cele mai mici detalii, în domenii foarte diferite. Anastasia Homiţcaia, prim‐balerină a Teatrului de Operă şi Balet „Maria Bieşu”, spune că în coregrafia rusească diferă, între altele, poziţia mâinii în timpul dansului. Bazele baletului de la Chişinău au fost puse de un grup de tineri ce a făcut studii la Sankt Petersburg şi Moscova. Ecourile acelor timpuri se mai aud şi azi, în sala în care trupa Teatrului repetă pentru premiera „Lacului lebedelor”: sunt îndrumările în ruseşte ale Tamarei Podarueva, fostă solistă la Teatrul din Permi, Rusia.
Pentru un ochi avizat, semnele apropierii de Rusia sunt vizibile şi pe zidurile oraşului: formele literelor din graffiti‐uri sunt mai ascuţite, sunt mai puţine stiluri, dar mai agresive, întocmai ca la Moscova, spun Petruş Leftiuşa şi Vlad Braga, doi dintre graffer‐ii ce decorează Chişinăul. Cei dinaintea lor, activi la începutul anilor 2000, erau ruşi. „De fiecare dată când am mers spre Vest – inclusiv la Bucureşti – am văzut că stilul e mai fluid, mai caricaturizat, sunt personaje trase dintr‐o linie, căţei. Noi n‐avem caricaturi”, spune Petruş. Au început prin a desena un perete pentru echipa locală de fotbal, FC Zimbru Chişinău. Acum umplu străzile oraşului cu semnături şi culori şi şi‐au făcut un magazin online cu tricouri, stickere şi postere inspirate din street art.
De când s‐au apucat de street art, Vlad şi Petruş descoperă problemele oraşului. La un moment dat, au creat un sticker cu un semn de circulaţie pentru tramvai, mijloc de circulaţie ce nu mai există în Chişinău.
În muzică, artiştii basarabeni ajunşi în România au început să‐şi valorifice accentul şi chiar vocabularul rusesc. Accentul e acum parte din brandul oricărui cântăreţ basarabean. Artişti precum Carla’s Dreams, Mihail sau The Motans îl lasă să zburde în toate piesele. Piaţa muzicală românească atrage foarte mulţi tineri de‐aici şi e normal să fie aşa, spune dirijorul Andriano Marian, cel care‐a fondat prima orchestră de tineret din Chişinău, Moldovan National Youth Orchestra. „Aici e un sistem foarte disfuncţional, iar majoritatea artiştilor fac eforturi mari ca să trăiască decent. Îşi doresc foarte mult să iasă de‐aici şi mocnesc în ei ca să arate”.
Andriano încearcă să facă muzică în Moldova. Cu orchestra de tineret pe care a fondat‐o în 2011 a cântat inclusiv în Piaţa Centrală, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Chişinău. În vara lui 2017 au plecat într‐un turneu prin Moldova, cu proiectul La La Play. Timp de 12 zile, au cântat în locuri neobişnuite cu muzica clasică: într‐o peşteră, pe un ring de box pe Nistru, într‐o podgorie, într‐o cetate, într‐un penitenciar pentru minori. Prin ei, muzica a ajuns acolo unde politicienii se avântă mult mai rar.
De‐a lungul râului
În casa‐atelier a lui Ghenadie Popescu e o hartă a Republicii Moldova, una simplă, cu linii negre pe alb. A îngroşat pe ea cu un marker galben drumurile făcute vara cu bicicleta şi, cel mai adesea, cu roaba. Drumurile proaste ale Moldovei sunt bune când mergi cu roaba, fiindcă nu‐s circulate şi asta le dă un aer poetic, spune Ghenadie. Vede roaba ca pe‐un tovarăş de călătorie. Când o poartă el de mânere, când ea îi găzduieşte somnul în coş. Ghenadie merge de‐a lungul râurilor ca să lucreze la animaţii şi să adune poveşti, aşa a învăţat ţara. Până la urmă, Basarabia nu‐i decât o bucată de pământ ce încape între două râuri, Prut şi Nistru.
Povesteşte despre primele sale plimbări cu roaba. „Există ceva care nu‐i stepă, sunt dealuri şi nu ştii ce‐i dincolo. Poţi să‐ţi imaginezi totuşi că e un râu care coteşte şi poate fi un copac. Poţi să‐ţi imaginezi multe, dar până la urmă trebuie să vezi copacul ăla sau omul ăla care stă la pescuit şi‐ţi spune o mică istorie. Istorii dintr‐astea am adunat în prima călătorie cu roaba. Şi erau tot felul de oameni pe care‐i întâlneam. Unii chiar aveau nişte poveşti pe care poate nu le spuneau la toată lumea, dar găseau un drumeţ pe care ştiau că n‐o să‐l mai vadă, şi atunci vorbeau. Deveneam pentru ei o biserică dintr‐asta care se mişcă.”
Întâlneşte tot mai adesea oameni vlăguiţi, care n‐au destulă putere măcar pentru a‐şi ţine gospodăria într‐o oarecare ordine sau măcar pentru a sta să asculte pe cineva. Ghenadie îşi ia atunci roaba şi pleacă mai departe de‐a lungul râului, iar de departe pare o făptură cu două picioare, două braţe lungi şi o roată.
