Becoming Romanian este o expoziție performativă* despre migrație și identitate națională din perspectiva unor artiști migranți din România. Prezentată la Centrul de Teatru Educațional Replika, expoziția face parte dintr-un proiect internațional, Becoming, inițiat de Lora Krasteva, artistă și activistă, și Claire Gilbert, producătoare independentă de teatru, care lucrează cu compania româno-britanică Bezna Theater. Becoming este un proiect de explorare a migrației prin artă care se desfășoară în Cehia, România și Germania și presupune ateliere în care Lora lucrează cu artiști și cu alți participanți, provocându-i să creeze lucrări (texte, imagini, universuri sonore, performativitate live) despre istoriile lor personale și experiențele lor ca migranți. Lora creează conceptul produsului artistic final, diferit în fiecare țară în funcție de caracteristicile artiștilor implicați. România este a doua țară în care se produce Becoming, după Cehia, unde a fost creată o instalație performativă durațională, „o versiune adultă pentru un fort de perne, cum fac copiii când aduc lucruri în dormitor și le acoperă cu o pătură, ca să obțină un spațiu sigur. L-am creat într-un studio și am avut un program de animare a acestui spațiu cu povești, gătit și mâncat împreună, am dormit acolo. A durat 36 ore. Din cauză că războiul a început chiar înainte să ajungem în Cehia, am decis să sprijinim toți artiștii ucraineni, ruși și bieloruși care s-au înscris în proiect și să le oferim un mic onorariu ca să scrie ce vor ei. Avem 11 texte care vor fi traduse în engleză” explică Lora, precizând că va exista o arhivă digitală cu aceste materiale.
Spațiul sigur / de încredere / curajos
„Spațiul sigur” este unul dintre conceptele proiectului. Câteva reguli sunt prezentate la începutul atelierelor și fiecare participant decide dacă este sau nu de acord cu ele. În general, este vorba despre libertatea responsabilă, de a se implica fiecare exact atât cât vrea, păstrând limitele peste care nu vrea să treacă și respectându-le pe ale celorlalți. „Creăm aceste spații curajoase în care îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce vrei să împarți cu și să primești de la ceilalți”. În proiect există și o persoană care se ocupă de safeguarding. „Mă asigur că toată lumea e ok din punct de vedere emoțional și psihic, în caz că se ajunge la ceva sensibil”. Bogdan Rusu este psiholog și psihoterapeut la Asociația ICAR și Asociația Salvați copiii și are experiență în lucrul cu solicitanții de azil. În ultimii ani, România a primit câteva mii de refugiați din Siria, Irak, Afganistan și Somalia, dar cei mai mulți au plecat mai departe, spre Europa occidentală. Din februarie, România primește refugiați ucraineni – peste 700.000 până acum, dintre care 80.000 au rămas aici. „România e văzută ca o țară de tranzit de către migranți” zice Bogdan. Nu suntem o destinație, o țară dezirabilă. „E interesant conceptul de țară dezirabilă” comentează Lora. „În Cehia, cineva mi-a spus același lucru, că Cehia nu e în clasamentul țărilor dezirabile, dar experiența pe care a avut-o a fost contrară, și-a dat seama cât de mult s-a înșelat. Cred că depinde de cine vorbește și care sunt circumstanțele. Noi punem țările vest-europene pe un piedestal”.
Să fii refugiat într-o țară de emigranți e dificil, depinde de unde vii și în ce context căci identitatea străinului poate fi variată — imigrant, refugiat, expat. „E una să pleci din Ucraina și cu totul altceva să pleci din Somalia. Dacă ne gândim la drumul până aici, la felul în care țara de destinație te primește, cu brațele deschise acum, cu brațele foarte închise în cazul celor non-europeni...”, zice Bogdan. „Mă bucură brațele deschise pentru ucraineni, dar nu pot ignora felul în care au fost tratați non-europenii. Până acum, pentru nimeni nu s-a mișcat atât de repede mecanismul de conectare între ministere ca să se ofere protecție temporară, toată lumea era văzută ca o prezență ilegală. Ei trebuie să dovedească că au fugit de război, că viața le e în pericol, au fost și cazuri în care au fost nevoiți să dovedească că au altă orientare sexuală. Nu am văzut niciodată o mobilizare nici din partea societății civile pentru somalezi, irakieni, sirieni sau afgani. Explicațiile pot fi multe. Nu judec și nu vreau să critic, dar merită să ne punem această întrebare (n.a.: de ce au fost reacții diferite) și să sperăm că am putea avea o reacție similară față de imigranți non-europeni, non-albi, care nu sunt dintr-o țară apropiată geografic. Apoi, este o diferență între a pleca din motive economice și a pleca din risc iminent de a-ți pierde viața, de persecuții sau tortură. Se adaugă un nivel de anxietate foarte ridicat, atacuri de panică, sentimentul de nesiguranță care afectează însuși nucleul individului pentru că este confruntat cu incertitudinea propriei sale existențe. În cazul solicitanților de azil, înainte de a primi un statut, planează incertitudinea că vor putea sta legal aici. În grupurile cu care am lucrat, era așa de mare grija asta încât făcea să fie destul de greu să vorbești despre alte subiecte”.
Două idei pozitive se desprind din experiența lui Bogdan. Una este că „sunt mai multe lucruri care ne unesc decât care ne despart. Problemele sunt similare – familie, relații, dragoste, sănătate”. Alta se referă la „o reziliență deosebită și capacitatea de a trece peste lucruri, chiar dacă rămân unele sechele. Suntem o specie foarte adaptabilă. Nu spun asta ca să ne culcăm pe o ureche, să spunem că nu e nevoie de ajutor, dar îmi dă speranțe să văd că se poate continua viața”. După experiența cu refugiații ucraineni, lucrurile s-ar putea schimba în mentalul colectiv autohton. „Mă aștept la o deschidere, vedem că nu suntem atât de diferiți și atunci acea teamă de străin ar trebui să se diminueze, să crească acceptarea diferențelor, iar tendințele naționaliste, xenofobia să scadă. Nu mai putem fi blocați într-un românism steril, regurgitat și reactivat”. Un sondaj CURS recent pare să îi susțină optimismul: AUR, promotoarea unui discurs naționalist, a scăzut de la 22,4% în februarie la 12% în aprilie.
„Crizele de felul ăsta subliniază ceea ce există deja”, e de părere Lora. „Criza refugiaților nu este de fapt o criză, este lipsa de acțiune sau acțiunea inadecvată din partea unor țări. Precizările astea sunt importante pentru că a înțelege aspecte ca patriotism, naționalism, identitate, apartenență. Nu sunt ușor de făcut aceste distincții și cred că media și politicienii văd mereu lucrurile doar în alb și negru”. Lora a venit în Marea Britanie în 2011, iar un an mai târziu, Bulgaria și România au intrat pe piața europeană a muncii, ceea ce a generat reacții agresive. „Britanicii spuneau că le invadăm țara, le furăm joburile. Eu veneam din Bulgaria și britanicii nici nu știau unde este Bulgaria pe hartă. (...) Au fost evenimente precum Brexit care a făcut mediul ostil și mai ostil. Recent am aplicat pentru un pașaport britanic și am decis să fac ceva creativ despre ce înseamnă să devii britanic. Am adunat oameni care să vorbească despre asta și am aplicat pentru fonduri europene. Am fost interesați să vedem cum e să faci turneu cu un concept și să lucrezi cu oameni din diferite locuri, să schimbi resursele și artiștii pentru a explora împreună ideile. Retorica anti-imigranți e ceva comun azi, dar în fiecare țară, provocările sunt diferite”.
„Se produce o schimbare și o urmezi”
Becoming Romania a comisionat 4 artiști profesioniști și 3 participanți pentru a crea o expoziție peformativă. Cei patru artiști vin din Afganistan și Ucraina și au experiențe de migrație diferite.
Sameullah Attayee și sora sa, Zahra, pictează în ulei. Au plecat cu familia din Afganistan când războiul a ajuns în zona în care locuiau. Au trăit 3 ani în Franța, până la începutul lui 2021, când tatăl lor a decis să se mute în România, întâi la Galați, apoi la București. Până acum 2-3 luni voiau să plece de aici, au depus dosar pentru viză în Australia, dar acum au decis să rămână, chiar dacă vor primi viza. „A fost greu la început. Oamenii erau în regulă, dar nu ne puteam înscrie la școală și era greu cu actele. Plus bariera de limbă”. Cei doi frați sunt hipoacuzici, iar România nu este tocmai un model de incluziune a persoanelor cu dizabilități. Dar acum, cei doi s-au înscris la școală și „sunt liniștiți”. Li se pare chiar că România este una dintre cele mai frumoase țări din Europa.
Valera Hrishanin și Alexey Druz, tineri artiști cu dizabilități, vin din Ucraina, Valera de la Poltava, iar Alexey din Nikolaev. Valera este pictor și de aproape o lună locuiește la București. În argumentația sa pentru proiect a scris că îi place în România și le este foarte recunoscător românilor care îi ajută pe ucraineni, dar ar prefera să fie aici ca turist. Alexey este regizor și poet, a venit cu soția și familia extinsă și ar vrea să își găsească un job, dar îi este greu din cauză că nu vorbește limba. Mă aștept ca cele două experiențe diferite de migrație, afgană și ucraineană, să genereze un dialog la expoziția performativă.
Cele trei participante care vor lucra alături de artiști au un punct comun, care se regăsește și la artiștii afgani: s-au mutat de multe ori. „Se produce o schimbare și o urmezi”, zice Deidre Matthee, scriitoare, actriță și activistă feministă, născută în Africa de Sud și emigrată în Portugalia. „E bizar când mă întreabă oamenii din ce loc sunt pentru că poți fi din mai multe locuri, nu doar din unul”. A trăit 10 ani în Portugalia, după care a venit în România pentru că s-a îndrăgostit de un român. A rămas însărcinată, iar maternitatea a trecut în plan secund migrația. „Să fiu migrant și să devin mamă în același timp a fost dificil pentru că m-a izolat. Mi-e greu să-mi găsesc comunitatea, tribul, oamenii cu care să mă conectez ca artist”. Este de 6 ani în România, dar la un moment dat, s-a întors cu familia în Africa de Sud. După un an însă, au revenit la București pentru că Africa de Sud nu era locul în care să își crească fiica. Să fie România acest loc? „Nu cred că voi sta în România toată viața. Nu cred că poți sta într-un loc toată viața. M-am mutat mult până acum, dintr-o țară în alta și înapoi. Nu cred că vreun loc poate fi destinația finală. Poate că asta e o parte din problemă”. Însă fiica ei este româncă „și îmi spune nu-ți face griji, o sa devii româncă. Ea simte că e acasă aici. Așa că poate totuși o stau aici toată viața”. Deja nu se mai vede aici ca o imigrantă. „Când m-am mutat în Portugalia, m-am identificat ca migrant. Am văzut stigmatizarea imigranților din diferite părți din lume în Uniunea Europeană. A fost oribil. Aici m-am identificat ca expat. Și asta a fost un privilegiu. M-am îndepărtat de dificultățile sociale de a fi străin din anumite părți ale lumii. Acum nu mă mai identific ca migrant, aici e doar un loc în care trăiesc acum. Trebuie să spun asta despre România: când m-am mutat în Portugalia, mi se spunea des că trebuie să vorbesc portugheza. Dar aici nimeni nu mi-a spus să vorbesc româna, doar fiica mea îmi spune asta. Desigur, nu am un job aici ca să devină important să vorbesc româna, iar social mă înțeleg cu toată lumea în engleză, mai puțin la Poștă. Și în Portugalia era la fel. Unde este implicată birocrația, limba devine o mare problemă.”
Corina Cioflec vine din Republica Moldova, „din Cimișlia, un oraș mic din Sud, dar m-am născut în Transnistria”. Când avea 8-9 ani, a început războiul și a plecat cu familia „pentru câteva zile, până se liniștesc lucrurile și viața va reveni la ce a fost”. Dar lucrurile nu s-au liniștit și plecarea a rămas definitivă. În România a vrut mereu să vină, „m-am simțit întotdeauna în mai mare parte româncă decât având acea identitate confuză, amestecată cu multe lucruri. Mi-am dorit să vin aici și să rămân”. Și e aici de 17 ani, cei mai mulți ani petrecuți într-un singur loc căci și în Moldova s-a mutat de multe ori. „Mi-e foarte bine în România, mă simt ca acasă”. Războiul din Ucraina i-a reactivat amintiri din Transnistria, imaginile i-au produs la început un șoc, mai ales cele cu copii refugiați. „Acum sunt mai liniștită, istoria mea mă ajută să am o imagine optimistă pentru că am trecut prin ceva similar și noi am supraviețuit. Având acest exemplu personal, mă sperie mai puțin războiul.”
Sidonia Doica este o tânără actriță din Uricani. A studiat actoria în Marea Britanie și înainte de asta, „am avut o tentativă de a fugi din țară”. După 3 ani la Londra, s-a întors la București, de unde ar fi plecat din nou, dar a venit pandemia. „E felul meu de a fi, îmi place să mă mișc dintr-o parte în alta. Nu am găsit încă locul în care să mă simt chiar ca acasă. Sunt un om liber și simt că pot să fac orice dacă mă mut în altă parte. La Londra, mi-a luat ceva timp să mă integrez, poate un an și jumătate, pentru că nu înțelegeam anumite lucruri, social vorbind, nu lingvistic. Din punctul de vedere al colegilor mei, majoritatea englezi, nu aveam nimic în comun, de exemplu, referințe comune din copilărie. Însă profesorul nostru era din Israel și ne-a făcut mai ușoară integrarea, dar el nu a fost de la început și până să vină, a fost complicat, unii profesori erau destul de naționaliști. Pe mine, experiența migrației m-a făcut mai empatică decât eram.”
Expoziția performativă Becoming Romanian poate fi văzută la Centrul de Teatru Educațional Replika în 21 aprilie, de la ora 18:30. Intrare liberă pe bază de rezervare la: centrulreplika@gmail.com. Proiectul este o co-producție a Centrului Replika și a programului Perform Europe.
* „Definim o expoziție performativă ca fiind un spațiu în care publicul va interacționa cu obiecte, insert-uri multimedia și acțiuni, pentru a experimenta o serie de situații legate de tema cetățeniei” - autorii proiectului.
