De când CO-VID 19 a înghițit lumea, viața în spațiile publice s-a oprit, iar unele dintre cele mai afectate categorii profesionale sunt artiștii și lucrătorii culturali, oricum aflați în luptă cu precaritatea. Cum se descurcă și ce soluții au?
Dincolo de efectele medicale, pandemia de coronavirus a pus pe pauză o bună parte din economia lumii, a rescris multe dintre regulile vieții sociale și a suspendat viața culturală în țările afectate. Închidere cinematografelor, a teatrelor, muzeelor și galeriilor a însemnat și amânarea, pe termen nedefinit, a proiectelor în lucru și a celor viitoare. Una dintre categoriile profesionale cele mai afectate, în contextul ăsta, e cea a artiștilor și a lucrărilor culturali independenți - adică a celor fără contract de muncă. Deja mult prea familiari cu instabilitatea financiară și cu munca fragmentată „pe proiecte”, într-o țară unde cultura este, în general, sub-finanțată, mii de oameni care țin în picioare viața artelor din România s-au trezit peste noapte fără surse de venit și fără niciun fel de protecție socială.
Petiția care cerea statului român sprijin pentru acești creatori - de la actori și artiști vizuali, la designeri, muzicieni, scriitori și multe alte meserii - a ajuns azi la aproape 15.000 de semnături. Dar, și mai important, a fost punctul de pornire pentru primele măsuri anunțate vineri de guvern pentru susținerea independenților. Senatorul USR Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii, a fost cel care a depus un memoriu pe baza acestei petiții, la patru ministere și Prim-ministru. Ca urmare, s-a decis, prin ordonanță de urgență, ca toți cei care lucrează ca persoană fizică autorizată sau care au doar contracte de drepturi de autor și au fost nevoiți să-și întrerupă munca din cauza pandemiei, să poată primi printr-o declarație pe propria răspundere până la 75% din salariul mediu pe economie. Ordonanța a fost publicată ieri în Monitorul Oficial, dar nu au fost comunicate normele și regulile de aplicare. Cu toate astea, Alexandrescu spune că este foarte fericit: „În sfârșit, artiștilor li se recunoaște o protecție socială, chiar dacă într-o perioadă excepțională”. Pentru a putea primi indemnizația, nu e nevoie de un dosar stufos, acesta fiind înlocuit de o declarație pe propria răspundere, care, alături de o cerere și de o copie după buletin, trebuie trimise pe email la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS).
Later edit (2 aprilie): Deși nu este nevoie de un dosar stufos pentru a primi această indemnizație, regulie impuse de ANPIS nu sunt adaptate la particularitățile muncii independenților. Pentru a primi indemnizație, normele cer ca solicitanții să fi avut între 16 februarie și 16 martie strict contracte pe drepturi de autor. Or, după cum arată jurnalista Iulia Popovici în Observator cultural, unde a adunat o serie de mărturii de la diferiți artiști și lucrători culturali, această impoziție face astfel încât mulți să nu sunt eligibili pentru ajutor financiar, deși sunt simțitor afectați de criză.
Tot vineri, Ministerul Culturii a anunțat că lansează Acces Online 2020, un fond dedicat proiectelor culturale desfășurate exclusiv pe net, unde artiștii și lucrătorii culturali independenți pot obține finanțări de cel mult 50.000 de lei. Pentru programul ăsta, însă, nu s-a renunțat la dosar în format fizic.
Până vom afla, însă, ce trebuie să facă exact artiștii pentru a primi ajutor din partea statului și până când unii dintre ei vor găsi resurse să conceapă proiecte nou-nouțe pentru spațiul digital, pentru care pot să primească finanțare, problema supraviețuirii rămâne în picioare.
Mai mult, ambele soluții sunt temporare și nu rezolvă o problemă de fond cu care se războiesc creatorii independenți din România, chiar și când nu ne amenință un virus: lipsa unei plase de siguranță, fără de care mulți nu-și pot acoperi cheltuielile de bază. Am invitat nouă oameni activi din cultura independentă de la noi, să ne împărtășească experiența lor în criza actuală: cum îi afectează pe fiecare pauza colectivă dictată de pandemie, ce alternative de urgență au găsit pentru a se întreține, care cred că sunt problemele cele mai arzătoare pentru independenți și ce soluții ar vedea pentru viitorul imediat și pe termen lung?
„Nu-mi fac griji că nu va mai exista public, dar îmi fac griji că nu vom rezista noi până atunci”
Katia Pascariu, actriță de teatru independent și angajată la Teatrul Evreiesc de Stat
„Sunt bine, deocamdată…” Ăsta e răspunsul potrivit zilele astea. Am impresia că ce-a rămas din mine sunt doar mâinile și ochii și că le folosesc în exces. Concret, fiind actriță, în urma crizei sanitare mondiale mi s-au anulat sau amânat toate activitățile din perioada următoare. Mai întâi martie, apoi aprilie, probabil și din mai… Spectacole, repetiții, deplasări, filmări, cam tot. Deocamdată, mă descurc, însă nesiguranța și impredictibilitatea ne complică statutul și existența cel mai tare.
Există metode pentru artiști să continue să existe, online, dar pe mine încă nu m-a prins trendul ăsta. Probabil că pentru unii ține de supraviețuire și pentru alții de nevoia de expunere, sau de ambele. Ce s-a dovedit foarte clar e că la noi, dar nu numai, lucrătorii culturali s-au trezit în aer, fără protecții sociale. Ceea ce în vremuri normale era invizibil, în timp de criză a prins contur.
Sunt recunoscătoare că există oameni care s-au mobilizat și s-au mișcat chiar repede și s-a făcut presiune (politică) să nu fim excluși. Sper să fie o măsură aplicabilă celor mai mulți dintre independenți, accesibilă - e frustrant însă că trăim într-o societate în care cei mai vulnerabili și mai precari sunt mereu în coada listei de priorități.
Nu-mi fac griji că nu va mai exista public, că nu va mai exista teatru, dar îmi fac griji că nu vom rezista noi până atunci.
„A fost dezamăgitor, se prevedea o perioadă foarte lucrativă”
Horațiu Șovăială, fotograf
În mod previzibil, şi până la urmă normal, mi s-au anulat toate proiectele din perioada următoare. A fost dezamăgitor, se prevedea o perioadă foarte lucrativă. Dar în acelaşi timp două proiecte care au rămas cumva în aer în contextul incertitudinii le-am anulat eu, ştiind că mă expun şi pe mine şi pe cei implicaţi la riscul infectării.
Ca alternative, m-am gândit în prima fază la abilităţi profesionale pe care le-am dobândit din experienţa companiilor în care am lucrat înainte să fiu freelancer. Design grafic, post-producție foto, muncă de birou, cum ar veni. Dar nu am mai făcut asta de mulţi ani şi m-am gândit că aş concura oricum cu profesionişti la un nivel mai înalt decât mine şi că a încerca să lucrez la un preţ mai mic ar fi o idee proastă. În principiu, am să anunţ clienţii şi agenţiile cu care colaborez că în contextul de faţă mă bucur să pot oferi muncă de studio sau muncă foto-video, care presupune o echipă restrânsă sau proiecte pe care să le pot executa singur, astfel încât riscul de a mă infecta sau a infecta pe alţii să fie minim. M-am mai gândit să aplic la finanţări de stat pentru proiecte culturale, de tip AFCN, care ar putea să îmi aducă un venit şi în acelaşi timp să îmi permită să îmi urmăresc interesele artistice pentru o perioadă relativ scurtă de timp.
Cât despre „plase de siguranță”, cel mai bun mecanism cred că ar fi un serviciu de protecţie socială, unde toţi cei înscrişi ar plăti odată la câteva luni/trimestrial/semestrial, o sumă de bani calculată proporțional cu venitul lor, la care să poată apela mai târziu sau în caz de urgenţe. Practic, o pensie privată cu clauze speciale, proiectată special pentru artişti sau lucrători culturali. Singura soluţie pe care o văd eu pe termen lung ar fi ca artiştii şi lucrătorii culturali să se solidarizeze în uniuni cvasi-sindicale, care să lucreze pentru o mai bună susţinere instituţională şi ajutor de la stat, pentru a preveni situaţiile de precaritate în rândul membrilor săi. S-au încercat câteva astfel de mişcări în anii trecuţi, dar au eşuat din incapacitatea membrilor de a se solidariza. Doar în domeniul cinematografic am văzut că au reuşit într-o oarecare măsură.
Publicul ar putea contribui acum, dar mă îndoiesc că se va întâmpla. Din punctul meu de vedere, societatea noastră încă poartă rănile moştenirii comuniste, şi mă refer la faptul că interesul pentru cultură este încă mic şi strâns legat de contextul socio-economic local. Acest interes pentru cultură este în general concentrat în jurul clasei mijlocii din centrele urbane, la rândul ei afectată de aceasta pandemie, şi nu ştiu câţi oameni ar fi dispuşi să doneze fără a avea siguranţa locului de muncă. Incertitudinea îi va determina pe oameni să fie precauţi şi să cheltuie mai puţin. Publicul s-ar putea solidariza prin strângerea unor fonduri care să susţină artiştii şi lucrătorii independenţi, dar sumele care s-ar strânge ar fi probabil insuficiente pentru a ne acoperi pe toţi, iar iniţiativele civice de strângeri de fonduri se vor duce pe bună dreptate în primul rând către instituţiile medicale care au nevoie mai mare de ajutor.
Țin legătura cu artiști din alte țări, unde măsurile au venit destul de repede. În Berlin, atât administraţia locală, cât şi cea federală au pornit programe de asistenţă socială pentru artişti şi freelanceri, şi, la o scară mai largă, pentru întreprinderi mici şi mijlocii afectate de corona-criză. Artiştii şi lucrătorii culturali pot în prima fază să aplice pentru şomaj, apoi există nişte alocaţii între 5000 şi 15000 de euro pentru întreprinderi culturale mici cu mai puţin de 10 angajaţi, scutiri de taxe şi impozite, programe speciale ale Fundaţiei Orchestrei Germane pentru muzicieni etc.. Există şi rezerve financiare ale fundaţiilor culturale federale, şi protecţie socială legate de cheltuieli, salarii şi chirii pentru artişti, lucrători culturali şi freelanceri. Sunt multe şi variază în funcţie de domeniul de activitate şi rezidenţa. În Zürich, administraţia locală oferă ajutor sub forma unei „diurne” pentru toţi freelancerii înregistraţi la casa de asigurări cantonală. Au dreptul să solicite aproximativ 2000 de franci pe lună, ceea ce în Zürich îţi asigură minimul necesar.
„Ar trebui să ne gândim serios la o schemă de ajutor”
Cătălin Cristuțiu, monteur de film
Până la finalul lui aprilie, lucrez la un film început puțin înainte de debutul crizei. Programul de montaj a rămas același, însă următorul proiect la care voi lucra este foarte probabil să se amâne, pentru că filmarea ar fi trebuit să înceapă în iunie. Amânarea este un lucru obișnuit în cinematografie, însă acum totul este imprevizibil.
Cred că, odată ieșiți din criză, ar trebui să ne gândim serios la o schemă de ajutor, de tipul celei din Franța, „intermittent du spectacle”. Aceasta oferă artiștilor și tehnicienilor din cinema, teatru etc. un ajutor pentru perioadele în care nu lucrează (odată ce aceștia au adunat un anumit număr de ore muncite).
Mulți oameni trec prin aceasta perioadă grea cu ajutorul filmelor și pieselor de teatru, al muzicii, al literaturii, jurnalismului sau al artelor plastice, pe care le consumă de acasă. Multe dintre acestea sunt realizate de artiști sau lucrători independenți. Un sprijin popular pentru inițiative de ajutor este important; iar când totul revine la normal, fiecare poate să încerce să plătească o carte și nu să caute PDF-ul, să meargă la cinema să vadă un film, mai degrabă decât să-l downloadeze, să plătească pentru muzică, să doneze site-urilor pe care le citește, să cumpere bilet când merge să vadă o trupă sau un DJ care-i place.
Ideea este grozavă și sper să se continue după ieșirea din criză, sub forma șomajului intermitent de care am vorbit mai sus. Suma alocată de guvern este mică, însă poate asigura măcar plata utilităților și a alimentelor pentru o persoană. Să nu uităm, însă, că mulți dintre noi au copii sau plătesc chirie.
„Artiştii şi organizaţiile independente luptă pentru supravieţuire”
Catinca Drăgănescu, regizoare de teatru
Cred că e important de zis că, în teatru, pandemia de coronavirus a venit peste scăderea semnificativă a bugetelor şi reducerea numărului de premiere. Mie personal mi s-au amânat/ anulat (vom vedea) toate proiectele din teatrul de stat pe anul ăsta şi incertitudinea pluteşte asupra celor din independent pentru care există deja finanţare. Ziceam mai devreme de scăderea de bugete, pentru că asta a implicat şi o scădere a onorariilor încă de anul trecut. Motiv pentru care artiştii independenţi (în sensul în care nu sunt angajaţi cu contract de muncă) nu au rezerve.
Alături de colaboratorii mei, ne concentrăm eforturile pe ce se va putea face post-criză: aplicaţii AFCN, aplicaţii internaţionale, proiecte antreprenoriale, dezvoltarea de produse culturale alternative. Este interesat cum/ dacă obiceiul de consum va fi afectat sau nu. Anticipăm că nu va fi mult mai roz, iar reactivarea spaţiilor de spectacol se va face cel devreme în toamnă, ceea ce va crea o aglomeraţie de proiecte noi şi restante. Eu momentan am noroc cu experienţa din publicitate şi faptul că mai scriu texte pentru diverse proiecte de genul. Ca regizor, nu ştiu ce aş putea face în condiţiile în care nu mă atrage deloc mediul online ca spaţiu de reprezentaţie teatrală.
În mod normal, la nivel mondial, condiţia artistului independent presupune o muncă episodică. Activitatea sa variază ȋn funcţie de oscilaţiile pieţei. Statul, în Franţa, de exemplu, oferă un suport financiar pentru perioadele dintre proiecte, în care artistul nu obţine venituri – pentru că înţelege natura acestui tip de muncă. Deci, măsura actuală luată de guvernul României (aşteptăm publicarea ordonanţei şi metodologia de implementare) este evident salvatoare pentru mulţi, dar sperăm ca ea să reprezinte un milestone ȋn raportul statului cu categoria artiştilor independenţi – categorie lipsită momentan de statut pe piaţa muncii şi de protecţie socială. Poate că numai o situaţie de forţă majoră ca aceasta, care lasă artiştii (cel puţin din artele performative), în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea poate atrage atenţia la cel mai înalt nivel asupra precarităţii condiţiei noastre. Avem nevoie de un sistem de protecţie!
Cred că cel mai important lucru pe care îl poate face publicul în acest moment este să ne susţină în aceste demersuri, să militeze alături de noi pentru luarea unor măsuri concrete pe termen lung care să ofere stabilitate. Răspunsul meu este cu siguranţă idealist. La nivel concret, artiştii şi organizaţiile independente luptă pentru supravieţuire. Vizionaţi-le ofertele online, provocaţi-i la proiecte alternative (Națiunile Unite, de exemplu, au lansat un call deschis pentru artişti care să genereze formule creative de conştientizare socială cu privire la pandemie), folosiţi ocazia pentru a-i cunoaşte şi când toate astea se vor termina, nu uitaţi că precaritatea condiţiei lor continuă şi avem nevoie de presiune publică pentru a putea schimba ceva.
„Ori că ne omoară virusul, ori că ne omoară foamea, pentru mine e cam totuna, nu?”
Cătălin Rulea, muzician
Mi s-au anulat toate concertele începând cu 12 martie. Mi s-au anulat toate repetiţiile de la teatru şi toate proiectele de teatru. Mai am colaborări pe graphic design şi alte subramuri ale designului digital. Ba chiar am mai avut un mic job pe înregistrări. Am întrerupt un proiect de amenajare interioară pentru o companie. Şi mi-am intensificat activitatea de tată a unui copil de 6 ani.
Dacă aş avea o soluție alternativă, probabil că nu aş putea să ţi-o spun pentru că ar fi ceva mega inovator, care ar trebui înregistrat mai întâi la OSIM. Nu ştiu cum vor evolua lucrurile, dar ori că ne omoară virusul, ori că ne omoară foamea, pentru mine e cam totuna, nu? În plus, de când ne credem noi buricul pământului să fugim aşa ca șobolaneii de moarte?
Artiştii independenţi de ce sunt independenţi, se cred mai deştepţi? Toţi artiştii depind de ceva. Şi cei care depind de stat nu o să stea pe roze în curând. Mă rog, bănuiesc că totul se reglează, am văzut că se fac filmări online, de predat online se predă de mult, o să se cânte tot felul de lucruri online. În ceea ce priveşte protecţia socială, aceasta vine de la stat, din banii comuni. În acest moment, se luptă în zona sănătăţii publice, singurul cârlig pe care l-ar avea cultura ca să agaţe bani de la stat ar fi distrarea populaţiei ca să stea lumea în casă, la ecrane. În acest context, ar trebui ca toţi artiştii să fie pe TV şi să fie plătiţi din drepturi de televizare. Să înceapă revoluţia.
În ceea ce privește publicul, cum zic mai sus, să vedem artiştii pe sticlă, să ne uităm ce au să ne vândă, să ne facă să râdem, să zâmbim, să plângem, să gândim. Ecranele înseamnă manipulare, în sens social şi socialist acum manipularea trebuie să aparţină săracilor, celor cu veniturile decimate de criză.
Cât despre decizia guvernului, bravo lor. Bine că au de unde. Dar e pentru artiști dependenţi, vrei să zici, că, dacă erau independenţi, trăiau bine mersi. Toţi artiştii independenţi aplică la fondurile statului, toţi artiştii independenţi au colaborări cu teatre şi televiziuni de stat.
„Poate putem profita de acest reset necerut de nimeni”
Lea Rasovszky, artistă vizuală
Pentru mine lucrurile au avut un timing general foarte prost. Exact când început discutia despre covid, am aflat și vestea fatală că va trebui să eliberez asap spațiul în care aveam atelierul. Părea că am gasit o alternativă, în acest oraș în care spațiile de atelier sunt confundate cu spațiile pentru firme, și chiar atunci, aproape de procesul semnării actelor, a lovit beleaua și totul s-a blocat. Oamenii s-au speriat și e de înțeles. Drept urmare, tot atelierul meu cu acumulări de obiecte, lucrări, mape, chestiuțe magice, cărti, etc este acum în cutii, într-o depozitare. Acasă am doar câteva caiete și acuarele, când tot ce vreau e să fac chestii mari, desene și ceramică și obiecte și… Colaborarile (proiecte AFCN în mare parte și lucruri care se pot lucra la distanță) au rămas și lucrul a continuat, însă totul merge mai lent, fie s-a amânat, repet, totul este de înțeles. Mă bucur să văd că totuși se merge înainte și ne pregătim ușurel pentru când, eventually, se vor deschide ușile din nou.
O întrebare foarte bună, cea despre soluții alternative de supraviețuire, mantra de pe fundal a acestor zile. Principala mea sursă de venit (pe lângă ocazionalele vânzări de lucrări) este din cursuri de educație creativă, fie la MNAC, prin Matka sau diverse alte colaborări. Aici am simțit cel mai puternic impactul momentului. Totul s-a oprit brusc. E incert când se vor relua și sub ce formă. Se va schimba ceva fundamental în dinamica grupurilor? Vor fi aceste cursuri o prioritate (pe vreo schemă medie sau minoră
Poate putem profita de acest reset necerut de nimeni. Se discută de mult timp și cu motive foarte întemeiate despre fragilitatea segmentului creativ. Acest domeniu rezistă exclusiv prin pasiunea și reziliența celor care îl compun, nu din susținerea și interesul statului. Această anemie la nivel de susținere poate trece pe sub radar când totul merge bine, însă în moment de criză, se pune un reflector pe goluri, pe fisuri și se vede cât de precar poate deveni totul dacă este în continuu trecut cu vederea și amânat.
Ok, se poate porni cu un fond de avarii care să finanțeze pe o perioadă limitată activitatea pentru ca intrarea în ritm să se facă cumva mai lin. Dar pe termen lung, în acest după abstract care ne așteaptă inevitabil, sper că vom avea puterea să mergem către regândirea schemei generale, deschiderea mai multor linii de finanțare, implicat și sectorul privat, apariția mai multor spații destinate atelierelor/studiourilor și la chirii rezonabile, un circuit de tipul ăsta care să funcționeze natural și simultan pentru ca mai multe entități să aibă șansa de a face ce își propun.
Cred că trecem împreună cu publicul prin criza asta și tot ce putem face e să fim atenți unii la alții, să arătăm solidaritate în moduri simple și sincere. Sper să ne putem susține reciproc în aceasta perioada, iar metodele sunt multiple, avem social media ca unealtă, poate mai mult ca vreodată.
Nu mă așteptam ca guvernul să ia vreo măsură pentru artiștii independenți (mă suprinde atâta cinism din partea mea, dar ăsta e adevărul). Ma gândeam că vor ignora o vreme mai lungă imposibilitatea de funcționare a celor ce compun acest segment sau că vor găsi niște soluții tâmpite pentru a arăta că le pasă, un monument mișto din sticlă și bronz, pe bani mulți, flancat de zeci de panouri solare (sustenabil!), din care să cânte în endless loop inmnul. Realitatea este că da, este binevenit un ajutor proporțional cu necesitățile ample ale momentului, este un lucru pozitiv și firesc care poate face o mare diferență.
„Criza aceasta a demonstrat cât de lipsiți de protecție sunt artiștii independenți”
Elise Wilk, dramaturg
Eu am avut noroc, toate colaborările mele erau oricum sistate până în toamnă, deoarece în această perioadă trebuie să-mi termin lucrarea de doctorat. În schimb, mi s-au anulat mai multe deplasări în străinătate, unde trebuia să susțin workshopuri sau să asist la câteva lecturi din piesele mele. Și e foarte posibil să se anuleze proiectele la care trebuia să lucrez începând din toamnă.
În România, ca autor de teatru nu ești afectat financiar dacă se anulează spectacole aflate deja în repertoriu, pentru că onorariul este același, indiferent dacă un spectacol se joacă o dată sau de 100 de ori. Însă în alte părți ale Europei ești plătit din tantieme, adică un anumit procent din încasările unui spectacol. Este cazul unui spectacol din Grecia, care a fost anulat din cauza pandemiei, așadar nu mai sunt plătită.
Pentru mine, nu vor exista probleme financiare, deoarece veniturile mele nu provin exclusiv din drepturi de autor, fiind și angajată. În plus, nu trebuie să plătesc chirie, iar dacă situația se va înrăutăți, voi apela la economii.
Criza aceasta a demonstrat cât de lipsiți de protecție sunt artiștii independenți dacă ajung în imposibilitatea de a lucra. Dar acest lucru s-ar putea întâmpla și în vremuri „normale”, de exemplu în cazul unui accident. Cine îți asigură atunci veniturile? Cred că soluția este crearea unui sindicat al artiștilor independenți.
Decizia guvernului de a sprijini financiar artiștii independenți în această perioadă înseamnă normalitate. Și în alte țări există măsuri similare- de exemplu, în Austria ești plătit pentru toate proiectele care trebuiau să se desfășoare în această perioadă, iar în Germania îți este asigurat un venit minim până îți poți relua activitatea.
Și publicul poate să contribuie la susținera artiștilor. În primul rând, dacă a cumpărat bilete la spectacole care s-au anulat, să nu mai solicite restituirea banilor. În al doilea rând, să plătească pentru a vedea conținut online. Din păcate, momentan acest lucru este posibil, din câte știu, doar în cazul spectacolelor difuzate de unteatru, Teatrul Apropo și Teatru 3G.
„Drumul către iadul românesc e pavat cu intenții bune”
Roxana Gamarț, cofondatoare a galeriei de artă Mobius
În mod obișnuit, munca mea presupune o continuă socializare – pentru că arta este creată de și pentru oameni. Galeria a atras întotdeauna un public numeros, așa că aproape peste noapte mi-a devenit imposibil să îmi continuu activitatea. Am suspendat pe o perioadă nelimitată de timp activitatea galeriei, am amânat expozițiile rămase în agenda din primăvara aceasta – și mă refer aici la expozițiile Leei Rasovszky, cea a lui Saddo – care a pretrecut un an la pregătirea lucrărilor ce urmau să fie expuse, precum și expoziția dedicată artiștilor emergenți pe care o plănuisem pentru iulie. Inclusiv programul expoziției din această perioadă a fost modificat, programul cu publicul fiind suspendat imediat ce a devenit clar că orice apropiere între oameni poate fi un factor de risc pentru cei care ne treceau pragul. E foarte greu de gestionat psihic și emoțional întreaga situație, mai ales că aceste amânări și suspendări sunt trasate pe termen nelimitat.
Este o perioadă încărcată cu multe necunoscute, nu știm cât va dura această nouă realitate în care trăim și nici care vor fi efectele ei la nivel social și economic – putem face doar proiecții și sigur că putem intui că vom parcurge o perioadă economică dificilă după ce vom depăși criza sanitară – până la urmă, orice schimbare aduce cu sine o ieșire din zona de confort. Iar acum vorbim de o schimbare extrem de abruptă, care nu ne lasă prea multe coodonate cu care să lucrăm. Acum toată lumea s-a mutat sau înceacrcă să se mute online, dar online-ul produce prea mult zgomot, după părerea mea. Însă nu avem alternative, deocamdată ne vom întâlni toți în acest spațiu-purgatoriu, unde împreună vom pune la cale un simulacru al vieții pe care o aveam înainte de declanșarea pandemiei. Mobius pregătește o serie de vizite online la atelierele artiștilor, precum și o expoziție de grup, tot online, intitulată provizoriu Living History, cu lucrări produse de artiștii galeriei, în această perioadă de excepție pe care o parcurgem. Pe site-ul galeriei, există acum și platforma de ediții limitate de unde cei interesați pot achiziționa printuri după lucrări originale ale artiștilor galeriei, numerotate și semnate în original de către artiști.
Crearea unui sistem de protecție socială pentru artiștii independenți este un subiect de discuție vechi. Din păcate, nu s-au luat niciodată măsuri reale, discuțiile nu s-au materializat în fapte, iar acum deja suntem în plină criză. Înțeleg că există intenția de a se oferi un sprijin în perioada aceasta, dar drumul către iadul românesc e pavat cu intenții bune. Cred că este absolut necesar ca Statul să facă achiziții de la artiștii contemporani, să le vină în întâmpinare cu sprijin și soluții reale la problemele cu care se confruntă – nu doar pe timp de criză. Să nu uităm că artiștii de azi sunt creatorii patrimoniului cultural de mâine. Mă tem însă că prea puțini dau vreo importanță reală acestui aspect.
Publicul larg se poate bucura în continuare gratuit de expozițiile și conținutul creat de artiști – din punctul ăsta de vedere, nu se schimbă nimic. Doar spațiul unde sunt expuse lucrările este diferit – vorbim de spații virtuale în loc de obișnuitele spații expoziționale fixice. În schimb, cei care doresc să sprijine cu adevărat activitatea galeriei și a artiștilor pot achiziționa fie lucrări în original, fie ediții limitate ale lucrărilor originale. Cu privire la decizia guvernului, nu mai am ce comenta – e un minim de sprijin oferit, nu se compară cu cele 50 de miliarde de euro pe care Germania îi pompează acum în scena culturală locală, dar e un început.
În afară de Germania, pe care tocmai o menționam mai sus, în Austria există un program numit Härtefonds, oferit de Stat galeriilor de artă, prin care entitățile care se încadrează în această categorie beneficiază de un ajutor de 6000 euro fiecare, sumă oferită pentru următoarele trei luni. Iar pentru artiștii independenți s-a pus la dispoziție suma de 500.000 euro. În țările occidentale, mecanismul scenei de artă contemporană este mult mai bine pus la punct, nu prea suportă comparație cu ce se întâmplă la noi, în România, unde galeriile și spațiile independente duc încă o muncă de pionierat.
„Foarte mulți independenți trăiesc pandemia cu teama de a fi dați afară din casă”
Ileana Szasz, doctor în antropologie vizuală
De când activitățile culturale și sociale au fost puse în stand by, în sectorul independent nimeni nu are de lucru dar toată lumea muncește. Nimeni nu este sau nu va fi plătit, pentru că nu lucrează sau, mai bine zis, pentru că nu prestează. Munca neremunerată pentru a găsi proiecte în care să-ți practici meseria este un fapt cronicizat de ceva ani. Acum, ca în orice situație de criză, se acutizează problemele celor mai vulnerabile categorii de oameni de pe piața muncii. Cei mai mulți caută soluții disperate la cheltuieli imediate. Un astfel de exemplu este cel al unui grup de actori independenți care a lansat o platformă online de donații care să-i ajute pe aceștia să își achite chiriile.
Foarte mulți „independenți” trăiesc pandemia cu teama de a fi dați afară din casă, sentiment pe care unele categorii sociale îl au perpetuu. Dacă asigurarea de sănătate și alte facturi mai pot aștepta, iar mâncare mai primești de la părinți, plata chiriei este o cheltuială iminentă și recurentă. Faptul că un grup de oameni (actorii independenți) care aparțin unui sector de muncă precară a reușit să se coaguleze și să facă vizibilă o problemă cu care se confruntă, pare a fi un efect pozitiv al situației actuale. În categoriile celor care prestează munci atipice, lipsesc în general forme de organizare care să militeze pentru asigurarea unui minim de stabilitate și protecție socială. Lipsa constanței veniturilor, munca fragmentată în proiecte de scurtă durată, absența predictibilității pe termen mediu și neplata CAS-ului între joburi sunt caracteristice acestui sector. Efectele produse de acestea cuprind o paletă foarte largă de probleme, de la forme de auto-exploatare, la consecințe serioase de natură psihică. Din păcate, aceste subiecte apar frecvent în discuțiile de la Légère și în postăr care strâng multe emoticoane - și mai puțin pe agendele politice.
Sub presiunea constantă a identificării surselor de venit disponibile pe piață pentru luna următoare, fiecare caută soluții pe cont propriu la problemele cu care se confruntă. O astfel de căutare este și inițiativa actorilor. Cu toate că este vorba de o mobilizare a unui grup de lucrători independenți, scopul este de găsi o salvare punctuală și nu o rezolvare pentru această problemă care afectează întregul sector.
Statul promite sprijin marilor companii, foarte timid întreprinderilor mici și mijlocii și datornicilor la bănci. Dar cum ar putea, în acest moment, să ofere statul ajutor pentru cei care au o activitate și un mod de a primi și cheltui banii ambigue pentru fiscalitatea oficială? Cum ar putea primi „independenții” ajutor pentru plata chiriei, când în foarte multe cazuri aceasta nu este declarată - pentru că taxele ar fi suportate tot de chiriași. Chiar dacă statul ar impune cumva suspendarea plății chiriilor, cele plătite cash, la pragul ușii, rămân la latitudinea proprietarului. Puține șanse ca statul să caute și să ofere soluții pentru oameni și probleme care nu există fiscal. Așa că, fiecare e laissez să faire ce poate.
În lipsa unui sistem care să ofere asigurări oamenilor de rând în fața riscurilor (cum beneficiază acționarii marilor companii) consecințele problemelor de muncă preiau modelul pervers al competiției cauzelor sociale care concurează (mai mult sau mai puțin conștient) unele cu altele pentru donații. Companiile oferă bani în funcție de beneficiile de imagine pe care le pot obține, oamenii în funcție de afilierile emoționale, sentimente de solidaritate sau pentru a-și valida un oarecare statut moral. Astfel, uneori pledoaria cauzelor ajunge să fie adaptată la nevoile donatorilor. În cazul actorilor capitalul de imagine de care beneficiază este cu siguranță un atu pe care alți lucrători independenți, ”mai din culise” nu îl au.
Fără o minimă siguranță este dificilă deținerea controlului asupra activității de zi cu zi, asupra timpului și energiei cu atât mai puțin asupra prevenției situațiilor de risc, prin forme de organizare. Ajunși apoi în situații extreme, oamenii aleargă disperați după soluții de dezinfectat.
„Insecure people make bad democrats, tending to support populists and worse”. (*„Oamenii nesiguri sunt proști democrați și au tendința să-i susțină pe populiști, ba chiar mai rău”. (Guy Standing, economist)
Imagine principală: Lucrare de Lea Rasovszky Foto: Galeria Mobius
