Am stat de vorbă cu artista Nona Inescu pe o bancă în Grădina Botanică din București despre punțile dintre noi și natură, despre vulcani și trovanți, despre flori, apocalipsa climatică și focul care ne așteaptă după colț.
Când ne-am întâlnit era foarte cald, iar Nona tocmai se întorsese din Mănăstireni, Cluj, unde fusese într-o rezidență de creație.
Nona e mereu în mișcare, poate că ăsta e unul din motivele pentru care rezonez cu lucrările ei. Au delicatețe, nostalgie, curiozitate, senzualitate și puțin mister, totul într-un ambalaj atât de simplu și direct, de nu-ți dai seama cum poate conține atâtea. Privește către legătura dintre corpul omenesc și natură, și lucrează în medii diferite - obiect, instalație, fotografie, sunet, ca să umple un spațiu cu un întreg ecosistem imaginat.
E reprezentată de galeria SpazioA din Pistoia, Italia și, de câțiva ani, lucrările ei sunt expuse prin toată Europa. În primăvară a avut prima ei expoziție personală în Franța - Grey Gardens, la Centre d'art de Saint-Fons, iar până la sfârșitul lui octombrie puteți să îi vedeți câteva lucrări la Grădina Botanică din București, în expoziția de grup Gems! for the Garden.
Cum ți-ai găsit drumul?
În perioada liceului eram convinsă că vreau să studiez modă, și am început să fac niște experimente care erau mai degrabă legate de cercetare- mă interesa procesul de documentare din spatele unui obiect vestimentar care are legătură cu corpul uman, dar care nu e neapărat purtabil. În momentul ăla nu-mi dădeam seama că asta fac, dar eram mai mult orientată către artă decât către industria modei.
În clasa a 12-a am făcut un proiect cu designerul vestimentar Ana Alexe, ea m-a ajutat atunci, eu nu știam nici să cos, nu știam să fac nimic, practic. Erau 3 piese pentru gemeni siamezi, niște haine unite între ele care creau un fel de corp comun. Cu lucrarea asta am aplicat mai departe la o școală din Anglia, la Chelsea, unde m-au acceptat. Acolo am stat un an. Partea de educație era foarte ok, iar oamenii erau mult mai deschiși decât în România- mi-a lărgit foarte mult orizontul experiența respectivă, dar în același timp viața din Londra nu era pentru mine. Am găsit în Belgia un loc în care să studiez ce-mi doream- un fel de modă mai conceptuală, care nu are legătură cu industria modei. Am intrat și acolo, doar că am constatat că lucrurile stăteau exact invers: trebuia să te integrezi fix în tiparul de lucrător în lumea modei, și nu interesa pe nimeni cu ce referințe vii din afara designului vestimentar. Totul era autoreferențial, istoric, tehnic, și dacă aveai un alt interes, legat de arhitectură sau artă, și încercai să incluzi în procesul tău toate influențele astea, nu era în regulă. Așa că am decis să opresc acest drum și a urmat mică răscruce.
Am hotărât să mă întorc în România, pentru că eram destul de pierdută acolo, inclusiv din motive financiare. Aici am decis să studiez ceva într-o zonă creativă, și am mers la Foto-Video, la UNARTE. Școala mi-a oferit un fel de platformă în care am reușit să construiesc, să mă dezvolt și să fac ce vreau. Așa am ajuns să fac și primul proiect care implica plante - era un proiect de grup, și împreună cu doi colegi de la foto-video am propus să documentăm flora spontană din București. Să luăm specimene și să găsim pe cineva care să ne ajute să le identificăm, să vedem care-i treaba cu aceste specii de flori care cresc din ciment, și care nu au nevoie să fie udate, sunt foarte puternice, și în fiecare an cresc din ce în ce mai mult. Am găsit o doamnă de la Grădina Botanică din București, care a fost foarte fericită să ne ajute. Așa am descoperit că în București cresc ferigi de la munte și tot felul de alte surprize. Am pus imaginile și informațiile despre plante într-o carte pe care am tipărit-o într-o ediție foarte mică.
Tot atunci m-am gândit și pentru prima oară la fosile de plante, am încercat niște experimente cu ciment și amprente de plante, iar prin al doilea an de facultate am fost invitată să am o expoziție personală la galeria Sabot, din Cluj. A ieșit bine, ăsta a fost declanșatorul cumva, și de atunci lucrurile au mers destul de constant. Lucrurile s-au legat așa, ca un bulgăre. În 2016 am avut și prima expoziție în Germania, o expoziție de grup la Nürnberg. Am beneficiat mult și de pe urma diseminării documentației foto a expozițiilor online, pentru că așa mai multă lume a avut acces la ce fac eu, pentru că au apărut imagini de la expoziții pe tot felul de site-uri. După a apărut și Instagramul în schemă și așa s-au deschis foarte mult orizonturile și oportunitățile mele. Acum 20 de ani, chiar și 10 ani, lucrurile ar fi stat foarte diferit.
De-a lungul anilor am avut parte de mult ajutor. Am și o listă de mulțumiri pe care m-aș bucura să o includ: Vlad Nanca, Giuseppe Alleruzzo (SpazioA, Pistoia), Mihaela Vasiliu (Chlorys), Simina Oprescu, Ion Predescu, Cosmin Tapu & Mihaela Vasile.
Care e conexiunea ta personală cu natura și cu subiectele care te inspiră?
Am copilărit într-o sufragerie cu o vitrină plină de flori de mină și de alte lucruri adunate de părinții mei în perioada lor de practică și de studii ca geologi. Unele erau chiar furate de la Facultatea de Geologie la Revoluție și înainte să vină minerii. Mama mi-a zis că a luat câteva ca să le salveze. Nu-s așa multe, dar au fost tot timpul o prezență constantă în viața mea aceste pietre. Când eram mică, tata mă ducea la Muzeul de Geologie, era foarte pasionat să-mi povestească despre fiecare cristal și mineral, pentru mine foarte plictisitor, eram mult mai interesată de fluturii de la Antipa. Pietrele atunci nu-mi spuneau nimic, dar peste ani am început să dezvolt și eu o fascinație pentru lumea asta și atunci m-am gândit să le cer ajutorul, să le cer informații. Chiar de curând i-am întrebat despre niște fosile, dacă le pot plasa într-o epocă geologică așa, aproximativ, și mi-au trimis o hartă plină de informații, cu toată regiunea Clujului.
Eu nu tratez lucrurile atât de științific, la mine e mai degrabă emoțional - caut un fel de potențial afectiv în toate aceste personaje non-umane, pietre, plante și așa mai departe.
Deci, care e legătura cu realitatea în procesul de formare al lucrărilor tale?
Există un fel de atracție sau un fel de fascinație pentru tot felul de procese naturale care se regăsesc și în corpul uman, îmi place să creez legături, poduri între toate aceste lumi care coexistă. Evident că îmi place să știu puțin și din punct de vedere științific, cum funcționează, dar mă pierd într-o poezie puțin speculativă. Încerc să nu fie foarte antropomorfic ce fac, deși uneori cad și eu în această capcană. E cumva câte puțin din tot, sunt multe intersecții între biologie, literatură și arte vizuale. Și până la urmă interesul meu acolo se oprește- la potențialul pe care îl are partea vizuală.
Pentru mine fotografia nu a fost niciodată suficientă, nu m-a interesat să lucrez ca fotograf. Partea fotografică sau partea video din lucrările mele e doar cumva o bază pe care construiesc mai departe în 3D și mă extind în spațiu. Fotografia e mai curând parte din procesul de research- o tratez ca pe o lucrare de multe ori, dar în același timp nu sunt niciodată fericită să fie doar asta. Uneori nu mă satisface nici partea sculpturală singură, îmi place să invadez spațiul cu totul, și îmi place foarte mult dialogul dintre medii. Se completează foarte bine și se creează o tensiune din care poți să-ți extragi singur un fel de narațiune sau feeling. Cred că așa e mult mai apropiat de cum percepi lumea în general, faptul că nu e ceva 2D- ești tot timpul ghidat și de imagini, și de spațiul tridimensional.
Cum alegi ce fel de limbaj, ce fel de obiect și de material se potrivește cu ce subiect? Cât la sută din procesul tău e cercetare și apoi cât e producție?
E tot timpul ca un mozaic de elemente. Uneori poate să înceapă de la o plantă tot research-ul, alteori de la o carte, de la o anumită frază. Dar nu am nici o regulă și nici un fel de disciplină, de fapt. Incursiunile și călătoriile mele au un aport foarte mare. Îmi place să mă expun foarte mult la tot felul de stimuli și să văd multe locuri noi. Foarte rar merg țintă să documentez planta X în locul respectiv, e mai degrabă un soi de întâlnire spontană, și apoi dacă e un subiect care mă atrage, merg mai departe pe firul acela. Contează mult partea de research, iar de partea de producție sau implementare a proiectului sunt semi-detașată, pentru că nu știu să fac foarte multe lucruri cu mâna mea. Fac designul de obiect, și apoi încerc să găsesc soluții. Materialele tot timpul vin ulterior subiectului. De exemplu, am lucrat puțin cu plante carnivore sau insectivore. Ele sunt atât de mici și de fragile, iar asta m-a făcut să mă gândesc la cum aș putea să le măresc, păstrând fragilitatea lor. Așa am ales sticla ca material. Am făcut sticlă lipită pe sticlă, ceea ce e foarte fragil, aproape imposibil.
Ce fac eu nu sunt niște reprezentări corecte din punct de vedere științific ale plantelor, dar sunt inspirate din realitate. Lucrez cu mult metal pentru că mi se pare foarte versatil, și sunt și un pic ca o coțofană - foarte atrasă de lucruri lucioase. Îmi place și contrastul dintre un material industrial, rough, care poate fi transformat în ceva aproape de bijuterie, dar e complet la spectrul opus față de elementele naturale, care nu sunt prelucrate deloc de mâna umană. Dacă le pun împreună, se întâmplă ceva. Am încercat să lucrez cu tot felul de medii- ceramică, sticlă, metal. Partea de sticlă e dificilă, pentru că sunt foarte puține locuri în Europa unde se lucrează, e costisitor și greu de accesat.
Care e echilibrul bun pentru creație?
În perioadele în care am presiunea de a veni cu idei noi și de a produce lucrări, nu chiar pe bandă rulantă, dar mai des decât aș putea eu în mod natural, mă surprind că nu mă mai bucur de lucruri. Deci nu mi-ar plăcea să cresc prea mult, să ajung să am succes mai mare, pentru că asta ar însemna un ritm mai alert de producție. Nu te mai bucuri de lucruri și le tratezi cu mai multă superficialitate. Cred că accelerarea procesului poate pune în pericol senzația de bucurie. Creativitatea e un mușchi foarte sensibil, trebuie să îl ții antrenat, nu poți abandona totul un an, pentru că îți pierzi energia. În același timp, dacă îl chinui prea mult, nu mai dă randament.
Poate părea că sunt un pic nestatornică - nu am un atelier în care să lucrez cu orele, călătoresc foarte mult, sunt tot timpul împrăștiată peste tot, dar cred că are și avantaje genul ăsta de viață pentru munca mea, pentru că mă expun la mult mai multe informații și experiențe. Nu știi niciodată de unde sare inspirația și cumva trebuie să mențin genul ăsta de fugă continuă.
Locuri noi, natură, muzee?
Exact, totul. De la a petrece timp în natură, în diferite locuri, în orice fel de spațiu, la orașe mari, muzee de științe naturale, muzee de orice fel, nu doar de artă, grădini botanice. Cum e cea din Palermo, care e foarte spectaculoasă, sunt acolo cei mai mari copaci din Europa, un ficus care vine din Australia. E o fostă grădină colonială, are acest trecut, au și un mic muzeu botanic. De fapt, majoritatea grădinilor botanice din vestul Europei sunt grădini coloniale.
Am fost într-o rezidență în Palermo și m-a interesat să cercetez asta - cum au ajuns plante de pe tot globul să crească acolo, să fie asimilate complet, să devină chiar simbol național, cum e acest Ficus Macrophylla, care e într-o piață din Palermo și este arborele unității din Italia. El vine din Australia. Cercetarea m-a dus la aceste cutii din lemn și sticlă în care erau transportate plantele între colonii. Toate puterile coloniale foloseau acest sistem inventat de un biolog englez - un terariu care nu trebuie deschis pentru că planta se hrănește prin condens, apa se întoarce înapoi. Așa erau protejate plantele pe vapor, în călătoriile lungi. Cutiile astea arătau ca un fel de coteț de cățel, cu geam, în care erau puse foarte multe specimene de plante deja crescute, puieți. Au fost perioade de test, în care au murit multe plante pe drum, dar au scalat până la urmă tehnica acestor terarii la nivel industrial. Cele mai mari grădini botanice așa și-au făcut colecțiile, prin metoda asta. La un moment dat s-au oprit, undeva pe la sfârșitul secolului XIX, când și-au dat seama că importă ecosisteme complete, inclusiv dăunători care ajungeau să strice plantații locale și să creeze noi specii invazive în Europa și invers. În mod foarte arogant s-au gândit că omul poate să controleze complet natura și s-o mute de colo-colo. Toate grădinile botanice au un trecut întunecat, e important să punem lucrurile în context, dar în același timp au acum rolul de educație și conservare.
Ce simți în legătură cu datoria politică a artei? Care e responsabilitatea pe care o avem față de momentul în care trăim?
Cu atât mai mult cu cât lucrez cu subiectele cu care lucrez, cred că mă integrez într-un discurs destul de amplu despre cum se schimbă lucrurile în jurul nostru, clar nu pot să mă detașez politic. Nu cred că fac niciun fel de activism, cred că ce pot să fac eu prin arta mea este să pun un fel de reflector, nu neapărat pe o problemă, dar pe ce anume ne apropie de natură, ca să o tratăm cu mai puțin dispreț, cu mai multă atenție. Poate nu mai aprindem focul într-o pădure - dacă găsești o specie de plantă carnivoră sau niște copaci seculari, poate nu-i o idee bună să faci un grătar acolo. Mă gândesc că ăsta este rolul meu, să fac vizibile niște punți de legătură pe care le avem și să încercăm să prețuim mai mult toate micile creaturi din jurul nostru, care au fiecare rolul lor.
Asta am simțit în asocierile pe care le faci cu părți din corpul omenesc, mâinile care ating plante și pietre.
Da, nu suntem foarte diferiți. Am lucrat mult cu trovanții. Știu chiar o anecdotă cu părinții unor artiști care aveau un trovant în grădină și la un moment dat, după ce au lucrat pământul, s-a pierdut. A stat sub pământ vreo 10 ani, apoi l-au redescoperit și crescuse. Nu se întâmplă doar în perioade lungi, se poate întâmpla și în câțiva ani, dacă au condițiile necesare. E un fel de ciment mineral, natural, cu un fel de proces de agregare. Nu se cunoaște ce anume pornește acest proces, care e declanșatorul. Sunt straturi și straturi care se depun într-o formă circulară, din nou, nu se știe exact nici de ce cresc în forma asta rotundă, cu acele gâlme. Înăuntru există un element de natură animală sau vegetală, care se descompune, și asta pornește, probabil, procesul de sedimentare. E ca o mică fosilă, iar în solurile potrivite, cu multe gresii, nisipoase, cu ploaie, se produce acest proces de agregare. Dar rămâne un fel de curiozitate geologică, nu sunt explicații demonstrate științific.
În mod sigur toată lumea care a văzut lucrările mă asociază cu acele pietre și automat observă pietrele în jurul lor, poate un lucru la care nu se gândeau înainte. Cred că deja ăsta e un prim pas, dacă devii conștient de ce e-n jurul tău, apoi poți empatiza mai ușor cu problemele pe care le creăm, de fapt, tot noi.
Astea-s genul de povești care te atrag, nu? Procese organice cu puțin mister, cu poezie, cu potențial de asociere cu corpul omenesc?
Ce m-a atras pe mine la ele e că funcționează un pic ca un corp care se dezvoltă în timp, crește, și nu este un animal. În plus, există și proiecția asta - pareidolia sau apofenia. Asociem diferite lucruri cunoscute unor forme naturale - e o formă de sân, e o formă de față, orice. Trovanții au potențialul ăsta.
În principiu mă atrag curiozitățile, dar încerc să mă detașez un pic și să deschid mai mult orizontul și povestea practicii mele, nu vreau să fiu ca un cabinet de curiozități, nici să exotizez foarte mult speciile. Îmi atrag atenția tot felul de plante ciudate, dar în același timp cred că și o pajiște cu foarte multe flori și insecte poate să fie la fel de interesantă, sau niște liane cu care mă jucam când eram mică în parcul din București, pe care acum le văd în Letea, și mă gândesc la aspectul subtropical al pădurii din Dobrogea. Sunt tot felul de paralele și îmi place să intru într-un soi de dialog cu toate elementele cu care lucrez.
Acum la ce lucrezi?
Urmează mai multe proiecte. Primul e o expoziție de grup în Grădina Botanică din București- „Gems! for the Garden”, unde arăt lucrări mai vechi. Expoziția „Gems! for the Garden” poate fi vizitată până pe 31 octombrie. Urmează să fac niște lucrări noi pentru rezidența din Palermo, pe care le voi expune acolo la sfârșit de noiembrie. Trebuie să mai pregătesc două expoziții personale pentru anul viitor, pentru două galerii cu care lucrez, una din Italia și cealaltă în București.
Am început de curând să lucrez cu mai mult curaj cu plante uscate, să încerc să mă pliez nevoilor lor, adică să-mi adaptez practica în funcție de toate aceste plante care există deja. Mi-a plăcut experimentez, am avut noroc să găsesc niște plante interesante la grădina botanică din Lyon, care au fost aruncate sau erau trimise la compost- frunze de palmieri ș.a.m.d.. Mi-a plăcut să văd ce pot să fac eu cu aceste materiale existente și cum pot să mă învârt în jurul lor, să creez în jurul lor. Mai am o serie de lucrări care se numește Relicvarii, sunt un fel de cuști de metal care urmăresc forma trovanților, și încerc să duc linia asta mai departe, dar cu plante, pentru viața lor de apoi.
Cât de tare simți apăsarea apocalipsei climatice? Ne uităm către natură într-un moment de mare criză. Cum afectează asta practica ta, și starea ta de spirit?
Cred că cel mai mult mă sperie ideea de incendiu în momentul ăsta, pare că sunt din ce în ce mai aproape. Am văzut un film german, Afire. Acțiunea se petrece la Marea Nordului, în Germania, unde începe un incendiu în pădure. M-am gândit, eh, e Germania, nu-mi suna plauzibil. Dar cred că de fapt e foarte plauzibil, peste tot o să fie incendii. Mi se pare cel mai sfâșietor, pentru că am văzut în Grecia, pe insula Evia, munți întregi arși într-un incendiu din 2021. Au ars vreo 25.000 de hectare atunci. Arăta totul ca într-un film de Tim Burton, complet ireal și dezolant. M-a șocat, pentru că nu e doar o știre pe care o citești, te confrunți cu realitatea asta în care totul e ars și mort, și o să dureze atât de mult până se va regenera.
Asta mi se pare apocalipsa. Încerc să mă împac cu ideea că totul e foarte limitat și luăm lucrurile for granted, până ne va ajunge pe toți din urmă realitatea. Cred că dincolo de toate lucrurile care se întâmplă în același timp, dispariția insectelor, a plantelor, care nu sunt neapărat vizibile, focul rade totul. Cred că apocalipsa e cu noi, dar încă nu vrem să acceptăm ce se întâmplă. Și orice schimbări am face noi, eu și cu tine, atâta timp cât vor exista toate vasele alea de croazieră, de exemplu, niște blocuri imense pe apă, sau avioane private, nu cred că vom face o diferență.
Care e un tip de spațiu care te emoționează în mod deosebit?
Sunt multe locuri mici, presărate prin diferite părți ale lumii. Dacă ar fi să aleg, aș zice Delta Dunării și Italia. Delta Dunării o să fie întotdeauna un spațiu important pentru mine. Am fost prima oară când eram copil și am tot revenit, ultima oară am stat două săptămâni, a fost minunat. Cred că am descoperit un potențial pe care nu-l văzusem înainte și o sălbăticie pe care acum am mai multe instrumente să o percep și să o înregistrez.
Am fost pe insula Vulcano, care de fapt dă numele tuturor vulcanilor, este vulcanul originar, și arată ca un vulcan desenat de un copil. A fost superb și foarte intens, e foarte tropical la baza lui - nisip negru, palmieri imenși, banani, și poți să mergi până la crater, unde sunt izvoare sulfuroase, cu gaz și îl vezi cum e viu, cum respiră. E magic.
La ce ai vrea să lucrezi, într-un univers în care ai putea să faci orice? Ce ai face într-o utopie totală a creației?
Cred că mi-ar plăcea să ajung să creez niște ecosisteme cât mai complete, care să nu fie o copie a ce există în natură, dar care să ducă mai departe lucrurile. Asta aș visa să fac dacă aș avea cum, să nu fiu limitată de producție, de spații, de transport. Să am un blank canvas în care să pot să construiesc un fel de lume naturală în care foarte multe lucruri sunt posibile, și foarte multe interacțiuni sunt posibile. E foarte vag ce am zis. Multă lume face lucrul ăsta în literatură SF, Ursula K. Le Guin creează fix genul ăsta de lumi. Mi-ar plăcea să fac asta în mod real, nu doar cuvinte, chiar partea vizuală și interactivă. Să nu fie ca un parc de distracții, ci o reflexie a lumii mele interioare.
