Artele ne leagă unii de alții și unele legături nu se mai desfac niciodată. Sunt cărți în care ne recitim iubirile și prieteniile, sunt muzici pe care am învățat ce înseamnă împreună, cu tot cu bucurii, cu tot cu deziluzii. Sunt filme care ne-au definit relațiile și tablouri întâlnite în muzee care, fără știrea lor, au intrat în istoriile intimității noastre.
Deschidem azi pe Scena9 o serie despre aceste artefacte, care ne leagă de oameni care ne-au fost și ne sunt aproape: prieteni și tovarăși de drum, părinți și mentori, iubiți și iubite, foști și foste. Am invitat scriitori, jurnaliști, creatori de conținut și experți să caute prin amintirile lor și să scoată la iveală aceste artefacte.
În primul episod scriu despre cum au cunoscut această superputere a artelor Doru Căstăian, profesor de filosofie, Zavatos, creatoare de conținut, poeta Anastasia Gavrilovici și scriitorul Cristian Tudor Popescu.
„Ei i-am cântat din Depeche Mode, i-am explicat câte ceva din Kant”
E greu să îmi amintesc exact pe ce piesă m-am îndrăgostit prima dată sau ce citeam exact în acel moment. Asta pentru că citeam mereu, lălăiam mereu câte ceva şi, undeva, în adâncuri, am avut mereu raporturi profunde erotice cu cultura. Aşa cum am avut, în mod simetric, raporturi profund culturale cu dragostea. Cred că m-am îndrăgostit prima oară pe când eram în gimnaziu, când fiecare zi mă prindea cotrobăind biblioteca standard, de oameni ai muncii, a părinţilor mei. În mare, cărţi din colecţia BPT, foarte puţine pentru copii. Printre ele, Patrula spaţială a lui Cicerone Sbanţu, un volumaş SF pentru care făcusem o obsesie. Dar şi un exemplar din Jocul secund al lui Barbu, din care buchiseam uneori cu sentimentul că scormonesc într-o carte de vrăji.
Ca să fiu pe deplin onest, cred că am simţit primii fiori erotici pe când eram un simplu puşti de ciclu primar. Roxana, căci aşa o chema, e acum un vălătuc al memoriei în ceaţa trecutului, fiinţă de umbră şi ambră, un mit. Au mai fost câteva învoluburări adolescentine, idilele acelea de la 14, 15 ani când ascultam Depeche Mode şi începeam să mă confrunt deja cu primele questions of lust. Depeşar în bufanţi, mormăind Strange love şi Everything counts, lăcrimând însă pe ascuns cu un dor fără saţiu când la MTV (să fi fost Atomic?) se difuza Romantic world a Danei Dawson.
În perioada aceea mă îndrăgostisem fără speranţă (literalmente) de Irina, o puştoaică născută în Grecia din părinţi români, care îşi vizita, în fiecare vară, bunica cochetă care locuia în acelaşi bloc cu mine. Citind recent Sumki, emoţionantul microman al lui Amos Oz, n-am putut s-o văd pe Esti decât cu chipul Irinei. Vara în care am iubit-o (ea n-a ştiut niciodată) a fost cea mai mizerabilă şi mai splendidă vară a vieţii mele. Picasem la examenul de admitere la liceu, iar fata de care mă îndrăgostisem se plimba, superbă şi crudă, la braţ cu unul dintre bunii mei prieteni. Eram la pământ, disperat, fără o fărâmă de încredere în mine, dar tot acest dezastru intim era colorat în auriul metafizic al vârstei de aur şi smoală în care mă bălăceam.
În liceu am citit din frustrare, ştiam că nu există instrument mai eficient pentru a-ţi reconstrui încrederea în tine ca un pasaj dificil din Kant. Anii au trecut şi am învăţat finalmente să iubesc şi conştient, durabil. Nora, femeia lângă care am rămas până azi, doarme respirând încetişor în vreme ce termin acest text. Și ei i-am cântat din Depeche Mode, i-am explicat câte ceva din Kant. M-a ascultat, cu bunăvoinţa femeii îndrăgostite, aşa cum, cu aceeaşi graţie, a ştiut să aştepte să-mi trec prin ani toţi demonii. I-am dăruit la un moment dat un exemplar din Şotronul lui Cortazár ca să avem fiecare câte o faţă a oglinzii în care ne privisem dragostea. În primii ani ai dragostei noastre, l-am citit (împreună) pe Kundera, cu care am părăsit pe tăcute dragostea metafizică pentru dragostea, mai omenească, în care e loc pentru umbră, seducţie, simulacre, durere şi compromis. Încă citim, încă mergem la concerte. E o formă a fericirii.
Doru Căstăian este profesor de ştiinţe socio-umane la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” şi la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” din Galaţi, și profesor asociat de gândire critică şi bioetică la Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi.
„Când venea de la muncă, tata se oprea în câte un cinematograf”
Am început să iubesc filmele de foarte mică. Poveștile transmise pe ecrane au devenit un vehicul ce mi-au permis să ajung ușor la tatăl meu. Contextul haotic al anilor ‘90 l-au obligat să fie parte din fenomenul migrației românilor în afară. A plecat când aveam 2 ani și s-a întors când aveam 6, urmând 25 de ani de du-te vino în care îl vedeam cam o dată pe an. În aceste scurte perioade de regăsire filmele au avut un rol major. Când eram foarte mică m-am trezit cu un calup mare de VHS-uri de nu-l puteam cuprinde cu mânuțele mele. Era toată trilogia Star Wars, cea cu Harrison Ford tânăr și prințesa Leia în costum sexy, supusă unei arătări imense gelatinoase. Am devenit rapid un fan, iar discuțiile pe baza a ceea ce vedeam și-au făcut loc în conversațiile noastre ca instrument de conectare unul la celălalt. Tot un calup întreg de casete am primit și când a apărut Lord of the Rings, pe baza căruia am povestit ore în șir. Discuțiile despre ce simbolizează inelul îmi dominau gândurile când smulgeam buruienile din grădină după vreo conversație la telefon.
Când am vizitat prima oară Italia, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mergem la video-store să închiriem casete. Era cea mai cool chestie să intrăm amândoi în coconul ăla tapetat cu afișe de film, să ne alegem unul de pe ecran (nu exista smartphone la vremea aia, un ecran de pe care să îți alegi imagini era ceva magic), să introducem o bancnotă și să văd caseta ieșind. Am văzut multe filme în modul ăsta și cred că mi-a sedimentat această dragoste pentru totdeauna, pentru că oricât de deranjant sau greoi ar fi la ce mă uit, undeva în spatele minții mele, eu identific privitul unui film cu un act al dragostei părintești.
Uneori, când venea de la muncă, tata se oprea în câte un cinematograf (la Roma erau multe, inclusiv din astea mici, unde era singur) și în cursul săptămânii respective mă suna să vorbim despre ce a văzut. Așa am învățat, cred, să problematizez ficțiunea la care mă uit dincolo de „ți-a plăcut sau nu”, fiindcă subiectele de film erau un punct de start pentru a vira către discuții riguroase despre o problemă sau alta. De pildă, când tata a văzut The Revenant m-a sunat să-mi zică peste ce film impresionant a dat într-o seară, când era obosit, dar n-avea chef să meargă acasă. A intrat la el fără să știe că a rupt la Oscaruri și că a deschis o mare conversație despre schimbarea climatică, fiindcă producătorii nu găseau locații înghețate și de aici discuția a tot avansat. Prin intermediul ficțiunii am dezvoltat o relație apropiată și solidă cu tata și am reușit să ne cunoaștem viziunea asupra lucrurilor, principiile și valorile după care ne ghidăm prin viață.
Zavatos (Maria Zavate) este art director și creator de conținut digital. O poți urmări pe @zavatos.
„Literatură umană de foarte umană calitate”
Reușisem să public o carte. Nu vă puteți da seama ce însemna asta înainte de 1989. O carte de ficțiuni speculative. Câteva zile m-a traversat un soi de fericire.
Apoi, mintea mi-a călcat în gol. La ce bun cartea asta, cu ce schimbă fantasmele științifice puse pe hârtie coșmarul de ziua-n amiaza mare din jur? În loc să ies în stradă cu o pancartă, eu fac lumi în care mă pot refugia, luându-i și pe alții cu mine? Închipuirea nu-i o minciună? Scrisul nu e o amăgire lașă?
Din râpa asta, singur nu cred că aș mai fi ieșit. M-a scos tot hârtia, o bucată de carton pe care mi-a trimis-o prin poștă uriașul scriitor Ion D. Sîrbu. Povestirea lui „Șoarecele B” era pentru mine icoană de închinat. O capodoperă a literaturii imaginarului. Avusesem la Craiova o discuție cu „Gari” Sîrbu despre adevăr – mă fermecase inteligența debordantă cu care interpreta o propoziție a lui Heidegger, „Das Wesen der Wahrheit ist die Freiheit” [Esența adevărului este libertatea].
Craiova, 11 Aug. 987
Stimate domnule Cristian T. Popescu, am terminat de citit povestirea Pythia din volumul pe care ai fost atât de amabil să mi-l oferi. Consider Pythia, un mic roman, este literatură umană de foarte umană calitate. Țin să-ți spun asta – cu atât mai mult cu cât nu am văzut în viața mea nici un computer, nu știu ce este „un terminal”, ce înseamnă „display”.
Sper să ne vedem. Continui să citesc și restul – între timp m-am gândit că aceste rânduri colegiale te vor bucura.
Cu dragoste,
Ion D. Sîrbu
Cuvintele „literatură umană de foarte umană calitate” m-au salvat. Am păstrat cartolina lui Sîrbu până astăzi, ca pe un talisman, un dream catcher care să mă apere de coșmar. De câte ori am vrut să mă las de scris, mi-am așezat-o în fața ochilor.
Cristian Tudor Popescu este scriitor. A condus o vreme ziarul Adevărul, a fondat ziarul Gândul și platforma Republica. A fost realizator al emisiunilor „Cap Limpede” la Digi24 și „Piața Victoriei” la Europa FM.
„Muzica lui devenise soundtrack-ul poveștii noastre de dragoste și al sfârșitului ei”
Am citit undeva că oamenii de știință care au studiat compoziția pânzei de păianjen au descoperit că este unul dintre cele mai rezistente materiale din natură, mai bun până și decât kevlarul, din care se fac vestele antiglonț, suportând de cinci ori mai multă tensiune decât oțelul. Mă gândesc în felul ăsta la memorie, la persistența memoriei, vorba lui Dalí, și la felul în care tot ce am construit cu amintirile, muzicile, mirosurile, felurile în care cădea lumina peste obiecte și corpuri, filmele, imaginile, cuvintele pe care le-am stocat în mine sunt astăzi pânza mea, rezistentă și indestructibilă. Și așa cum pentru păianjeni pânza asta a lor e vitală (cu și pe ea reușesc să se hrănească, să se reproducă, să-și depună ouăle, să doarmă), așa și pentru mine memoria asta înzorzonată cu amintiri și emoții de tot felul mă ajută să funcționez, să-mi reglez mecanismele de apărare și supraviețuire.
Undeva pe pânza asta e și Rodriguez. Eram în primul an de facultate și am fost invitată să citesc la un eveniment de poezie și pentru a nu da bani pe cazare, am rămas peste noapte la tipul care mă invitase. După lectură, când am ajuns în apartamentul lui, puțin amețită de la vin și de euforia serii, m-am întins pe canapea cât timp el s-a dus să facă niște sandvișuri. Atunci, pisica lui mi s-a așezat pe piept (mi s-a spus mai târziu că e ceva rar, că nu face niciodată asta cu străinii), iar el a venit în sufragerie, a pus la laptop Sugar Man, melodia lui Sixto Rodriguez, și s-a întins lângă mine. Nu mai știu cât am stat așa, ascultând melodia asta cu acorduri stranii, obsesivă, aproape ținându-mi respirația, în parte ca să nu deranjez pisica, în parte fiindcă mă paraliza apropierea și prezența fizică a acestui bărbat lângă care simțeam că aveam să mai rămân. Și așa a fost, am devenit iubiți, l-am trecut în agenda telefonului „Sugar Man” și, așa cum se întâmplă când te îndrăgostești și vrei să-l cunoști și înțelegi pe celălalt cât mai bine, am început să ascult toate melodiile lui Sixto Rodriguez. Câteva săptămâni n-am putut ieși din albumele pe care le-am găsit, Cold Fact și Coming from Reality, m-am pus la punct cu cine era acest Rodriguez a cărui muzică îmi schimbase viața, electrizând două corpuri tinere într-o seară de martie.
Doi ani mai târziu, iubitul meu se afla cu o rezidență pentru artiști în Viena și era tare deprimat și anxios acolo, așa că m-am dus să-l vizitez. În după-amiaza primei zile ne-am uitat la documentarul Searching for Sugar Man, despre viața turbulentă și misterioasă a lui Rodriguez, muzicianul născut în Detroit, despre care se zvonea că lucra în construcții, că devenise celebru în Africa de Sud și că s-ar fi sinucis, dându-și foc pe scenă, în timpul unui concert. Dar oricât de mult am încercat în zilele acelea să-l smulg din tentaculele depresiei și oricâte minunății am fi văzut și ascultat, totul a mers anapoda între noi, ne-am certat și despărțit pe scările clădirii Secession, ne-am aruncat cuvinte grele, am plâns mult și în metroul care mă ducea spre aeroport am ascultat pe repeat una dintre melodiile mele preferate ale lui Rodriguez, Sandrevan Lullaby, care și acum mă aruncă în hăul afectiv de atunci. Muzica lui devenise soundtrack-ul poveștii noastre de dragoste și al sfârșitului ei, sinonimă cu agonia și extazul în același timp.
Cam în aceeași perioadă am cunoscut-o pe Maria, cu care am băut într-o dimineață la QP și care, nu mai știu cum a venit vorba, mi-a povestit că l-a văzut pe Rodriguez concertând în Londra, cu un an înainte să ne cunoaștem noi. Acum e una dintre cele mai bune prietene ale mele și simt că, într-un fel sau altul, Rodriguez a făcut conexiunea noastră și mai reală, și mai magică.
Acum, când scriu lucrurile astea, la masa din sufragerie, aspiratorul-robot pe nume Rodriguez (ce mi-ar fi plăcut să-l cheme pe fiul meu așa!) dă ture în jurul meu, executând mișcări repetitive, precise, structurate, deplasându-se, răbdător, într-o anumită ordine. Ca și cum ar țese o pânză.
Anastasia Gavrilovici este poetă și traducătoare, autoare a volumului multipremiat Industria liniștirii adulților. Despre alți Rodriguez, de data asta hamsteri a scris aici.
Dacă ai și tu o astfel de poveste despre un film, o carte, o piesă muzicală, un spectacol de teatru sau orice formă de artă care ți-a schimbat cursul unei relații importante, scrie-ne aici. Textul trebuie să aibă cel mult 400 de cuvinte.
