Când carpetele de pe pereţii bunicii se împletesc cu problemele unei societăţi în derivă, înseamnă c-ai ajuns pe tărâmul lui Megan Dominescu. O artistă vizuală cu totul specială, care construieşte cu andrelele o lume paralelă, în care animalele ajung la putere.
Prietenii îi spun că atunci când povestește ceva, pare că are pauze de Youtube Ads. Asta pentru că pornește de la o idee și trece prin altele până să o ducă la capăt pe prima. Mintea ei funcționează non-stop și caută conexiuni noi. Iar arta o ajută să-și facă ordine în gânduri și să țină anxietatea la foc mic. Fie că e în tren sau în avion, acasă sau la atelier, Megan Dominescu are nevoie constant să deseneze sau să lucreze cu textile. Un exercițiu pentru suflet și pentru creier prin care procesează emoții și idei pentru lucrări noi. De multe ori inconștient. În tapiseriile pe care le face, folosește contrastul dintre critica socială şi spaţiul paşnic, domestic asociat textilelor, pentru a transmite imagini puternice despre absurdul societăţii de azi. Umorul şi expresia naivă le fixează şi mai bine.
Născută în Olanda, crescută în Statele Unite și stabilită în România, Megan are 26 de ani și și-a croit un loc doar al ei în arta vizuală de la noi. A studiat Pictură la Bucureşti şi o vreme s-a chinuit să se adapteze la ce credeau profesorii ei din facultate că înseamnă arta. Asta i-a înăbuşit libertatea de a se exprima cu pensula aşa cum voia ea. A lăsat pictura în fundal şi s-a concentrat aproape exclusiv pe lucrul cu textilele, deprins de mică de la mama şi bunica ei. Așa s-a eliberat de convenţii. Acum „pictează” cu andrelele ce nu reușește să transmită cu pensula pe pânză.
Pe lângă imagini poetice sau scene comice din viaţa cotidiană, multe dintre lucrările ei arată ca nişte ştiri pop despre colapsul omenirii, sufocată de capitalismul consumerist: o oaie atacă un jandarm; un câine jefuieşte un livrator de la Uber Eats; fantomele ocupă Ikea după ce au fost evacuate din cauza gentrificării; Bigfoot stabileşte recordul pentru cea mai mare amprentă de carbon după un zbor cu avionul; găini-cercetătoare fac experimente pe oameni. Miza artistică e clară: Megan deconstruieşte structuri de putere în lucrările ei și construieşte la schimb un sistem social mai funcțional. Unul în care animalele preiau controlul.
M-am întâlnit cu ea la un curs de croșetat pe care îl ține în București. Când în atelierul ei, când la Filaret 16, un spaţiu anarhist unde, într-o duminică, participanții stăteau în cerc, înconjurați de suluri de aţă colorată. Parcă veniseră la o sesiune de terapie în grup. Mânuitul andrelelor îi ajută să se deconecteze de gânduri și emoții negative, într-o atmosferă caldă, în care vulnerabilitatea se simte la ea acasă. Am dat acolo, printre alții, peste un student la Psihologie care împletea un fular și peste o femeie ofițer care „dezertase” din Armată ca să lucreze la o țestoasă tricotată. „Adevărul e că, de când croşetez, nu că nu mai ajung la mine lucrurile nașpa, mă simt invincibilă”, mi-a spus ea. „Când mă uit la ce fac, îmi dau seama că iese un drăguţ din ăla sincer.”
Am vizitat-o pe Megan şi în atelierul ei din Moxa. Clădirea care îl găzduieşte are un istoric contracultural: în ea încă mai răzbate zgomotul petrecerilor underground din barul de cartier Sims sau din spațiul feminist Corp. După ce treci printr-un labirint de spaţii semi abandonate, care aduc cu un squat ocupat de punkeri, dai de o cameră spaţioasă, ordonată, unde te întâmpină la intrare, deasupra uşii, o pictură mare cu „Masaj erotic la 80 de lei”. Pereţii sunt plini de desene şi afişe, peste care tronează un mic pupitru de DJ, unde face muzică unul dintre colegii de atelier ai lui Megan. Artista a ajuns să perceapă spaţiul ăsta ca pe un birou. Acolo mi-a povestit traseul ei artistic și mi-a explicat ce se află în spatele covoarelor ei ultra colorate și bizare cu care merge în turneu prin Europa și prin State.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Evadarea din State
Mama a plecat din București în ’90 și s-a stabilit în Washington DC. Acolo l-a cunoscut pe tata. El a prins la un moment dat un job în Olanda. M-am născut acolo. Ca să fiu cetățean olandez, trebuia să renunț la orice altă cetățenie. Ai mei au zis că mai bine să fiu americancă și româncă. Așa că m-au dus în DC, unde am stat până în 2014. Tata a fost foarte bolnav mulți ani. A avut leucemie și a murit în 2013. Am fost super deprimată după moartea lui. Nu știam ce să fac. Nici nu-mi doream să merg la facultate acolo. Niciodată nu m-am simțit bine în State. I never really fit in. Voiam să plec undeva.
Familia mea avea un apartament în București. Era cea mai ieftină și ușoară variantă. Am terminat liceul în Washington în trei ani în loc de patru, ca să plec mai repede. Știam foarte puțină română, de la bunica, dar chestii basic. A fost foarte greu când am ajuns aici. N-am făcut nimic în primul an. Nu știam pe nimeni. Nici n-am încercat să-mi fac prieteni. Mama a venit doar două luni și s-a întors în State, că lucra. Mi-am luat o bicicletă. Am stat în casă și, în rest, m-am plimbat mult cu bicicleta. Acum știu toate străzile din București. Am făcut și un curs de română de un an, ca să pot da la facultate.
Croșetam și desenam de mică. Făcusem desen și la liceul de artă, în Washington. Voiam să fiu artistă. Așa că m-am dus la Arte, la Pictură, la București. Voiam mai mult să cunosc oameni. Toată lumea zicea că sunt foarte timidă, ceea ce nu sunt deloc. Mi-era doar foarte rușine să vorbesc în română. Am cunoscut oameni super nice. În primul an de facultate, m-am împrietenit cu colegi care îmi sunt prieteni foarte buni și acum. Mi-au zis că luaseră un atelier și m-au chemat să-l văd într-o seară. Dădeau un party acolo.
Am ajuns prima în seara aia, că eram foarte excited să am prieteni. Când am intrat aici, era doar o saltea în mijloc și atât. Era destul de creepy. Dar pe atunci era plină toată clădirea. Era forfotă. Câțiva ani am mers în vizită acolo, apoi m-au invitat și pe mine să lucrez în atelier. Eram cinci oameni. Unul făcea serigrafie, altul repara biciclete, altul făcea instalații, alții desenau și pictau sau făceau obiecte. Pentru cineva foarte tânăr într-un loc nou, să am un astfel de atelier însemna să fac parte dintr-o comunitate. După mulți ani în care I didn't fit in, mă simțeam acceptată. A fost frumos să simt că ei mă vor acolo. Că ce fac e valoros pentru ei. Veneau mereu artiști în vizită și vorbeam într-un context mai formalizat. Nu ca la party sau acasă. Dacă ai atelier, înseamnă că lucrezi acolo. Totul e legat de ce vrei să produci sau de idei. Oamenii care veneau aici erau și ei pe același film. M-a ajutat mult să schimb idei și concepte cu ei.
Izbânda croșetei
Eu pictam mult la început. Îmi doream asta și îmi plăcea ce făceam. Dar simțeam mereu că lipsește ceva sau că trebuie să mai învăț ceva. Profii de la facultate erau obsedați să iasă bine. Eu am avut mereu subiecte mai silly în ce desenam și pictam. Și aveam un prof care-mi spunea că arta nu e amuzantă. Că nu e OK să fac chestii amuzante, că îmi bat joc de artă. Avea o problemă și că foloseam prea multe culori. Ne-a dat odată o temă să pictam ceva ce am văzut pe stradă. Eu am văzut un om care făcea pipi pe un perete şi l-am pictat pe el. L-am făcut albastru. Proful s-a enervat şi mi-a zis că nu-i OK. Nici subiectul, nici cum l-am pictat. A zis că era foarte primitiv şi că am folosit mai multe culori. Tema era să folosim doar nuanţe de albastru sau roşu.
Nu mi-a plăcut la facultate. După ce am terminat, am început să fac şi tapiserii. Mama și bunica mă învățaseră chestii cu textile. Făceam păpuși croşetate când eram mică. La un moment dat, mi-am dat seama că pot să transform asta în fine art. A fost un declic: de ce nu pictez cu textile în loc să pictez pe pânză? Că sunt tot picturi, cumva. Iau pânză de sac, din ăla de cafea sau de orez. Fac un desen cu markerul pe bucata de pânză, apoi îl imprim cu croșeta. Trec firele prin pânză şi umplu cu culori. Tehnica se cheamă Rug Hooking. E mai satisfăcător decât la pictură. Plus că lucrările sunt moi, poţi să le atingi. Arta textilă mi se pare mai domestică, mai familiară decât o pictură sau o sculptură: ai un covor acasă sau îți aminteşti cum croşeta bunica şi te simţi mai apropiat.
Acum fac aproape exclusiv tapiserie. Am mai pictat, dar nu-mi mai place. Nu iese cum vreau să iasă. Parcă sunt forţate toate. Încerc prea mult să iasă nu ştiu cum. Mi-ar plăcea să pictez mai primitiv, fără să mă gândesc prea mult la detalii. Adică, cum desenez și ce estetică folosesc în lucrările textile aş vrea să am şi în pictură. Dar nu reuşesc. Pun accentul pe formă şi se pierde esenţa. În zona de textile simt că I'm not watched anymore. Mi se pare cel mai ușor să faci lucrurile intuitiv.
Când pictam, chestiile mai silly erau on the side. Apoi mi-am dat seama că mi se potrivește mai bine stilul ăsta. Nu mă așteptam ca oamenii să mă ia în serios, dar voiam să-mi vadă arta. Nu mă așteptam să am expoziții, dar făceam multe lucrări. Îmi plăcea să le fac și mi se părea că arătau mișto. Eram foarte entuziasmată că găsisem ceva ce-mi place mult. M-am simțit mai confortabil. M-am eliberat de constrângerile academice. Simt că nu am nicio limită legată de subiecte, culori sau execuție în ce fac acum. Ies pur şi simplu şi asta înseamnă că-mi place. E ca o formă de evadare. Dacă încerc să fac altceva, nu-mi iese cum vreau. Dar ce fac acum îmi place mereu cum iese. Un sfat bun e să te întorci mereu la ce-ți place să faci. Chiar dacă nu crezi că e ceva OK la început. Odată ce te iei în serios, devine a passionate thing.
Ferma animalelor
Eu fac un fel de folk art, but with an urban twist. Scuze că vorbesc în engleză. Nu ştiu română, haha. Să pun un personaj într-un context care să creeze o chestie întreagă, care să aibă și social ideas și ceva vizual puternic, pentru mine e the ultimate combination. Cred că asta îmi lipsea în pictură. Unele personaje pe care le folosesc în tapiserii se repetă și toate sunt din aceeași lume. O lume pe care vreau să o construiesc. O lume paralelă unde se întâmplă tot felul de chestii ciudate. Nu e una ideală, dar are alte reguli. La un moment dat, aş vrea ca toate lucrările să fie o singură poveste. Ca o istorie a acestei lumi.
Acţiunea are loc în viitor, dar și în trecut, cu multe elemente de acum. De exemplu, am o lucrare cu o știre despre cum s-au făcut cercetări pe un caveman şi s-a descoperit că era plin de micro plastics. Evidenţiază problemele de acum, care sunt atât de grave, că s-au imprimat şi în oamenii peșterilor. Dar majoritatea lucrărilor sunt plasate într-un viitor în care animalele au mai multă putere și sunt mai numeroase decât oamenii. Animalele au început să fie mai conștiente de ce se întâmplă. Sunt sentient şi vin cu soluții mai bune decât ce avem noi acum.
Am o lucrare cu un birou al unei corporaţii unde lucrează mai mulţi oameni. Lucrează şi Isus, lucrează şi un tip care a ajuns să nu mai ştie pentru cine lucrează. Biroul ăsta e foarte mare. E o corporaţie întreagă care is not doing so well. Angajaţii nu mai vor să lucreze acolo. Nu mai are niciun sens ce fac şi la un moment dat o să se închidă. Pentru că o să fie tot mai puţini oameni şi n-o să mai fie nevoie de noi. We are eating ourselves alive. La corporaţia asta e un call center, pentru că oamenii au foarte multe plângeri şi unde te plângi? Te rogi sau vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru că sunt prea multe plângeri, Dumnezeu are angajaţi care răspund la telefon. He's outsourcing. Iar în spate e tot ideea asta că avem prea multe probleme şi trebuie să facem ceva.
Știrile şi chestiile negative din lucrări sunt doar parte din procesul ăsta de accedere a animalelor la putere. De exemplu, am o lucrare cu un jandarm atacat de o oaie. Chiar a fost la ştiri şi mi s-a părut funny. Animalele încep să se răzbune. Acțiunea e din prezent, dar e un pas înspre această utopie a animalelor. Vreau să arăt că ele se descurcă mai bine ca noi. Sunt mai aware, pentru că au fost mereu on the downside.
Lucrările nu sunt toate legate între ele neapărat. Dar toate sunt în aceeași direcție: sfârşitul lumii în care trăim acum. Multe dintre ştirile pe care le auzim azi sunt foarte negative. Oamenii sunt mai atenţi la bad stuff în general. Mi se pare că există tot mai multe chestii absurde în ultima perioadă. Absurde în mod negativ. Și încerc să mă joc cu chestia asta. Nu ține neapărat de dezamăgirea mea. Mi se pare doar că se întâmplă multe chestii care nu s-au întâmplat până acum și că we're fucking ourselves up. Plus că îmi plac animalele foarte mult.
Am avut dintotdeauna o obsesie ciudată față de ele. Nu știu de unde vine. Chiar și părinții mei au observat-o. Am fost mereu afectată de orice formă de abuz la adresa animalelor. Îmi place să fiu în preajma lor și să le las să-și facă treaba. Mă face pur și simplu să mă simt bine. Îmi place să le observ, să le învăț comportamentele, să le fac hăinuțe. Sunt foarte atentă și la felul în care le afectează schimbările climatice. Multe sunt amenințate cu dispariția. Mi se pare fascinant și lanțul trofic, cum un mic dezechilibru poate destabiliza tot. Îmi place să speculez, să-mi fac propriul lanț trofic și să mă gândesc oare ce s-ar întâmpla dacă o anumită insectă ar dispărea și alte vietăți s-ar înmulți.
Îmi place mult să urmăresc și contrastul dintre om și animale, mai ales că și noi suntem animale. Aș vrea să înțeleg mai mult de ce fac lucrurile pe care le fac. Mi se pare că sunt foarte pure. Nu fac decât ce sunt programate să facă. Fiecare dintre ele are jobul ei specific. În general, trăiesc în armonie. OK, se atacă și se mănâncă între ele, dar asta sunt programate să facă. They just merge. Și păstrează un echilibru. Pentru mine e liniștitor să știu că există sisteme care funcționează. Animalele mi se par de încredere pentru că sunt grupuri de indivizi care fac mereu același lucru și funcționează. Oamenii nu sunt deloc așa.
Mi se pare și funny să folosesc animale în lucrările mele. Cred că mare parte din ele fac lucruri omenești. Mi se pare că oamenii sunt foarte obsedați de ei ca specie. Cred că dacă fac o lucrare în care arăt ce fac oamenii, nu neapărat că e boring, dar mesajul nu e atât de puternic. Da, OK, știm că oamenii fac asta. Dar când folosești animale în locul lor, e ca un wake up call. Atragi mai mult atenția asupra unui lucru. Cred că animalele din lucrările mele fac și ceva legat de ce ar face ele în mod normal. Am o lucrare cu un câine care jefuiește un livrator de la Uber Eats. Îl amenință cu arma într-o parcare din fața unui McDonald’s. Vrea să-i fure mâncarea. Ideea e simplă: câinii sunt atât de obsedați de mâncare, încât ar face orice pentru ea. Oamenii care au văzut-o au tot încercat să-i găsească semnificații, unele legate de viața urbană. Am încercat să-i conving că nu înseamnă mai mult de atât. E doar o lucrare silly despre cum câinii sunt înnebuniți după mâncare. Dar unii nu mă cred.
Câinele care a ajuns în Rai
Îmi dau seama acum că multe dintre temele pe care le folosesc țintesc deconstrucția unei structuri de putere. Mai demult, pictam bărbați foarte des. Îi plasam în contexte dubioase care le sfida statutul macho. Și în ce fac acum, care se traduce mult în animale vs. oameni, e aceeași idee în spate. În lucrarea asta, găinile sunt la putere. Ele, de regulă, au putere zero, însă acum fac experimente pe oameni, care mai demult făceau experimente pe ele. Asta e o cafenea care s-a deschis în Iad, ca la o corporație. Ca oamenii care ajung acolo să lucreze mai mult și să fie mai fericiți la muncă. La munca eternă. Deci tot așa, power structures.
Când fac ceva, nu mă gândesc de obicei dinainte la ce vreau să fac. Sună cam stupid, dar e ceva intuitiv. E ca la umor: când oamenii spun o glumă într-o conversație, nu se gândesc de obicei la ea înainte. Vine spontan. Iar dacă ești sigur pe tine în ceea ce ai de spus, de regulă funcționează. Pot să compar asta cu felul în care fac eu lucrurile. Când mă uit la știri sau citesc ceva sau sunt undeva, deodată îmi apare o conexiune între două chestii care funcționează împreună. Îmi notez ideea repede în telefon și, fiind foarte impulsivă, încep s-o execut.
Sunt mereu pregătită. Când merg cu trenul sau cu avionul, am mereu la mine ceva de desenat sau de croșetat. Trebuie să fac ceva în fiecare zi. Am o tapiserie foarte mare la care lucrez de vreo trei ani. Când am un blocaj creativ, bag la ea ca să-mi vină alte idei. Când stau pe ceva mindless, îmi vin cele mai multe idei. Lucrarea are un text de doi metri: I made this when I didn't have any ideas and then I got an idea. Iar acum, de fiecare dată când îmi vine o idee, mai fac o linie pe ea.
Plus că dacă nu îmi umplu timpul cu textilele, I’m in a bad mood. Fac asta ca să alung stresul şi anxietatea. Să uit sau să nu mă gândesc la anumite obstacole pe care ţi le aduce viaţa. Cred că mi-e teamă să stau singură cu gândurile mele. Sunt o fire evitantă, cu multe emoții. Îmi place asta la mine uneori, chiar dacă nu e, probabil, ceva pozitiv. Ies mai ușor din situații stresante atunci când mă prefac că ele nu există. Iar activitatea fizică mă ajută să mă detașez. Dar și să procesez emoții.
Asta s-a întâmplat chiar la prima mea expoziție solo mai mare. Prima cu genul ăsta de artă. Câinele meu murise cu scurt timp în urmă, într-un mod nasol. Eram traumatizată. Tatăl meu murise cu câțiva ani înainte și nu reușisem să procesez asta, fiind evitantă. Moartea câinelui mi-a declanșat un proces de grieving după tata. M-a forțat să mă confrunt cu asta. Probabil a fost și transferul ăsta: murise cineva care avusese grijă de mine și cineva de care am avut eu grijă. S-a declanșat un instinct parental, chiar dacă la un nivel mai mic. M-a rupt în două. S-a combinat cu durerea mai veche legată de tata pe care o țineam în mine.
Întreaga expoziție a fost despre câini care ajung în Rai. Am făcut imediat un câine zburător care trece prin junglă. În general, ideile care îmi vin sunt legate de locul în care sunt, de ceva anume care se întâmplă în jurul meu sau de emoții pe care încerc să le procesez. Dar nu e ceva conștient. Când mă apuc, impulsiv, să fac ceva ca să depășesc un moment, nu mă gândesc la semnificație în timp ce lucrez. Ea vine mai încolo. Abia mai târziu îmi dau seama: a, stai, asta are legătură cu treaba aia. Mare parte din ce fac are legătură cu lucrurile prin care trec.
Fantomele din IKEA
Lucrul cu textilele mă ajută şi să înţeleg mai bine unele idei. Dacă sunt interesată de un subiect, mă impulsionează să cercetez şi să fac conexiuni. Cred că un fir roşu în toate chestiile pe care le fac e să pun laolaltă două idei care aparent nu sunt legate între ele și care simbolizează ceva substanțial, dar care ajung să se îmbine și să însemne și mai mult împreună. E un exerciţiu al creierului. Mă ajută să go deep.
Mă gândesc mult la glume și de ce anumite lucruri sunt amuzante. Pentru mine umorul e ceva foarte serios. Cred că apelez la el în tot ce fac. Îl folosesc ca pe un coping mechanism în multe situaţii. Mult timp am încercat să fac artă serioasă, whatever the fuck that means, și nu-mi ieșea bine. Când am început să-mi transpun ideile şi să fac chestii amuzante, a ieşit cum voiam eu. Îţi dai seama că arta poate să fie amuzantă. Subiectele mele sunt destul de dark de multe ori. Dar dacă vreau să fac o lucrare despre încălzirea globală sau despre oameni daţi afară din cauza gentrificării, nu am cum să n-o fac măcar un pic funny.
A avea o glumă bună sau a avea ceva de spus într-un mod care provoacă râsul ține mult de contrast și de elementul surpriză. Când vezi ceva care nu te aștepți să fie spus. Îmi place mult și folosirea cuvintelor în artă. Sunt multe discuții pe tema asta. Acum două zile, un prieten bun mi-a spus că uneori îi plac mai mult lucrările mele în care nu folosesc cuvinte. Și mă întreba de ce folosesc atât de mult text. M-au întrebat asta mai mulți oameni. Unii dintre ei o iau chiar ca pe o insultă: adică ce, mă crezi prost, crezi că nu pot să descifrez lucrarea fără text? Iar eu le răspund că nu. Eu sunt foarte vorbăreață. Supraexplic lucruri, iar uneori poți face asta până la obținerea unui efect comic.
Am, de exemplu, o lucrare uriașă cu fantome la Ikea. Din cauza gentrificării, au fost date afară din locuințele lor și se adună toate să locuiască acolo. E cea mai mare lucrare a mea de până acum: 2,5m x 2,5m. În Ikea sunt acele camere false și pare un loc perfect unde să trăiască niște fantome. Lucrarea e de fapt o știre. Textul e foarte lung, e jumătate din ea. Revenind la ce spuneam mai devreme, nu cred deloc că oamenii sunt proști. Îmi place pur și simplu redundanța de a spune același lucru în imagini și cuvinte. Mi se pare amuzant. Aș fi putut avea doar imaginea și titlul „Fantomele se mută la Ikea din cauza gentrificarii”. Dar am făcut un text atât de lung atât pentru că era o știre, cât și pentru că e greu și meticulos să faci text pe tapiserii. E un efort mare să faci ceva silly sau redundant și îmi place asta. Chiar dacă nu am nevoie de asta, cred că e foarte amuzant și că aduce valoare lucrării. Iar uneori, cuvintele devin ele în sine personaje într-o lucrare.
Art is Work
Sunt obsedată și de culori. Cred că stau să mă gândesc mai mult la culori decât la desen. La pictură sunt mai multe opțiuni. Poți să faci tu culorile, să le amesteci. La tapiserii, ai o paletă destul de limitată. Nu sunt așa de multe nuanțe la magazin. Așa că încerc să mai folosesc chestii reciclate sau să desfac haine. Sunt și super scumpe la magazin. Ca să umplu un spațiu de 30 x 30 cm, cred că folosesc o singură bobină, care costă și 25 de lei. Dacă am o chestie foarte mare, it's a lot. Dar am acasă o cămară unde am pus rafturi și cred că am mii de fire acolo. În ultimele luni, nu am avut niciun ban și am folosit ce aveam.
M-a ajutat mult să am un atelier. În primul rand logistic, să am un loc unde să-mi țin materialele. Când lucram de acasă, începusem să simt lipsa spațiului de depozitare. Și aveam nevoie de un loc în care să separ munca de casă. E ca și cum aș merge la birou, dar într-un mod mai fun. Mi-a luat ceva până să conștientizez că ceea ce fac e cu adevărat muncă. Iar aici, la atelier, e o altfel de productivitate.
E mai bine să lucrezi altundeva decât unde trăiești și e mai bine să lucrezi între oameni decât singur. M-a făcut chiar să mă bucur mai mult de ceea ce fac și mi-au venit idei mai bune lucrând aici. Lucrez mult și acasă. Mai ales acum, că nu avem căldură la atelier și nu știu cât o să mai putem sta aici. M-am mutat într-un loc care să se potrivească modului meu de lucru. La atelier mai mult finisez când vine vorba de textile. Și doar aici pictez. Cam toate lucrările pe care le fac sunt mari, iar acasă nu am spațiu, plus că pictatul e messy. Acasă mai mult desenez și fac schițe, lucruri mici. Pentru chestiile mari mă mut aici. Dacă am desenul, care e partea cea mai importantă, după ce îl pun pe pânză, pot să lucrez mecanic, fără să mă gândesc la nimic şi mă duc la atelier.
Consider că am un job. Vin să lucrez aici de cel puțin trei-patru ori pe săptămână și stau cel puțin 5-6 ore. Asta, în societatea de acum, mă ajută să mă simt ca ceilalți. Chiar dacă am alt ritm, simt că fac ceva structurat. Mă bucur că am reușit să fac exclusiv asta. Mai am proiecte mici pe lângă, dar trăiesc numai din artă. A durat un pic până să reușesc, dar e un privilegiu. Vând în mare parte prin galerii. În Bucureşti, lucrez cu Anca Poterașu de aproape patru ani. Am avut expoziții și la galerii din alte țări. Merge bine. Nu vând în fiecare zi, dar particip la multe expoziţii și pot să trăiesc din asta.
Am avut şi foarte mult noroc. De când am început să lucrez cu textile, au venit pur şi simplu oameni la mine. N-am făcut niciun efort să vorbesc cu galerii, că nici nu știam cum funcționează sistemul. Am intrat în lumea asta fără să știu ce înseamnă. Pe lângă fine art, mai am cursul ăsta de tricotat și un brand de haine pentru căței. Se cheamă Good Boy Security. Fac geci și pulovere personalizate pentru animale de companie. Am şi un melc mare, african, și îi fac tot felul de pălării. Acum e în hibernare, dar când iese, o să-i mai fac accesorii.
Megan Dominescu va avea anul acesta expoziţii solo şi de grup în SUA şi în Europa. Dintre cele confirmate până acum sunt una la New York Art Book Fair, în aprilie, la NADA New York Art Fair, în mai și la Polansky Gallery din Praga, tot în mai. În București, are în plan expoziții alături cu colegii ei de atelier și va și un solo show la Anca Poterașu Gallery. Stay tuned for more info.
