Ca multe eseuri foto, și acesta a început cu o curățenie generale prin propria-mi arhivă digitală. Undeva în entropia hard disk-ului extern ședea ascuns un folder care se auto-prezenta simplu drept „DOINA 2023”. Înăuntru se ascundea fotodocumentarea unei vizite pe care am făcut-o anul trecut la cimitirul omonim din Chișinău (pe numele său oficial, „Sfântul Lazăr”) alături de Anton Polyakov, fotograf și prieten deloc străin de antropologia vizuală a Moldovei.
Am vizitat cimitirul „Doina” într-una dintre zilele când mulți oameni îngrijeau mormintele celor dragi pentru Paștele Blajinilor. La drept vorbind, întreaga inițiativă a venit din dorința mea de a înțelege această sărbătoare puțin comemorată în România, dar bine împământenită în tradiția moldovenească. Sărbătorit în lunea de după Duminica Tomei, Paștele Blajinilor își are originile în ritualuri pre-creștine, asimilate cu timpul de Biserica Rusă. Acest amestec de practică populară și sărbătoare canonică a prins rădăcini adânci în tradiția Moldovei, devenind momentul-cheie al reîntâlnirilor - atât cu cei vii, întorși de peste hotare, cât și cu cei morți, elevați la statutul de Blajini – ființe blânde și evlavioase care trăiesc departe de lume, pe apa sâmbetei.
Cimitirul „Doina” este în sine un mic oraș al Blajinilor la periferia Chișinăului, unde își dorm somnul de veci marea majoritate a locuitorilor din capitala Moldovei și din suburbii. Circa 300.000 de persoane și-au găsit liniștea veșnică pe suprafața de 107 hectare a „Doinei”, organizate în străzi, sectoare și locuri de veci, după logica unui micro-raion sovietic. În total, teritoriul este împărțit în 273 de sectoare, fiecare găzduind în jur de 600 de morminte.
Printre acestea se numără și zone special amenajate pentru anumite categorii sociale: veterani din cel de-al Doilea Război Mondial, victimele accidentului nuclear de la Cernobîl din 1986, credincioșii din alte culte religioase (evrei, musulmani, ortodocși de rit vechi), copii decedați în perioada sovietică, romi, precum și pentru persoanele cu identitate necunoscută sau ale căror rude au refuzat să se ocupe de înmormântarea lor. O parte din teritoriul cimitirului aparține guvernului Germaniei, deoarece aici au fost îngropați soldații germani căzuți în luptă pe teritoriul Moldovei.
Toate cimitirele lumii sunt forme de instituționalizare a morții, de organizare a ei în relație cu cei vii. „Doina” nu face excepție. Însă dincolo de rolul funcțional, cimitirul „Doina” este o tapițerie narativă a Chișinăului din ultima jumătate de secol, țesută din vieți trăite, experiențe împărtășite și istorii intersectate. Fiecare monument funerar spune o poveste, încifrată în epitafuri, busturi, gravuri sau statui în mărime naturală.
Privind din nou fotografiile lui Anton, am încercat să descifrez o parte din imaginarul mortuar al „Doinei”, așa cum s-a văzut și s-a simțit anul trecut de Blajini. Cel puțin parțial, acest exercițiu vine din fascinația mea pentru nostalgie ca fenomen colectiv, mediat de artă și artiști. Puține forme de artă sondează nostalgia și memoria colectivă la fel de profund precum o face arta funerară.
Familia răposatului a ales să-i imortalizeze amintirea prin imaginea unui leu, simbolic pentru curajul și puterea de care ar fi dat dovadă în timpul vieții. În iconografia funerară, leul îndeplinește rolul de păzitor al mormintelor împotriva vizitatorilor nepoftiți și a duhurilor rele.
Mormântul unui tânăr care și-a pierdut viața la 29 de ani. În locul unui monument tradițional, cei dragi au ales să-l comemoreze printr-un bust de piatră pe un postament din marmură. Sculptura îl înfățișează cu privirea dârză, brațul puternic și pumnul strâns, evadând din piatra brută integrată în compoziție. Jos, lângă postament, o mică fotografie a răposatului stă timid pe o vază din marmură, pe care a fost sculptat simbolul șarpelui încolăcit în jurul unei cupe, rezervat celor care au lucrat în medicină.
Un alt exemplu de piatră funerară dedicată unui membru de seamă al breslei medicale, marcată prin același simbol al șarpelui care bea din cupă. Sub fotografia decedatului stă inscripționat gradul de locotenent colonel în serviciul medical al armatei sovietice. Medaliile pe care le poartă în fotografia-portret îi confirmă statutul de veteran al celui de-al Doilea Război Mondial.
Un mormânt din granit peste care tronează statuia în mărime naturală a răposatului surprins în ipostază relaxată, cu o mână în buzunar și cealaltă sprijinită pe o bucata din materialul brut al sculpturii — un laitmotiv în peisajul „Doinei”. Privirea blândă și zâmbetul cald reproduse (sau imaginate) de sculptor transmit imaginea unui om împăcat cu viața pe care o lasă în urmă.
În general, arta funerară din Moldova vădește o preferință pentru gravuri și sculpturi după chipul și asemănarea răposaților, în locul clasicelor fotografii-medalion omniprezente în cimitirele din România. Cu toate acestea, am întâlnit la „Doina” și pietre de mormânt precum aceasta, pe care fotografia-portret domnește ca unic element vizual. Nu știm dacă alegerea a venit din dorința pentru minimalism sau din lipsă de fonduri, dar, în mod paradoxal, tocmai acest vid de conținut captează atenția, în contrast cu monumentele mult mai extroverte din împrejurimi.
Orice moarte e o tragedie, însă pierderea unui copil este un tip aparte de durere. Experiența artistică a acestei dureri are și ea un registru special, care integrează simbolurile copilăriei într-o estetică a pierderii. Pe acest mic mormânt din cimitirul „Doina”, mulajul din metal al unei păpuși le ține de urât unor copii, frate și soră, plecați dintre noi mult prea devreme.
Am zăbovit mult asupra pietrei de mormânt dedicată artiștilor Breda, tată și fiu, care și-au pierdut viața la Circ. Pe fundalul de granit negru, punctat de stele, portretele fotogravate ale celor doi încadrează trei siluete de acrobați în lumina reflectoarelor. Doi dintre ei execută un act acrobatic la trapeze, în timp ce al treilea plutește înspre cer.
Deși circumstanțele exacte nu sunt redate pe monument, fotogravura face trimitere la ultimul spectacol al duo-ului Breda, care a avut loc la Circul din Chișinău în decembrie 1994. Anatolie Breda și fiul său, Denis, făceau parte dintr-o familie cu tradiție și răsunet în lumea circului, a cărei pasiuni pentru acrobatică s-a transmis din generație în generație timp de peste jumătate de veac. Faima artiștilor Breda le-a adus și o apariție în filmul „Numele meu este Joker” (1970) – o co-producție Bollywood-sovietică, considerată operă de căpătâi în cinematografia lui Raj Kapoor.
Pentru orice iubitor de circ, numele „Breda” era echivalent cu numere grandioase pline de acrobații complexe, cel renumit exemplu fiind „Fantezie cosmică”. Gândit de Anatolie ca un omagiu pentru curajul cosmonauților, spectacolul consta dintr-o serie de acrobații aeriene la înălțimi halucinante, executate fără plasă de siguranță și fără vreo sursă de lumină în afară de reflector. În timpul ultimei reprezentații a „Fanteziei cosmice”, sistemul de siguranță a cedat, iar tatăl și fiul s-au prăbușit în gol sub ochii spectatorilor. Anatolie Breda, în vârstă de 40 de ani, a decedat pe loc în urma impactului. Denis, în vârstă de 16 ani, a murit la spital după câteva zile în comă.
Nu pot să nu fac o paralelă între povestea acrobaților Breda și legenda lui Icar și Dedal, un alt duo emblematic tată-fiu care a încercat să zboare prea aproape de soare. Departe însă de a fi o pildă, monumentul funerar omagiază curajul celor doi de a sfida gravitația și moartea, imortalizându-i într-un zbor perpetuu prin spațiul cosmic. Anatolie și Denis Breda lasă în urmă o dinastie artistică și o fantezie cosmică în care, asemenea lui astronauților Gagarin sau Leonov, gimnaștii cuceresc noi înălțimi ale universului.
Încă un monument care omagiază pierderea unei celebrități, de data aceasta din lumea fotbalului. Gheorghe Tegleațov, supranumit „Fundașul de Fier”, este ținut minte drept unul din cei mai buni fotbaliști moldoveni ai anilor ‘70-’80. În prim-planul monumentului vedem un colaj cu momentele de aur ale carierei lui Tegleațov, gravate în interiorul unei mingi de fotbal. Pe fundal, autorul a imortalizat minuțios tabela de scor a meciului Nistru Chișinău—Metallurg Zaporojie din 1982, în care „Fundașul de Aur” și-a condus echipa spre victorie cu un gol în minutul 23.
În ciuda hramului creștin, la cimitirul „Sf. Lazăr” sunt înmormântați și numeroși evrei – undeva între 12 și 16 mii. Ca urmare a migrației masive a evreilor moldoveni în Israel în anii ‘90, majoritatea acestor mormintele au rămas în grija autorităților locale.
Pe lângă simbolurile religioase iudaice (steaua lui David, menora), mormintele evreiești de la „Doina” se fac remarcate prin absența portretelor, un compromis artistic în virtutea interdicţiei biblice a chipului cioplit. Între evrei a existat şi opinia conform căreia pe mormintele drepţilor nu e nevoie de pietre funerare, deoarece ei rămân în amintire prin cuvintele lor. Găsim ideea aceasta formulată și de Henri Wald, filosof evreu român, care spunea că: „Un popor căruia i s-a poruncit să asculte cuvântul unicului său Dumnezeu şi să nu se închine nici unui idol era firesc să fie atras mai mult de muzică decât de plastică, mai mult de morală decât de artă, mai mult de auz decât de văz”.
Un alt element distinctiv al mormintelor evreiești este prezența câtorva pietricele. Tradiţia din Israel a fost răspândită către comunitățile de evrei din diaspora și reprezintă un semn de respect şi de aducere aminte a defunctului, echivalent, în ritualul funerar creştin, cu florile, jerbele sau coroanele care împodobesc locurile de veci.
Încă două monumente pe care au fost puse pietricele, deși acestea se deosebesc stilistic de celelalte morminte evreiești văzute. Chipurile răposaților au fost cioplite din piatră albă și plasate pe coloane din piatră sau granit de culoare închisă. În primul exemplu, coloana întreruptă — parte din design sau rezultatul intemperiilor — devine simbolul unei vieți curmate prea curând, înainte să-și atingă apogeul.
Perioada sovietică a laicizat registrul imagistic funerar din Moldova, însă pe unele morminte își fac apariția simboluri din iconografia creștină. În primul exemplu, un înger impunător sculptat în piatră, cu aripile strânse și o cruce la gât, păzește somnul veșnic al unei tinere rămase „pe veci mireasă”. În cea de-a doua fotografie vedem o compoziție sculpturală mai complexă, în care bustul unui bărbat „ieșind” din piatră este acompaniat atât de un heruvim, cât și de însăși moartea, personificată prin clasica figură scheletică în mantie cu glugă. Bustul domină compoziția, nu doar prin mărime, ci și prin calmul cu care privește înainte, fără să ia seama la moartea care îl privește ghemuită. În felul acesta, răposatul reușește să învingă amenințarea morții prin acceptarea ei ca fapt Inevitabil, dar care nu trebuie neapărat să fie un sfârșit.
„Doina” găzduiește multe morminte ale ostașilor căzuți în „Marele Războiul Patriotic” – denumirea sovietică a celui de-al Doilea Război Mondial, încă folosită în lexiconul comemorativ din spațiul ex-URSS. De obicei, de pe mormintele veteranilor nu lipsește simbolul stelei în cinci colțuri: uneori confecționată din metal și postată în vârful pietrei funerare, alteori pictată simplu direct pe monument, într-un roșu aprins, demn de sângele vărsat pe câmpul de luptă.
Monumentul funerar de la mormântul pilotului Veaceslav Zaițev, a cărui viață s-a sfârșit tragic într-un accident de elicopter în 2007. Cele două plăci masive din granit, unite la mijloc printr-un decupaj în formă de cruce, ne oferă câteva repere fotogravate despre viața și moartea lui Zaițev: portretul acestuia, zâmbitor, în cămașă de pilot, o stemă din registrul tematic al aviației, un elicopter survolând harta continentului african, pe care este marcată Sierra Leone. Aici, în Sierra Leone, acum 17 ani, s-a prăbușit elicopterul Mi-8 pilotat de Veaceslav Zaițev și un copilot rus, care transporta 19 fani ai echipei de fotbal naționale din Togo. Toți pasagerii aflați la bord, inclusiv cei doi piloți, au murit în timpul exploziei.
Autoturismele ocupă un rol important în iconografia mortuară. De cele mai multe ori, imaginea unui autoturism – mai ales de mari dimensiuni – pe piatra de mormânt face trimitere la circumstanțele morții, atunci când moartea e cauzată de un accident fatal. Sunt și cazuri, însă, când autoturismul evocă pasiunea răposatului pentru condus și atașamentul său față de vehicul.
Monumentele funerare sunt, desigur, și un bun prilej de a etala statutul social și condiția respectabilă a celor care nu mai sunt. În speță, la „Doina” și-au găsit odihna eternă mulți bărbați „cu stare”, sau ale căror rude aleg să și-i amintească astfel. Pietrele funerare, în acest caz, pun accent pe imaginea decedatului reprodusă la scară cât mai mare (după posibilități), cu un fundal trimițând la instrumentarul și decorul din timpul vieții.
Nu doar îndeletnicirile bănoase merită comemorate în imaginarul mortuar. Orice activitate îndeplinită cu pricepere în timpul vieții poate deveni parte din reprezentarea post-mortem. La urma urmei, de ce să nu fii ținut minte la volanul unui tractor, într-o vie de struguri sau pescuind la margine de râu, dacă asta ți-a adus satisfacție în lumea celor vii? De remarcat că figura umană variază ca proeminență în aceste compoziții, de la absență totală la schițarea unei siluete, până la reproduceri în mărime naturală.
Prin alte colțuri ale „Doinei”, am avut ocazia să fac cunoștință nu cu unul, ci cu doi acordeoniști trecuți la cele veșnice, ambii imortalizați alături de instrumentul preferat. Întruchiparea talentului muzical nu exclude viciile lumești, pe care un artist priceput știe să le integreze organic în imaginea răposatului. Într-un fel, țigara dintre degetele acordeonistului face prezența morții mai puțin intimidantă – atât cât e posibil într-un cimitir.
Arta funerară din cimitirul „Doina” merită din plin un loc în patrimoniul cultural al Chișinăului. Și aici, ca și în orașul celor vii, curentele artistice ale ultimei jumătăți de secol și-au lăsat amprenta în peisajul urban. Tendințele contemporane eclectice coabitează cu realismul sovietic, prezent sub formă de statui, gravuri și basoreliefuri cu aer solemn și trăsături bine definite. Dincolo de diferențele stilistice, monumentele funerare ale „Doinei” sunt unite prin misiunea lor, deloc de neglijat: vegherea celor adormiți în somnul lor de veci și o ultimă șansă la ne-uitare.
Mulțumiri speciale lui Maksim Polyakov pentru sprijin în procesul de traducere și documentare.
