E moralmente acceptabil să mai asculţi muzica lui Michael Jackson după ce afli că persoane care i-au fost extrem de apropiate îl acuză de pedofilie? Dar să o mai difuzezi pe post?
Leaving Neverland e un film complex, răscolitor, dureros, un extraordinar material de studiu pentru psihologi: e vorba despre abuzaţi şi abuzatori, despre victime şi manipulare, dar mai ales despre un efect de halo cu totul aparte sau despre cum ne orbeşte aura celebrităţii. E foarte uşor ca, avansând în vizionarea documentarului, mintea moralistă să intre în acţiune şi să demonizeze pe aceşti părinţi iresponsabili care, se pare, îşi lăsau copiii să doarmă în patul unui adult străin: doar că nu era orice străin, ci era Michael... Poziţionarea în cauză e sugerată şi în spovedania autoincriminantă a mamelor celor doi protagonişti: chiar devenind convinşi de adevărul acuzaţiilor teribile, e posibil ca tendinţa noastră să fie aceea de a plasa mare parte din vină pe umerii părinţilor, considerând artistul excentric drept un geniu bolnav, iar boala sa, consecinţa maltratărilor şi privării de o copilărie normală.
În cele ce urmează, nu îmi propun să discut, însă, documentarul în cauză, nici să apreciez credibilitatea mărturiilor târzii a doi dintre foştii copii favoriţi ai lui Michael Jackson, la 10 ani de la moartea acestuia. Vreau să abordez, în schimb, o problemă generală extrem de alunecoasă: în receptarea, aprecierea şi împărtăşirea produselor artistice unui public larg, trebuie să conteze moralitatea artiştilor care le-au creat, conduita lor în viaţa de zi cu zi?
După revoluţia generată la Hollywood de #MeToo, măturând personalităţi socotite, până atunci, intangibile, precum Harvey Weinstein sau Kevin Spacey, un nou val de solicitări privind boicotul sau chiar interzicerea difuzării operelor unor artişti cu o conduită morală problematică pare să capete contur. Mai poţi viziona cu inima împăcată Ultimul tango la Paris, aflând cum a fost abuzată în timpul filmărilor actriţa de 19 ani Maria Schneider, din dorinţa de reacţie „autentică” a marelui Bertolucci? Iniţial cruţată de #MeToo, receptarea operei cinematografice a lui Woody Allen se vede, astăzi, pusă în pericol de reluarea acuzaţiilor de molestare sexuală făcute de Dylan Farrow, în urmă cu 25 de ani: Amazon a renunţat la contractul de producţie şi difuzare a filmelor acestuia invocând, se pare, tocmai acest motiv. Cât despre Michael Jackson, difuzarea noului documentar a generat scoaterea muzicii sale din playlist-ul unor posturi de radio importante din Marea Britanie, Olanda sau Canada.
Cele două întrebări de la care am pornit – una vizând existenţa unui soi de ruşine morală în a mai găsi delectare în opera unor artişti socotiţi profund imorali, iar cealaltă referindu-se la interdicţia publică de a mai difuza opera acestora, însă nu ca urmare a conţinutului ei, ci a conduitei de viaţă a artiştilor – sunt logic distincte şi voi încerca să arăt că implică răspunsuri parţial diferite. Dilema care le subîntinde e următoarea: să considerăm reacţia de respingere şi dorinţa de boicot a multora dintre noi, în asemenea cazuri, drept un caz tipic de minte moralistă în acţiune – una dintre acele situaţii în care simţim că nu avem nevoie de temeiuri şi justificări raţionale ca să ştim că avem dreptate? Sau să asumăm că angajează un act de igienă morală şi socială pe deplin necesar, indiferent de conţinutul efectiv al operelor sau de pretinsa autonomie a domeniului artei?
Vă propun, mai întâi, un ocol de testare a intuiţiilor. Spre deosebire de alte epoci, cele mai multe opere de referinţă din arta secolul XX au avut un caracter transgresiv. Adesea, nu a fost vorba doar – sau nu atât – de o încălcare formală a reţetelor de producere a frumosului, a canoanelor estetice încetăţenite sau a bunului gust, cât mai cu seamă de dorinţa artistului de a şoca şi scandaliza prin conţinutul redat: unul ce transgresa regulile morale şi tabuurile sociale general acceptate. A. Julius a pus foarte bine în evidenţă un tipar de apărare a operelor transgresive în faţa atacurilor declanşate pe considerente de ordin moral, tipar generat prin combinarea a trei tipuri diferite de justificări: justificarea separării, justificarea formalistă şi cea canonică (primele două sunt chiar divergente din punct de vedere logic, dar ce mai contează...).
De pildă, în veritabilul „război cultural” american declanşat de expunerea fotografiei lui Andres Serrano Cristos în urină (1987), apărătorii artistului au recurs la toate cele trei strategii. Justificarea separării are darul de a para acuza de imoralitate invocând ceva precum o dialectică a receptării operelor de artă: operele demne de acest nume ne separă momentan de lumea „dezlănţuită”, dar nu pentru a ne purta în escapade onirice, ci pentru a scoate la iveală, prin prisma reacţiilor noastre primare de disconfort sau dezgust, unele prejudecăţi adânc inoculate, forţându-le chestionarea temeiurilor. Această „remoralizare” ocolită a operelor transgresive, dacă înţeleg bine demonstraţia lui Julius, face posibilă situaţia la prima vedere paradoxală în care o fotografie înfăţişând un crucifix cufundat în urină ajunge să fie socotită, de către unii creştini practicanţi, drept o metaforă binevenită a împovărării lui Isus cu păcatele noastre sau ca o denunţare oportună a trivializării experienţei religioase, a automatismului cultic.
Vine, apoi, justificarea canonică, prin care opera scandaloasă e reintegrată în lanţul istoric al artei, găsindu-i-se afinităţi cu opere deja recunoscute şi „canonizate”: în cazul fotografiei cu pricina, a fost vorba, cum altfel, de Fântâna (1917) lui Duchamp, de Trădarea imaginilor (1929) a lui Magritte sau de Dumnezeu (1918), a lui Morton Schamberg. Cât priveşte justificarea formalistă, abătând atenţia de la conţinutul operelor, spre forma prelucrării lor artistice şi eventualele virtuţi de ordin strict estetic (în cazul artelor plastice, vorbim de luminozitate, volum, cromatică, textură etc.), impresia mea e că funcţionează doar ca o fentă provizorie de apărare.
Acestea fiind zise, iată şi testul. Toate cele trei justificări de mai sus pot fi şi au fost, de fapt, folosite în apărarea capodoperei lui Vladimir Nabokov, Lolita (1955): romanul sclipitor ce are ca protagonist pe Humbert Humbert, un rafinat pedofil care ne explică obsesia sa pentru fetiţe între 9 şi 14 ani invocând un episod traumatic din propria copilărie şi mărturiseşte circumstanţele în care a ajuns să întreţină relaţii sexuale cu o copilă de 12 ani, din calitatea de tată vitreg al acesteia. Aşa că vă întreb, ce vi se pare mai grav sau ce vi se pare inacceptabil dintre următoarele două variante: situaţia în care ţin în bibliotecă un exemplar din Lolita, asumându-mi riscul ca fetiţa mea de 12 ani să-l găsească şi să-l citească pe furiş, sau situaţia în care ascult împreună cu copilul meu piesa lui MJ Heal the World, expunându-l „riscului” de a deveni un fan al defunctului Michael?
Există, desigur, posibilitatea ca ambele situaţii să vi se pară inacceptabile. Doar că atunci, apărătorii valorii artistice independente de moralitatea artiştilor vor avansa un fel de argument al ignoranţei: de fapt, cât de bine putem pretinde că am cunoaşte viaţa privată şi secretele creatorilor de artă, cu atât mai mult ale celor din trecut? Dacă aţi afla, de pildă, că autorul pieselor lui Shakespeare a fost un Jack Spintecătorul al începutului de secol al XVII-lea, oare nu aţi mai citi şi monta capodoperele shakespeariene? Ce să mai vorbim despre marii autori ai Antichităţii, provenind din culturi cu practici şi standarde sensibil diferite de ale noastre: aflând, să zicem, că tragicii greci au făcut sex nonconsensual cu sclavi în vârstă de 14 ani, aţi mai vrea să auziţi de Oedip rege sau de Medeea? Ori haideţi să presupunem că aflăm despre varianta originală a baladei Mioriţa că a fost creată de baciul ungurean, ca un soi de transfigurare poetică a vinii de a fi ucis cu sânge rece pe un cioban din Moldova: vă veţi grăbi să scoateţi Mioriţa din manualele copiilor voştri?
„Orice operă de artă este un delict necomis”, nota Adorno, exasperat de avangardele zgomotos-transgresive. Ce facem, însă, cu delictele comise de artişti în viaţa reală? Dacă până ieri, când nu ştiai nimic despre acuzele de pedofilie la adresa lui MJ, găseai plăcere în a-l asculta şi a-l vedea cum dansează, e de presupus că îţi va plăcea şi azi. E firesc să fii, însă, revoltat de ceea ce ai aflat; vei simţi, atunci, un fel de ruşine sau jenă pentru că îţi place? Probabil că da. Se poate, însă, converti stinghereala ori jena – despre a cărei funcţionare, atât ca motor pentru acţiunea morală, în anumite situaţii, cât şi ca inhibitor, în altele, psihologia morală ne-a învăţat atât de multe, în ultimele decenii – într-o obligaţie morală de a nu-i mai asculta muzica, de aici înainte?
Răspunsul negativ la întrebarea de mai sus se poate sprijini pe un argument de tip consecinţialist: de ce să ne privăm de plăcerea de a-i asculta muzica, în condiţiile în care nu mai putem, oricum, influenţa destinul artistului şi faptele sale, iar difuzarea muzicii lui nu mai poate aduce beneficii decât, cel mult, moştenitorilor, iar mai sigur, casei de producţie? De ce nu s-a aplicat, în altă ordine, obligaţia morală de a nu promova opera artistică a unor personaje reprobabile în cazul celui socotit, de către mulţi, drept cel mai mare criminal din istorie? În Germania, de pildă, e legal să vinzi picturi semnate de Adolf Hitler, câtă vreme nu conţin simboluri naziste.
Pentru a încheia: să îţi vină greu să-l mai asculţi pe MJ, după tot ce-ai aflat, e o reacţie normală, o reacţie sănătoasă, până la urmă. Nu găsesc, însă, argumente convingătoare în favoarea unei datorii morale de a nu-i mai asculta muzica. Dacă vorbim, însă, despre difuzarea ei publică, cei care decid să o scoată de pe post pot invoca responsabilitatea morală referitoare la promovarea vedetelor cu care tinerii tind să se identifice. Artişti de succes pot declara că nu vor să fie socotiţi modele formative; realitatea e că toţi beneficiază de fascinaţia pe care a exercitat-o, începând cu secolul romantic, adică secolul al XIX-lea, viaţa artistului văzută ca ideal de autenticitate. Tocmai de aici s-a născut şi tendinţa noastră de a fi mai toleranţi cu excesele şi greşelile vedetelor, cu transgresarea, de către aceştia, a regulilor morale comun acceptate.
Argumentul ce solicită responsabilitate sporită şi poate chiar o supraveghere mai atentă a comportamentului unei vedete – nu neapărat artistice – cu care atâţia tineri se identifică mi se pare unul puternic. Problema de la care am plecat vizează, însă, situaţia specială în care cineva a apucat să devină un megastar, a părut a avea, timp de ani buni, un comportament impecabil, a contribuit semnificativ la multe acţiuni caritabile, însă spre finalul vieţii şi după moartea lui se adună mărturii despre oribile practici de viaţă. Eu unul mărturisesc greutatea de a pronunţa un verdict categoric în acest caz. Mai importantă, însă, decât orice verdict, rămâne lecţia de bază a filosofiei morale: atunci când te plasezi în postura de judecător moral, e cazul să fii atent de unde îţi vin rezistenţele sau dezgustul şi dacă poţi conferi intuiţiei tale morale o bază raţională solidă.
De Cristian Iftode, puteți citi și:
Despre frumusețea care nu ne dă pace
