Dacă n-ați apucat să vizitați expoziția „I feel something, don’t know what [Simt ceva - nu știu exact ce]”, curatoriată de Magda Kardasz & Diana Marincu la sediul Fundației Art Encounters din Timișoara, vă propunem s-o faceți acum, într-un tur virtual. Expoziția a avut invitați 6 artiști/artiste din Polonia și 7 artiști/artiste din Timișoara, care au creat câte o lucrare nouă, pornind de la intersecția mai multor teme largi, precum ecologia, mitologia, tehnologia și sistemul antropocentric epuizat. Începând cu 2 iulie, lucrările vor fi expuse la Varșovia.
Impulsul curatorial Mulți artiști/artiste din expoziție explorează nevoia de reconectare cu mediul natural, cauzată de invazia artificialului în viețile noastre, sugerând în același timp soluții pentru depășirea crizei ecologice. Mai mult, pornind de la propriile experiențe din izolarea impusă de pandemie, artiștii se întreabă ce mai înseamnă azi spațiul public și privat, cum spațiul virtual ne poate înlocui realitatea și ce putem învăța de la natură.
Una dintre artistele invitate este Lera Kelemen, o tânără din Timișoara, ale cărei practici artistice se axează pe o abordare interdisciplinară, fiind interesată în special de instalație și sunet. Instalația multimedia a artistei, Green Skin/Affective Interstice ilustrează interacțiunea dintre individ și natură, ba chiar o simbioză dintre aceștia. Proiecția video a cadrelor la microscop cu detalii ale pielii umane și a fragmentelor verzi de plante, sugerează că „nu doar oamenii experimentează mediul, ci și mediul experimentează oamenii.” Lera Kelemen spune că „dacă noi, ca ființe umane, interacționăm cu mediul prin piele, la rândul său acesta comunică prin texturi și țesuturi. Titlul alternativ al video-ului este Texture is Identity, subliniind capacitatea texturilor de a stoca informație, de a arhiva istoriile și narațiunile personale și colective care emerg în spațiul public.” Prin excesul de verde din instalație, artista estompează granița dintre spațiul natural și artificial, jucându-se cu dualitatea culorii, „green skin” și „green screen”. Metafora „ecranului verde” – decor artificial folosit pentru prelucrarea imaginii – relevă capacitatea omului de a distorsiona percepția și totodată îl prezintă pe acesta ca pe un intermediar dintre spații.
Despre interstițiul realitate/virtualitate sau trecut/prezent vorbește și Andreea Medar, o artistă care trăiește și activează la Târgu Jiu și Timișoara. Deși s-a format ca pictoriță, este interesată în ultimul timp de obiecte și instalații din materiale neconvenționale, precum și de instalații media. Lucrarea sa 107/2, prezentă în expoziție, constă din replica la scară mai mică a casei bunicii sale și dintr-un sistem complex asemănător unor perfuzii, care însă, paradoxal, nu menține casa în viață, ci printr-o ploaie constantă duce la creșterea vegetației și la degradarea spațiului cândva locuibil. Casa a fost confecționată din plastic transparent și cusută manual de artistă cu ață de nailon, ceea ce prezintă discrepanța dintre meșteșugul tradițional și materialul parcă venit din altă lume. De asemenea, instalația cuprinde și trei proiecții video live din casa și grădina bunicii, plasate parcă în oglindă față de macheta din plastic. Lucrarea înfățișează o poveste de familie, prin care artista ilustrează consecințe personale ale globalizării și ale înstrăinării de locurile de origine. Prin supravegherea video a bunicii și a casei sale, familia acesteia, împrăștiată peste tot în lume, menține vie conexiunea cu bătrâna și cu spațiul copilăriei, mimând apropierea. Andreea Medar pune la îndoială capacitatea tehnologiei de a suplini realitatea, însă spune că „distanțarea, o problemă provocată de pandemie, a fost parțial rezolvată cu ajutorul camerelor de supraveghere. «Big brother», de această dată reprezintă ochii copiilor și ai nepoților, cei care vor să fie aproape, dar nu pot…”
Titlul expoziției, I feel something, don't know what, vorbește despre condiția omului neajutorat, pe fundalul unui context imprevizibil. Lucrarea care a dat acest titlu este un desen figurativ, dintr-o serie de 14 desene realizate în tuș, ale artistei poloneze Zofia Gramz, care pare mai degrabă că a ținut un jurnal de stări exprimate prin imagini, explorându-și propriul spectru emoțional și discontinuitatea acestuia în raport cu propriile gânduri. Din desene răzbat incertitudinea și frica unui viitor imprecis din cauza pandemiei, care s-a extins și asupra scenariilor înfricoșătoare legate de iminența pericolului crizei ecologice.
În cartea Toward Global (Environ) Mental Change, publicată în 2012, Sacha Kagan, cercetător de la Universitatea Leuphana din Lüneburg, al cărui domeniu de interes e legătura dintre artă și (ne)sustenabilitate, analizează legătura dintre criza ecologică și relația dintre minte și mediul exterior. Fluxul permanent de inovații tehnologice implică o transformare completă a modurilor în care interferăm cu natura și devine tot mai clar că omului îi este indispensabilă această simbioză dintre natural și artificial. Kagan sugerează însă că omenirea a uitat de interdependențele complexe dintre sine și natură, amintind de urgența unei transformări la nivel cultural și de asumarea unor atitudini sensibile și empatice față de aceasta. Ar trebui să înlocuim ideea de posesiune cu cea de apartenență a acestei lumi, spune Kagan. De această sensibilitate față de ecosistemele naturale a vorbit și antropologul britanic, Gregory Bateson, încă din anii ‘70. Acesta a fost printre primii care au impus o abordare holistică asupra crizei ecologice mondiale, propunând un studiu complex, în afara limitelor raționale și morale, ci bazat mai degrabă pe o perspectivă estetică. Conceptul de simț estetic, introdus de Bateson, este definit ca „o sensibilitate față de structurile repetitive din natură care ne conectează", dar și o acceptare a diferențelor din lumea animală.
Această sensibilitate ascuțită este explorată în lucrarea Natura Umanimalica a sculptoriței Carmen Nicolau, al cărei material preferat de lucru este ceramica. Lucrarea reprezintă interpretarea mitului Zeiței Animalelor, cunoscută drept Potnia Theron în arta antică din lumea mediteraneană și din Orientul Apropiat, prin care, contrar reprezentărilor clasice, zeița se află acum într-o ipostază de vulnerabilitate. Artista a modelat, de asemenea, niște creaturi hibride dintre animal și om, invitând astfel la o deschidere mai mare către viața necuvântătoarelor. „Pentru mine vizualizarea acestor creaturi hibride constituie o încercare de a aduce acești semeni ai noștri, văzuți de anumiți indivizi ca fiind inferiori, într-o poziție de egalitate cu persoanele umane,” spune Carmen. Astfel, pentru artistă „aceste zoomorfisme si antropomorfisme sunt o exprimare jucăușă a unui sentiment empatic.”
La fel și în lucrarea Lebensgefahr [Pericol de moarte], Anna Siekierska, o artistă activistă și cercetătoare interdisciplinară din Polonia, invită la asumarea unei atitudini etice în raport cu mediul natural, criticând dur practicile vânătorii. Lucrarea constă dintr-o serie de fotografii în stil documentar ale unor construcții din lemn folosite în vânătoare. Deși aceste construcții par impunătoare și importante din punct de vedere arhitectural, aceasta nu reprezintă o justificare pentru obiceiul vânătorii, care perturbă dramatic dinamica ecosistemului. O proiecție video înfățișează una dintre aceste construcții în flăcări, însă nu reușește să ardă până la capăt, la fel cum eforturile artistei nu au reușit să oprească această practică.
Prin lucrarea Invaziv. Autogenerativ, artiștii timișoreni Pusha Petrov & Miki Velciov, care au mai colaborat în 2018 într-un proiect pentru Muzeul de Artă din Timișoara, explorează contrastul dintre intruziunea umană, agresivă și ostilă, și acțiunea expansivă a naturii, care însă e blândă și sigură, de multe ori vindecătoare. Lucrarea lansează o provocare atât pentru natură, cât și pentru vizitatori, fiind constituită dintr-o structură modulară instalată în grădina Institutului Francez din Timișoara. Instalația este aranjată cu grijă minuțioasă, astfel încât să nu perturbe creșterea firească a vegetației, ceea ce sugerează preluarea și aplicarea modului non-agresiv de expansiune al naturii asupra activităților umane.
Artista vizuală Ana Kun, care trăiește și activează în Timișoara și care spune că metoda și tehnica sunt secundare atunci când o interesează un subiect anume, și-a creat propria „ficțiune realistă” pe care a pierdut-o din cauza izolării impuse. Prin lucrarea Information Age Produces Realistic Fiction [Era informațională produce ficțiune realistă], realizată în colaborare cu studioul de design Bobar (cu Gina Larion, Diana Bobar & Ionela Stratan), artista face o trimitere la călătoria făcută la dealul Șumiga, la granița cu vechea Iugoslavie. Artista a desenat cu material textil și a scris cu ață brodată o poveste complexă a unui spațiu artificial inutil, a unei priviri de pe cazematele construite în perioada comunistă pentru protecție și spionaj. „Este reală fragmentarea familiilor de către granițele negociate și renegociate în preajma unirii Banatului cu România. Este reală «natura făcută de om» («man-made nature») a câmpurilor cultivate din jur. Este real sistemul de supraveghere turnat în beton veșnic și inutil”, ne spune artista. Ana Kun reconstruiește aceste cazemate dintr-un material textil fin și colorat, care poate fi ușor manevrat și adaptat în dependență de spațiu, criticând astfel intruziunea dură a omului și sugerând o abordare mai delicată a spațiului natural.
Ilustratoarea Sorina Vazelina a ales să exploreze o zonă istorică a orașului Timișoara și să pună, de fapt, în oglindă cele două istorii – a omului și a naturii. „Explorând cartierul Fabric am realizat asemănarea dintre procesul de transformare a comunității locale și soarta arborilor centenari din parc [Parcul Regina Maria de la marginea cartierului]. Asemeni comunităților de nemți, evrei și sârbi, care formau majoritatea populației din cartierul industrial, arborii sunt amenințați cu dispariția. Parcul devine o oglindă la nivel micro a transformărilor, la nivel macro, care macină această zonă istorică”, ne mărturisește artista. Lucrarea Fabric e o bandă desenată tridimensională, sculptată din lemnul arborilor uscați, tăiați din parc, ce înfățișează atât topografia și arhitectura cartierului, cât și oamenii care-l locuiesc. Forma de valiză a lucrării nu este una întâmplătoare, reflectând modul în care ne purtăm poveștile peste tot. O fotografie emblematică ce documentează acțiunea Sorinei, mi se pare că încapsulează condiția omului de acum, în cazul în care nu va întreprinde nimic pentru salvarea ecosistemelor – figura unui om, creată din rumegușul rămas de la arborii tăiați, cu un trunchi de copac în loc de cap, zăcând fără viață la pământ.
Expoziția I feel something, don’t know what [Simt ceva - nu știu exact ce] trage multe semnale de alarmă în ceea ce privește iminența crizei ecologice și propune unele soluții bazate pe o abordare non-antropocentrică. Cu toate acestea, demersul curatorial este mult mai complex, în spatele lucrărilor spectaculoase și de o forță monumentală ascunzându-se poveștile personale și modul intim al artiștilor de a cunoaște și de a experimenta un anumit spațiu sau mit. În urma acestor explorări, artiștii nu caută neapărat răspunsuri concrete, ci mai degrabă prezintă noi perspective și deschid calea spre dialog, încercând pe cât posibil să disperseze sentimentul de incertitudine pe care însăși planeta ni-l provoacă astăzi.
Cei 7 artiști/artiste din Timișoara invitați în expoziție sunt Lera Kelemen, Ana Kun, Andreea Medar, Carmen Nicolau, Pusha Petrov & Miki Velciov, Sorina Vazelina, iar cei 6 artiști/artiste din Polonia sunt Zofia Gramz, Janusz Łukowicz, Paulina Pankiewicz, Anna Siekierska, Mikołaj Szpaczyński, Marta Węglińska.
Expoziția „I feel something, don’t know what”, colaborare dintre Fundația Art Encounters și Zachęta Project Room, va fi reiterată și la Varșovia, unde va fi deschisă pentru public pe 2 iulie.
