În valul de haos care răscolește educația din România s-au strecurat și câteva măsuri pentru o programă mai light. Printre ele, se numără și transformarea desenului și a muzicii în materii opționale. L-am invitat pe Sibi-Bogdan Teodorescu, artist și profesor de educație vizuală la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, să ne ajute să înțelegem ce pierdem odată cu orele de educație artistică și ce contribuții ar putea aduce aceste materii, dacă ar fi luate în serios.
Cum îi puteți vorbi cuiva despre suflet, dacă nu crede în suflet? De altfel, cum îi puteți vorbi cuiva despre orice, dacă acesta nu are o reprezentare de care să se agațe? Negreșit, există o oarecare imagine despre suflet în mintea celui care nu crede în el, așa cum și despre artă circulă o imagine aproximativă în rîndul celor care nu o cunosc prea bine. Dar aceste reprezentări nu sînt corecte, în principal pentru că nu se bazează și pe experiențe adecvate, ci mai degrabă pe prejudecăți. Dintre ele, cea mai comună este „arta e frumoasă” și în consecință cam inutilă. Chiar și așa, i s-a găsit un loc „artei frumoase”, numai că, precum locul în picioare în autobuz, nu e confortabil și nici prea stabil pentru aproape toți călătorii. Într-o casetă din MAUS (1991), cunoscuta bandă desenată a lui Art Spiegelman, personajul autorului îi spune iubitei lui: M-am făcut artist tocmai pentru că el [tata] credea că nu e deloc practic - Doar o pierdere de vreme... Nu-i aceasta și imaginea generală din școala românească despre artă? Firește, arta nu ține de spectrul utilitar, la fel ca așa-numita matematică pură, motiv pentru care unii le situează deasupra tuturor celorlalte domenii. Prejudecățile mai ascund pe ici, pe colo și un pic de adevăr. Totuși cam idealist pentru școală, unde întrebarea la „ce-mi folosește?” ori „la ce mă ajută?” a elevilor se transformă în concluzia „am uitat tot” a părinților.
Fără dezbateri publice, prea devreme și într-o situație generală incertă, Ministerul Educației și Cercetării din România propune pentru următorul an școlar mai multe schimbări semnificative în programul elevilor. Cele patru variante avute în vedere tind să diminueze numărul de ore pe săptămînă, să elimine unele materii și să le transforme pe altele în opționale. În plus, concomitent cu sistemul de notare pe care îl cunoaștem, s-au propus calificativele la disciplinele numite vocaționale. Toate aceste modificări s-ar fi bazat pe consultarea părinților, adică a unei singure categorii participante la acest fenomen al educației instituționalizate. Ca exercițiu de sinteză, să ajungi la o concluzie cît de cît unitară, nu e puțin lucru, comentariile părinților la articolul despre aceste modificări fiind concludente. Oricare dintre aceste modificări ar putea fi o temă întreagă de dezbatere, deoarece reprezintă cîte un mic fragment al aceleiași probleme, însă din loc în loc s-au mai strecurat și păreri cu un caracter global. Cu toate acestea, în ansamblu domină vederile cu picioarele pe pămînt și complementara ei, cu capul în nori. Sînt elevii atît de neajutorați încît să caute ajutorul școlii? Și de ce uităm totul mai tîrziu, chiar și ceea ce credeam folositor?
Elevii se îndoiesc de rostul unor cunoștințe cînd obosesc, dar cel mai adesea cînd nu există legături convingătoare între reperele care li se predau, valorile care li se insuflă și propria experiență.
Francezul Aymeric Patricot, scriitor și profesor de classes préparatoires (clasele speciale înainte de intrarea la unele universități), autorului eseului Les Bons Profs (Profesorii buni), identifică trei direcții importante în meseria de profesor: idealul umanist, idealul civic și pe cel social. Cu alte cuvinte, școala s-ar ocupa de cultivarea unor valori umaniste, de orientarea către o carieră potrivită pentru fiecare absolvent și respectiv, de responsabilitățile sociale. Poate că ordinea e alta, însă oricare ar fi, cele trei componente par la fel de importante. Comentariile părinților la care mă refeream, împreună cu multe altele din mediul online cel puțin, despart aproape întotdeauna aceste componenete, care în funcție de caz, de experiență și gradul de înțelegere, exagerează proporțiile uneia sau alteia în raport cu întregul. Cel mai rău, intervențiile radicale vizează fără abatere cele mai simple soluții pentru cele mai complicate probleme, întocmai ca în situația dată. Cu siguranță că la suma de factori care a condus la astfel de poziții contribuie și un oarecare fundal cultural, conform căruia după ce lucrurile devin cu adevărat grave, în urma unei delăsări îndelungate, se iau măsuri pripite și aspre, care sacrifică totul ca în ritalurile de purificare. Așa, lucrurile mari devin mici și viceversa, cele mici capătă o importanță supradimensionată. După cum un elev are nevoie de experiențe variate și de mult timp pentru ca acestea să devină reprezentabile, așa și educația, ca țel al unei societăți are nevoie de răbdare și strategii pe termen lung, acestea din urmă adaptată nu doar la módele actuale, ci și la limitele și nuanțele locale.
Elevii se îndoiesc de rostul unor cunoștințe cînd obosesc, dar cel mai adesea cînd nu există legături convingătoare între reperele care li se predau, valorile care li se insuflă și propria experiență. Pierzîndu-și curiozitatea și încrederea, nu mai receptează învățatul decît ca pe o condiție pe care trebuie să o îndeplinească, dacă nu vrea să aibă probleme în viață. Elevul nu-și poate imagina în momentele sale dificile, viitorul, dar speră necontenit la ceva bun, la ceva sigur. Domeniile avantajate finaciar vor fi deci principalele faruri care îi luminează drumul, dacă ne referim la elevul silitor. Ceilalți vor apela mai mult la scurtăturile pe care le deprind de mici, precum copiatul, ocolirea, punerea în fața faptului împlinit ș.a.m.d. Perspectiva, una dintre descoperirile majore ale artei (vest) europene a subliniat distanța între realitate și idei prin sistemul simplu al liniilor de fugă, convergente către o țintă imaginară, figurată în picturi doar ca un semn al iluziilor. Matematica acestei construcții ordona realitatea conform unui sistem de valori clare precum lumina unei zile senine: obiecte mari, obiecte mici, primul plan și planurile îndepărtate, centrele de interes și zonele neutre etc., însă dependente unele față de altele. Cu toate lipsurile și rănile ei, școala se străduiește în continuare să livreze un model omogen sau ordonat ca în schemele de perspectivă cu un singur punct de fugă. Scurtăturile forțează unele distanțe și schimbă relația între elemente, dar punctul de fugă rămîne pe loc(!). Poate că întrebarea „la ce îmi folosește?” nu e așa de fantezistă, dacă luăm în seamă că primul ajutor, sporturile și alte activități similare sînt neglijate în fața prestigioaselor materii abstracte. Cultul lor, o rămășiță aproape iluministă, augmentat și deformat în comunism de latura lor aplicativă, a condus, nu neapărat singur, la neîncrederea elevului față de cunoaștere, acum la îndemîna oricui.
La școală, întrebarea la „ce-mi folosește?” ori „la ce mă ajută?” a elevilor se transformă în concluzia „am uitat tot” a părinților.
Niciuna dintre materiile studiate de elevi n-ar trebui să se motiveze prin pregătirea expresă a elevilor pentru o meserie anume și cu atît mai mult educația artistică. În cazul absurd în care ar exista doar două materii la școală, spre exemplu limba română și matematica, elevii tot nu s-ar face doar matematicieni sau scriitori. Educația plastică sau vizuală, împreună cu muzica și literatura se află printre orele de științe pentru a descoperi și cultiva nu doar creativitatea, ci și sensibilitatea și simțul de observație, adică capacitatea analitică, prin alte modalități decît la istorie sau fizică. Acordarea calificativelor, într-un sistem în care notele contează în continuare, este rezultatul unei greșeli de interpretare. Notele la matematică se primesc pe abilitatea de a înțelege și rezolva probleme, dar la desen se invocă deseori talentul, ceea ce pare o discriminare față de elevii mai puțin înzestrați. Pe lîngă faptul că talentul în forma lui de „facultatea de a face cu ușurință ceva”, nu e complet, nu ar trebui să se impună ca o condiție pentru niciun elev, cel puțin în școlile teoretice. Această calitate e foarte dificil de apreciat pînă și în școlile de profil, drept urmare ar trebui să treacă din primul rînd într-un plan secundar în momentul evaluării. Nici la matematică nu se evaluează talentul: oricine primește notele în funcție de rezultate, fie că a ajuns la ele fără dificultate ori s-a străduit să le cucerească. Funcția notelor ar fi aprecierea mai puțin subiectivă a înclinațiilor unui elev, iar cum aceștia sînt mereu diferiți, ar trebui ca notele să îi îndrume just pe copii pe căile pe care mai tîrziu vor merge singuri.
Desenul, așa cum e numită în mod eronat educația plastică sau vizuală, e la fel de prezent precum aplicațiile matematice.
Poate că vă vine greu să vă închipuiți un test la educație vizuală. Încercați, de pildă, să faceți o comparație între două portrete din două epoci diferite, fără să vă lăsați ispitiți de interpretări. E aproape ca observarea unor organisme la microscop și la prima vedere nu are nimic artistic. Dacă nimic nu v-a scăpat, înseamnă că aveți un spirit obiectiv sau l-ați împrumutat și antrenat deja la disciplinele științifice, ordonate după sisteme riguroase. Puteți transfera testul către ceva mai palpabil, cum ar fi colectarea sau măcar identificarea tuturor obiectelor pe care le găsiți pe jos între două stații de autobuz. Imaginați-vă oamenii cărora le-au aparținut și dacă nu e vorba doar de deșeuri, faceți scenarii despre cei care le-au pierdut și traseul parcurs. Pînă la urmă, acest exercițiu nu e prea diferit de legăturile dintr-un lanț trofic și preia în mare șablonul cel mai uzitat de tipul cauză-efect. Dacă vreți să înțelegeți ceva mai mult despre imagini, trasați un oval pe o hîrtie și repetați acțiunea cu cealaltă mînă. Lipsa controlului absolut vă va frustra ca la orele de condus sau la dans. Un rezultat frumos pentru artist nu este deci întotdeauna singurul scop al lucrului său.
Matematica le dă elevilor încredere într-un adevăr inalterabil și în judecată, în timp ce artele le încurajează spiritul reflexiv. Marea bucurie pe care o aduce exercițiul artistic depășește satisfacția unor mostre de virtuozitate și se referă mai mult la autonomie, ideile traversînd și depășind spațiul abstract în forme reprezentabile. Desenul, așa cum e numită în mod eronat educația plastică sau vizuală, e la fel de prezent precum aplicațiile matematice. Prognozele meteo, hărțile, statisticile și predicțiile economice sau aplicațiile telefoanelor mobile se confundă cu un univers de imagini publicitare, decorative sau utilitare, cărora li se adaugă bineînțeles cele artistice. Sub forma disciplinelor școlare, fascinația pentru instrumentele de înțelegere a lumii înconjurătoare se transformă în plictiseală, frică și dezolare. Aceasta este și concluzia documentarului Comment j’ai détesté les maths (Cum am urît matematica) din 2013, în care cîțiva dintre cei mai buni matematicieni ai lumii aruncă o privire lucidă asupra peisajului contradictoriu în care coabitează matematica în școală și nenumăratele ei avataruri. În încercarea profesorilor de a le oferi elevilor o imagine mai serioasă a artei și poate de a salva disciplinele artistice de ridicolul care le înconjoară, matematica e citată prin exemplele perspectivei geometrice și a mitului numărului de aur. Legătura reală între cele două domenii atît de îndepărate în catalog se află în altă parte. Deasupra unui caracter utilitar, matematica se apropie de artă printr-o libertate pe care o exprimă în cele mai dificile și inutile probleme. Însă la școală libertatea e privită cu mefiență.
Aceasta îmi aduce aminte nu numai de elevii care au dat examen de admitere la facultate împinși de la spate de părinți sau năuciți de îndoieli la finalul liceului, dar mai ales de un elev anume, care la finalul clasei a X-a cînd iau sfîrșit cursurile de educație vizuală, mi-a mărturisit stăpînindu-și greu emoțiile că nu i-a plăcut absolut nimic din ceea ce s-a studiat. Nici lecțiile despre istoria filmului, nici analizele plastice ale unor picturi celebre, nici despre scenografie, desen animat sau arta contemporană, nimic. În mod evident un manifest față de criza sistemului de învățămînt, siguranța descurajantă a elevului, viitor student la Politehnică, mi-a demonstrat cît de greu li se acordă unor materii, și în special artelor, statutul serios de care se bucură celelalte.
La școală, libertatea e privită cu mefiență.
Neajunsurile educației artistice nu se referă doar la lipsa dotărilor, a unor manuale adecvate, a altor instrumentelor și numărului redus de ore, ci și la percepția tuturor care nu fac distincția între stereotipurile naive despre artă și posibilitățile nebănuite de (trans)formare pe care arta le oferă. Nu am reușit să urmăresc acest caz despre care vorbeam, spre deosebire de altele în care am fost invitat de un alt elev la Muzeul de Artă Contemporană (MNAC) după primul semestru în străinătate sau am aflat că dansul contemporan a ajutat o elevă să facă față presiunilor liceului și prin aceasta să se cunoască mai bine. Atîta vreme cît arta e privită de la înălțimea unui peisaj în care toate florile sînt margarete, iarba este fără excepție proaspătă și cerul albastru, educația vizuală se va afla mereu în pericolul dispariției din programul elevilor. Revenind la reprezentări, decizia de a transforma o disciplină al cărui nume oscilează între Desen, Educație plastică și Educație vizuală, într-un opțional trădează banalitatea inculturii celor mai mulți care se ocupă de educație. Nu doar că termenii care au făcut pionierat cu mult timp în urmă în străinătate, ca interdisciplinaritate, educație non-formală sau trandisciplinaritate, rămîn sine die deoparte, ci și categorisirile din spatele unor ziduri de netrecut vor rătăci și de aici înainte pașii elevilor, ale căror căutări depășesc cu mult simplele obligații obștești.
O poveste din Orientul Mijlociu ne arată cum un barcagiu care trecea oamenii de pe un mal pe altul al unui rîu foarte lat e umilit de un învățat pentru că nu a fost la școală, spunîndu-i că și-a pierdut jumătate din viață. După ce un curent puternic răstoarnă barca în care se aflau cei doi, barcagiul îi spune la rîndul său înțeleptului că și-a pierdut toată viața. Într-o poveste modernă, genialul fizician Richard Feynman ne explică cum frumusețea unei flori nu se limitează doar la aspect, ba dimpotrivă la strategiile ei vitale, la structură și legăturile subtile ori la simetrie. Chiar dacă pare din grijă pentru elevi, reducerea pripită a numărului de ore, care are drept consecință și dispariția unor materii, nu e decît o soluție superficială ale cărei urmări vor șubrezi și mai mult o școală din care și-au luat de mult zborul entuziasmul, curiozitatea și nu în ultimul rînd eficacitatea.
Foto principală: La Bologna, după expoziția retrospectivă David Bowie din 2016, încercînd un performance alături de elevi.
