Acum o săptămână, am luat la pas Târgu Ocna, un oraș cu 11 300 de locuitori, ca să înțeleg ce viață culturală au oamenii de aici, în orășelul care ajunge la știri pentru că a rămas fără apă pentru locuitorii săi. Cunoscut ca cel mai mare producător de sare din Moldova, orașul are o infrastructură găunoasă și adesea oamenii se trezesc fără curent și apă potabilă. Primarul a fost exclus din PSD cu unanimitate de voturi după ce ani la rând nu a reușit să asfalteze drumul către salină, principala atracție turistică din zonă. Fiul lui a fost cercetat penal pentru afacerile sale și condamnat cu executare.
Am întrebat cetățenii orașului unde ies la un film sau la un concert și când au făcut asta ultima oară. Am găsit o mână de adulți care se îngrijesc, uneori cu bani din propriile buzunare, de dreptul la educație al tinerilor, în vreme ce multe instituții ale culturii sunt închise sau în șantier, vecine chiar cu primăria. De cinci ani, elevii colegiului național participă la ateliere de artă contemporană ținute direct de artiști și coordonate de o organizație culturală independentă, Asociația 37. Tot aici, am găsit puști care încep să se organizeze pentru ideile lor. În urmă cu câteva săptămâni, o fată de 14 ani a reușit să strângă 200 de elevi în mișcarea globală pentru protecția mediului, Fridays For Future, ridicând orașul printre primele locuri din țară.
Poți să numeri pe degete străzile orașului, cu second hand-uri cu manechine la intrare, cu două-trei cârciumi în care muncitorii sunt zilnic absorbiți de propriile beri, și câteva restaurante cu prețuri de București. În centru e clădirea cu turn a primăriei, baricadată de Casa de Cultură și Clubul Copiilor. Prima e o construcție fără nume, înfășurată în plasă de protecție și umplută cu burete turcoaz, în locul ferestrelor. E în șantier de doi ani. Clubul copiilor e secție de vot în vremuri de alegeri și adăpost pentru câteva cursuri.
Vizavi de primărie e biblioteca orășenească, o clădire cu pereți galbeni și prispă. Are două încăperi pline cu cărți vechi. Multora nu le vezi titlurile pe cotoarele lipite cu scoci. Citesc printre ele: Ioan Slavici, Marin Sorescu, George Coșbuc, basme populare. Matematica are cinci rafturi numai pentru ea, iar la biroul de presă culturală sunt aliniate periodice bisericești finanțate de primărie. Daniela Ionel, bibliotecara, are 51 de ani și lucrează aici din 2002. Spune că din 2009, de când a fost criza, localnicii citesc din ce în ce mai puțin, dar se mândrește cu cele 62 000 de volume pe care le are în depozit. În catalogul de prezență, are consemnate în jur de 30 de vizite la bibliotecă pe zi, deopotrivă adulți și copii. „Eu le zic mereu: citiți în fiecare zi câte pagini are ziua din lună”, îmi povesteștea ea. „Trebuie să fim niște exemple vii pentru copii”. Între pereții încărcați cu rafturi de cărți roase au loc patru scaune lângă calculatoarele aranjate ca-ntr-un internet cafe.
„Cluburile astea sunt făcute pentru timpul liber al copilului”, îmi explică un bărbat cu ochelari de vedere și păr cărunt când ajung la Clubul Copiilor. E Mihai Teleagă, profesorul de chitară al Clubului, pasionat de folk și filosofie. Are 64 de ani și o formație de rock pe voci, Grupul Harmonic. În spatele lui, doi adolescenți exersează la chitară, așezați pe o scenă improvizată. „Aici, la noi, sunt înscriși în jur de 700 de copii”, continuă el. „Eu am cam o sută.” Înainte să vină la Târgu Ocna, și-a terminat doctoratul în filosofie la Iași, unde a și predat, cu jumătate de normă, iar cealaltă jumătate de normă a predat-o la Bacău. Muzica a rămas cu el din tinerețe, de când făcea parte din Cenaclul Flacăra și îi știa pe cei mai cunoscuți folkiști: Ducu Bertzi, Vali Sterian, Vasile Șeicaru. Spune că în Târgu Ocna a avut repartiție ca învățător și aici a rămas. Aici predă chitara din anii ‘90, de când clubul avea 12 cercuri culturale pentru copii, nu doar cinci, câte sunt acum. Ca să aibă cu ce să-i învețe, a cumpărat instrumente din banii lui. Din partea statului nu a primit decât două chitări, în anul 2005.
După Revoluție, atelierele culturale ale clubului au dispărut pe rând. Profesorul își amintește de o ludotecă - un spațiu cu jucării pentru copii -, un atelier de cusături de costume populare, unul de aeromodele - unde copiii învățau să construiască mașinării de zbor în miniatură -, dans modern și tir sportiv.
Acum, clubul este o filială a Palatului Copiilor din Bacău și are ateliere de radioelectronică și robotică, de pictură, ecologie, karting și muzică folk. Doar că celelalte încăperi ale clubului par părăsite. Luminile sunt stinse și ușile încuiate, acoperite toate cu perdele albe care-mi amintesc de casa bunicilor.
Cu toate astea, aici au loc evenimentele pentru vârstnici și, în general, toate evenimentele culturale ale orașului. Sala de spectacole este chiar holul clădirii, cu scena improvizată. Înainte să devină șantier, Casa de Cultură era gazda întâmplărilor oficiale din oraș, a serbărilor de la școală și a unui muzeu de istorie local. În lipsa ei, muzeul și-a pierdut și el casa, iar evenimentele culturale s-au mutat la Clubul Copiilor sau, când e cald, direct afară, în fața primăriei.
Îl întreb pe profu’ de chitară cum îl împlinește meseria asta. Pică pe gânduri și se întoarce spre băieți. „Îi aud cântând”, îmi răspunde. „Hai, ultima strofă! Aia e bestial de frumoasă, domnișoară”, zice și începe să cânte alături de ei.
La congresul mondial al firii
I propose for you a normal dream
Vă propun, votaţi această şansă:
Să ne iubim.
Să ne iubim, să ne iubim
Să terminăm al morţii haos
Să ne iubim, să ne iubim
Îndrăgostiţi - pe loc repaos.
La primărie, lucrurile par înghețate în timp. Localnicii vin dis-de-dimineață să se așeze la coadă să vorbească cu primarul. Mă așez și eu, iar când îmi vine rândul, mă trimite la administratorul orașului. „25 de ani de democrație nu e suficient”, îmi spune administratorul local Adrian Ciubotaru, blocat și el în timp, în propriul birou. „Generațiile tinere încă aruncă cu noroi în generațiile mai înaintate. Când te întâlnești cu tinerii pe stradă îți aruncă apelativul comunist. Nu știu de ce am devenit o națiune așa supărată permanent”. Când îl rog să-mi spună ce evenimente culturale sunt organizate în oraș, îmi enumeră ca la școală: „manifestare de ziua lui Eminescu, spectacol de mărțișor, zilele orașului, tur de ciclism, un carnaval cu trupe și cete cu ... ce înseamnă asta … datini!”
Administratorul orașului e responsabil, printre altele, să asigure buna funcționare a instituțiilor publice și unităților de învățământ și să ia măsuri atunci când sunt probleme. Adrian Ciubotaru crede că tinerii sunt deconectați de la realitate și manipulați de internet, iar soluția este întoarcerea la comunitatea tradițională: „Cred că partea de patriotism, de cultură, are un rol foarte important alături de învățământ, de sănătate, de biserică”, îmi explică el. „Degeaba pui la dispoziție o infrastructură dacă toată lumea e rece și nimeni nu vorbește cu nimeni.”
Pe când autoritățile visează la un oraș idilic, necorupt de tehnologie, și organizează evenimente pentru vârstnici, în singurul colegiu din oraș, o mână de profesori a găsit soluții să mențină cultura în viață pentru tineri. Un prof de engleză a început să organizeze, în fiecare vineri, seară de văzut și dezbătut filme de groază, alții îi trimit pe elevi la concursuri naționale de limba engleză, tehnologie, design grafic sau la festivalul cu ecranizări ale romanelor contemporane pentru tineri, Boovie.
În paralel, au început colaborarea cu ONG-uri precum Asociația 37, care organizează de cinci ani ateliere de lucru cu elevii despre arta contemporană.
Irina Bălan are 34 de ani și este una dintre cele trei fondatoare ale proiectului Cerc. Artă Contemporană, alături de Luiza Zamora și Alexandra Țuțuianu. Am discutat, la o cafea la ea acasă, despre cât de greu e să le risipești oamenilor reticența în fața artei contemporane și cum poți face asta într-un oraș care nu dă doi bani pe dreptul la cunoaștere al tinerilor săi. „La început, era nevoia mea de a lucra din nou cu copiii”, începe ea. Irina e instigator cultural și s-a mutat de la București la Târgu Ocna acum vreo cinci-șase ani, când și-a dat seama că vrea o familie, iar orășelul în care locuia partenerul ei i se părea mai potrivit decât capitala. După jumătate de an, a bătut la ușa Colegiului Național Costache Negri și i-a spus directoarei că vrea să le vorbească elevilor despre arta contemporană. „Asta e provocarea freelancing-ului de la distanță: nu te întâlnești cu oameni și, dacă ești sociabil, te deprimă chestia asta. Aici nu mi-am făcut prieteni cu care să am chestii în comun. Nu ies la piese de teatru sau concerte, nu există așa ceva”, îmi explică în timp ce o privește pe Zoe, fiica ei de trei ani.
Ideea unor programe de educație artistică pentru copii i-a venit pe când era studentă la Roma, în 2012, unde a învățat cum se lucrează în muzee, la departamentele educative, responsabile să ajute publicul - mai ales pe cel foarte tânăr - să înțeleagă arta întortocheată și abstractă. După practica de la Palazzo delle Esposizioni, un muzeu privat din miezul capitalei italiene, și-a dat seama ce trebuie să se schimbe în viața culturală de acasă. „Muzeul nu era o chestie elitistă, în care intrăm doar dacă am citit două biblioteci despre artistul respectiv. Aveau spațiu pentru copii, era gândit accesibil. În timpul săptămânii era ca la aeroport, veneau atât de multe școli”, își amintește.
Înapoi acasă, a lucrat un an și ceva cu copii prin muzeele bucureștene, alături de asociația Da’ DeCe, apoi s-a mutat la Târgu Ocna, unde a bătut la ușa Colegiului Național Costache Negri. Directoarea a primit-o cu brațele deschise. Și așa au început discuțiile cu elevii, după ore. Își alegea câțiva artiști de la noi și din afară și le întorceau împreună viețile și operele pe toate părțile. Așa au ajuns fotografiile artistei suprarealiste din anii ‘70, Francesca Woodman, în sălile de clasă din orășelul din Moldova. Le-a povestit despre autoportretele ei și profilurile pe care le făcea femeilor blocate în spațiul domestic, cum se juca cu absența și prezența lor pe camera de filmat, într-o casă bântuită, parcă, de trecut. „Poți să empatizezi cu niște oameni care au avut o obsesie, o pasiune, să intuiești ce fel de personalitate aveau”, îmi povestește Irina. „Era o varză intelectuală distractivă”.
S-a gândit apoi să facă loc artei în mintea copiilor direct prin vocile creatorilor și, în felul ăsta, a apărut Cercul, în 2014. Printre invitați au fost artiștii Dan Perjovschi, Lea Rasovszky, Ștefan Crețu, Ioana Ciolacu, Radu Manelici, Sorina Vazelina, care au lucrat cu clase de la a zecea la a 12-a, iar anul ăsta, când au sărbătorit centenarul Bauhaus, au mers la clasele de-a șasea și a șaptea. Traseul discuțiilor începea cu poveștile personale ale invitaților și se încheia cu exercițiile de autocunoaștere prin artă ale copiilor. Așa au ajuns să-și decoreze singuri școala.
Contactul direct cu artiștii i-a ajutat pe elevi să spargă mituri despre gena de creator și eșecul ca sfârșit rușinos și ratare. „Copiii n-au în familie părinți care să facă genul ăsta de muncă. Nici eu nu-mi imaginam că aș putea să lucrez vreodată în domeniul ăsta (al artei, n.r.), că mi se părea că trebuie să ai o genă. Mi se pare important să vină cineva care zice: uite, eu n-am avut niciun background de genul ăsta, dar mi-a plăcut asta și am făcut-o. Mi-am luat-o în nas de câteva ori, că povestesc și eșecuri: că n-au intrat la nu-știu-ce secție sau n-au luat nu-știu-ce job. E bine că le pune în perspectivă și faptul că e mai important să găsești un lucru care ți se pare mișto și să încerci să trăiești din el”.
Discuțiile cu artiștii îi mai învață să dobândească exercițiul îndoielii, să-și pună întrebări despre lumea în care trăiesc și să se conecteze la realitatea problemelor sociale de care se vor lovi în drumul lor spre maturitate. Conectarea asta la lume prin artă îi ajută să se cunoască mai bine pe ei înșiși. Irina își amintește o discuție despre acceptarea de sine cu Lea Rasovszky. „Ei la școală nu vorbesc despre ce li se întâmplă. Și vine artistul și le zice: «Uite, mie mi se pare că am capul prea mare pentru corpul meu și e ok, am început să mi-l accept». Lea le-a spus că știe să deseneze frumos, dar alege să nu o facă. Hai să ne uităm la oamenii pe care-i desenează: îi plac oamenii mai ciudați, care au nasul mare, urechile mari, ochii strâmbi. Le-a vorbit despre ce probleme a avut ea cu acceptarea felului în care arată și au început și ei să spună niște lucruri”.
Adulții au și ei ce învăța de la cercul de artă contemporană. Părinții, oameni consumați zilnic de muncă și speriați de ședințele cu profesorii care le critică mereu copiii, se relaxează și se deschid și ei când Irina le expune motive pentru care ar trebui să simtă mândrie pentru ei, nu rușine.
Așa a ajuns colegiul să arate ca o carte de colorat. Peste tot sunt amprentele copiilor: desenele lor sunt pe toți pereții, în bibliotecă, în drum spre sălile de clasă, unde sunt înrămate siluete de fete luptătoare, cu săbii la fel de lungi ca rochiile lor de prințesă. Un perete întreg l-au desenat alături de artistul Dan Perjovschi. „Cercul nu a fost perceput ca un proiect despre artă așa cum percep mulți oameni: muzică simfonică, pictură și cam atât”, îmi explică președintele Consiliului Elevilor, Dragoș Mirica, un băiat înalt și cu pielea translucidă. Nu-și amintește să fi participat la evenimente culturale în oraș și nici să viziteze prea multe muzee și galerii de artă până la cei 17 ani pe care-i are. „Arta o văd ca pe o inspirație. Eu o percep ca fiind aproape orice din mediul înconjurător. Până și noi, oamenii, suntem un obiect de artă”, îmi zice el cu o figură serioasă.
Carmen Antohe, directoarea colegiului, îmi explică în biroul ei unul dintre motivele pentru care sistemul de învățământ a înghețat și el în timp odată cu autoritățile. „Elevii au impresia că, dacă vorbim despre artiști, vorbim despre morți. Așa e obiceiul în societatea noastră, să lăsăm perioada contemporană la urmă sau să nu vorbim deloc despre ea. La istorie vorbesc despre domnitori care au murit, la română despre Creangă, Caragiale, Eminescu”.
Directoarea are 41 de ani și e profesoară de română. Când vorbește despre elevii ei își împreunează mâinile în dreptul pieptului, ca și când ar ocroti între palme ceva drag. Povestește că, atunci când era adolescentă în Târgu Ocna, avea mai multe opțiuni culturale. Pe atunci, cinematograful și Casa de Cultură funcționau. Anul trecut, elevii ei au făcut un spectacol de teatru - o adaptare după Avioane de hârtie, de Elise Wilk - debutul trupei de teatru a liceului, pentru care nu au găsit niciun loc potrivit în care să-l joace. Sala de sport nu are acustica bună, iar în holul din Clubul Copiilor nu încap mai mult de 50 de oameni, pe când colegiul are 700 de elevi înscriși și cu siguranță vor dori mai mulți să-și vadă colegii jucând pe scenă.
„Ar fi frumos să existe din nou cinematograful. E indispensabil pentru orice oraș care vrea să-și țină tinerii acolo și să le ofere ceva de făcut în timpul liber”, îmi spune Gabriel Asan, care are 17 ani și e vicepreședintele Consiliului Elevilor. Spune că cel mai mult îi place să citească și să se uite la filme. Se uită acasă, că în oraș cinematograful nu mai e de când era el la grădiniță. „Pe cei mai mulți tineri o să-i găsești pe stradă, la modul cel mai serios. Și nu pentru că le place să hoinărească, ci pentru că nu au unde să meargă, să facă ceva constructiv cu timpul ăla”.
Unii dintre tineri n-au mai așteptat interesul adulților și al autorităților și au început să-și organizeze singuri evenimente în comunitatea restrânsă. Cuprinsă de aura de solidaritate a mișcării globale pentru salvarea planetei, Alexia Prutică, zisă și Pam, a adus revolta tinerilor la Târgu Ocna și a ridicat orașul pe primele locuri în țară ca prezență la Marșul global pentru climă. Cu sprijinul câtorva profesori care au înțeles importanța cauzei, a reușit să adune 200 de elevi la întâlnirile Fridays for Future pe care le-a organizat. „Profesorii ne spuneau: cu siguranță vreți să scăpați de la ore. Eu le ziceam: ăsta nu e chiul, e educație”, îmi spune Alexia, o puștoaică de 14 ani cu obrajii rumeni și plini, parcă împrumutați direct de la Greta Thunberg, adolescenta din Suedia care a mobilizat o lume întreagă să-și salveze planeta de pericolele încălzirii globale, poluării și deșeurilor.
De Greta a auzit după ce a devenit cunoscută, dar nu a durat mult până au convins-o curajul și seriozitatea ei. Acum cinci luni, a intrat voluntară în programele celor de la In Context, un proiect cultural independent aflat la 17 km distanță care, printre rezidențe artistice și concerte experimentale, se implică în protecția mediului. Acolo și-a format o idee mai clară despre cum va arăta viitorul generației din care face parte, dacă nu-și protejează orașul. „La In Context au venit niște indieni și povesteau că a fost pentru prima dată când au văzut cerul albastru, pentru că în India cerul e galben, de la poluare. M-au făcut și pe mine conștientă”, îmi povestește ea.
A mobilizat rapid toată clasa ei de-a opta și altele din Școala nr. 2, unde învață. Apoi și-a luat inima-n dinți și a bătut la ușile tuturor claselor de la celelalte două instituții de învățământ ale orașului, Colegiul Național și Școala nr. 1, ca să-i convingă și pe elevii mai mari să se alăture cauzei. I-a fost greu să se expună în fața tuturor, mai ales că mulți dintre ei au râs de ea, iar unii dintre profesori și părinți o priveau cu suspiciune.
Adulții din jurul ei s-au speriat când au auzit cuvântul protest și i-au spus să-și înmoaie discursul. „Dacă protestezi înseamnă că ești agresiv, asta e părerea unor profesori. Am fost rugată să nu spun cuvântul protest, ci informare, ca să nu creadă lumea că-i învățăm pe copii ce înseamnă protestul”. Unii dintre părinți au vociferat că elevii trebuie să vină la școală ca să învețe pentru un viitor mai bun, nu să se țină de activități extrașcolare. „De unde să ai un viitor bun dacă tu nu faci nimic pentru el? Noi suntem generația Z și avem idei UAU, dar nu sunt urechi să le asculte”, mai spune ea.
Pe lângă grevele pentru protecția mediului, Alexia a mai reușit, alături de colegii ei, să instaleze patru coșuri pentru gunoi selectiv, în curtea școlii. Dar e conștientă că oamenii nu renunță așa ușor la obiceiurile lor. „Dacă tu ai fost învățat timp de 50-60 de ani să faci ceva nu te mai poți dezvăța niciodată. Nu poți să-i spui cuiva la 50 de ani că ce a făcut el până acum e greșit. Sună a lipsă de respect”.
Greu le este tinerilor să schimbe și mentalitatea funcționarilor publici care au ignorat cererea lor de a protesta în piață, ca să-i vadă mai multă lume și să afle. Când l-am întrebat pe administratorul orașului, Adrian Ciubotaru, ce s-a întâmplat cu solicitarea elevilor, mi-a spus că „sunt zeci de solicitări la primărie, zilnic. Habar n-am”. Grevele pentru mediu s-au ținut în curțile celor trei școli ale orașului, iar la marș s-au plimbat tăcuți de la o școală la alta.
Acum, Alexia și colegii ei pregătesc următoarea manifestație, care va avea loc vinerea asta, pe 29 noiembrie, în toată lumea. „Aș vrea să nu fim uitați așa ușor”, îmi zice ea, la finalul întâlnirii noastre.
La finalul călătoriei mele prin orășelul înconjurat de dealuri, Irina îmi arată alte clădiri istorice care vor dispărea, încet-încet, din spațiul public și memoria colectivă, fie demolate de administrația locală, fie roase din interior de trecerea timpului: un fost pension de fete vechi de 150 de ani, Casa Borisov și celebrul cinematograf închis. Istoria s-a șters odată cu numele de pe clădirile astea, dintre crăpăturile cărora ies pisici și buruieni.
Anul ăsta, Irina îmi spune că nu s-au mai înscris cu cercul de artă contemporană la Administrația Fondului Cultural Național, singura lor sursă de finanțare. Fondurile sunt foarte puține și fetele pun bani de la ele să acopere toate costurile atelierelor. „Apoi mă uit la primărie care aduce niște artiști de muzică populară, sunt niște costuri imense. Nu pot să zic că nu au vrut să ne ajute, că n-au zis niciodată nu. Dar propunerea lor mereu a fost: nu vreți să vă implicați în proiectul nostru de folclor?”, povestește ea.
Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.
Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna
Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
foto cover: Teodora Șerban.
