În jurul solstițiului de vară, pe 19-22 iunie, la Climăuții de Jos, Republica Moldova, a avut loc cea mai recentă ediție a festivalului ArtLabyrinth. Am mers acolo cu așteptarea creată de acea secvență din iconicul film Andrei Rubliov, în care, în timp ce călugărul merge prin pădure, nimerește în mijlocul unei festivități păgâne, unde participanții aleargă dezbrăcați înainte de răsăritul soarelui. Proiecția romanțată nu a fost chiar conformă cu realitatea. În schimb, pot spune că nu am văzut niciodată într-un timp atât de scurt atâtea lucruri pe care nu le mai văzusem până atunci.
De la urcarea în marșrutka, pe ultima sută de metri a drumului către festival, m-am ciocnit de o specificitate locală. În timp ce copilotului comenta că „Moldova e acuma strictă. Nu se mai stă în picioare”, am avut surpriza că nu voi sta pe scaun, ci pe coridorul de trecere cel îngust, pe un fel de taburet fără picioare și sprijinit de bagaje. Disconfortul era substanțial, dar o doamnă originară din Ucraina m-a sfătuit cu privire la cea mai eficientă poziționare printre bagaje și călători. A adăugat că, atunci când vine vorba de micile dureri, „It will get better with time”. Ceea ce a fost adevărat, dar nu într-o foarte mare măsură.
Într-o natură pe care privirea mea exotizantă de „vestic” ar descrie-o drept tarkovskiană, în apropierea râului Nistru, printre dealuri joase, dar care, la sub 200 de metri înălțime, au un aspect cu totul montan (mai ales dimineața), m-am cufundat pentru câteva zile în vibrația pământului izolat și în energia intensă, chiar benefică, a ritualurilor. Festivalul ArtLabyrinth pleacă de la fondul unei tradiții, al unei subculturi sau, mai corect, al unui cumul de subculturi pe care, noi, la vest de Nistru, vulgarizând, le-am numi hippie. În spațiul rusofon, însă, acestea s-au articulat de-a lungul mai multor generații – n-au reprezentat un moment istoric singular. E un eveniment rusofon, dar diferența specifică a ceea ce se întâmplă la ArtLabyrinth nu e dată doar de prezența unei alte limbi, ci de o întreagă dinamică și succesiune de situații care funcționează pe o logică cu totul străină pentru cineva care nu vine din spațiul cultural ex-sovietic.
Publicul ArtLabyrinth e un conglomerat divers de vârste și origini sociale, de la cei mai recognoscibili hipioți sau oameni versați în wellbeing, la pensionari rusofoni cu o latură surprinzătoare, hipsteri din Chișinău și tot felul de haimanale și oameni responsabili. Întâlnești acolo oameni foarte tineri, crescuți în cultul Hare Krishna care, după spusele lor, au călătorit de capul lor prin India, sau tineri instructori moldoveni de yoga care deja au trecut prin Bali. Dar o mare parte sunt oameni pe care nu te-ai aștepta să-i vezi adunați laolaltă la un festival. Pe mulți, dacă i-ai vedea pe stradă nu te-ai aștepta să-i vezi la un festival în care se stă cu cortul, cu atât mai puțin într-o asemenea sălbăticie.
Festivalul, demarat în 2008, a împrumutat de la început nuanțe hippie, dar, conform fondatorului său, Sașa Duovan, este deschis către o diversitate de comunități, ceea ce-l aduce mai aproape de subcultura alternativă. Prima ediție, cu un buget de sub 1.000 euro, strânși de la organizatori, a funcționat 100% pe bază de voluntariat. Era într-un loc sălbatic unde, după ce parcai, trebuia să treci un râu a cărui apă îți ajungea până la genunchi. „La primul festival erau oameni care stăteau goi, ca la orice adunare hippie. La a doua ediție nu a mai fost așa, pentru că veneau oamenii din satul alăturat cu alcool și arătau cu degetul”, povestește Sașa. Direcția de practici, adică de ceremonii și de ateliere, s-a extins progresiv și a făcut din ArtLabyrinth o platformă prin care se promovează diferite forme de terapie și chiar de practici taumaturgice. Organizarea unui asemenea atelier decurge ușor – trebuie doar să-ți exprimi intenția către organizatori.
În prima zi pe care am petrecut-o între dealurile de lângă Nistru, m-am delectat cu unul din lucrurile pentru care nu ezit să trec prin Moldova – mâncarea. Îi cunoscusem pe cei din spatele ArtLabyrinth în România, la Waha, unde au o secțiune proprie, în cel mai îndepărtat colț al festivalului din Covasna, în vale, lângă pârâu. Acolo țin ateliere, de la acroyoga la cântat la drâmbă. Tot acolo servesc și cea mai bună mâncare: borșuri, hrișcă, grâu încolțit pe platouri cu fructe, ceai masala. De același meniu savuros și proaspăt m-am putut bucura și la Climăuții de Jos. Iar în excursia mea la bucătărie l-am cunoscut pe unul dintre bucătarii-invitați, care urma să pregătească curry. Thomas are o vârstă onorabilă și a fost manager de club în Berlinul de Vest, de unde a rămas cu anecdote pe măsură. Se afla într-un fel de tur est-european în care își vizita mai mulți prieteni, cu preocupări mai mult sau mai puțin spirituale. Destinația lui finală, mi-a spus, era la Varna, în Bulgaria. De la el am aflat despre paradisul unei plaje din Crimeea, unde veneau hippioți din întreaga lume rusofonă – unii tocmai din locuri îndepărtate precum Murmansk, în Siberia. Paradisul acelei plaje a fost pierdut odată cu invadarea peninsulei de către Federația Rusă.
Festivalul e punctat în fiecare zi de ceremonii. Prima e o procesiune cu incantații pentru elementele naturii. Apoi, îi urmez pe participanți prin toate colțurile festivalului, pe coasta dealurilor, prin pădurea deasă, la vale, până într-un punct în care se formează o mandală umană. După, sub luna atât de strălucitoare încât aproape că pare luna unei alte planete, pe lângă focul de tabără se desfășoară dansuri cu focul și dansuri extatice, frenetice, ale celorlalți participanți. Situația va ține până târziu, iar eu voi dormi în fiecare seară în aer liber, pe una din scenele acoperite, de unde voi simți cum ceremoniile se sting până dimineață.
A doua zi, sunt trezit tot de un strigăt din zona focului, la răsărit, pe la 5:30-6. Focul se reaprinde, mai mic, iar strigătul zice: „SUNRISEEE CEREMONYYY”. O mulțime mică și chiaună se adună și începe să cânte. Unii participanți se îndreaptă ceva mai adânc în pădure, spre workshopurile de meditație, care, la ora aia, implică și sunetul păsărilor, dar și activări prin sunete și concentrarea pe câte o culoare a chakrelor. Dimineața îi mai poți observa și pe pensionarii rusofoni în trening cum își aprind și ei mici focuri la care își încălzesc apa pentru ceai, în niște ceainice mai mult decât serioase.
Focusul festivalului este pe workshopuri, așa că în zilele următoare trec prin sau pe lângă ateliere de masaj masaj la șase, opt și chiar zece mâini, diferite tipuri de yoga, calistenice, cântat la boluri tibetane și la handpan. O tehnică de masaj pe care am întâlnit-o este cea neopsihosomatică, care implică stimularea diferitelor părți alte corpului pentru redresarea anumitor emoții. De exemplu, dacă îți bagi degetul mare flexat în fosa suprasternală, adică gaura de la baza gâtului, încerci să intri tot mai adânc cu el și apoi rotești ceva, zice-se că ai putea reuși să exprimi mai ușor lucruri nespuse sau emoții reprimate.
Una dintre atracțiile de netăgăduit ale festivalului erau paturile de cuie. Un domn așeza la marginea drumului din festival astfel de paturi pentru picioare. Intimidante, modele deveneau tot mai dureroase, pe măsură ce densitatea cuielor de pe ele scădea. Era un pic complexant să vezi cum alții, chiar copii, se suiau cu atâta ușurință pe ele, în timp ce mie mi-a trebuit ceva muncă psihologică să mă conving. O capacitate de reziliență cât mai mare garanta efecte miraculoase. La scurt timp, omul a instalat și paturile de cuie pentru spate, într-adevăr relaxante și cu o cale mai puțin dificilă de parcurs până la modelul cu cele mai rarefiate cuie. Nu pot spune decât că erau relaxante atât cu tricou, cât și fără.
De la eveniment nu a lipsit nici un factor alergen pe care n-am reușit să-l identific, probabil un polen. Am avut intuiția că una din tipele de la festival ar putea să mă ajute cu ceva uleiuri, și așa a și fost. În momentul în care ne-am intersectat să-mi dea uleiul esențial de eucalipt și mentă, ca să mi-l dau pe la nas, tipa, rusofonă din Moldova, care trăise în Guatemala și Mexic și cu care comunicam în engleză, m-a convins să cumpăr și niște miere de la o femeie cu stupi din satul vecin. Am interacționat cu cea din urmă în română, iar tipa cu uleiurile a fost surprinsă: „Oh, you understand each other! I never knew that Romanian and Moldavian are similar.” Cu tot ajutorul primit, n-am putut să nu-mi spun în sinea mea „Colonialism, much?” după o asemenea remarcă.
În cea de-a doua seară s-a celebrat Ivan Kupala, solstițiul de vară în stilul slavilor răsăriteni – un moment care mi-a cimentat atașamentul față de festival. O adunătură mixtă de vârste și tipologii, femei cu coroane mari de flori pe cap, dansând în jurul focului de tabără la apus și amurg, și melodia care poartă numele festivității repetată pe parcursul serii. În timpul horelor au loc momente suprarealiste, cum ar fi acela în care toată lumea își masează pe spate partenerului de dans din față sau dansul rusofonilor pe Trandafir de la Moldova, în întuneric.
Dar momentul care m-a cucerit definitiv a fost când participanții s-au așezat pe doua rânduri, față în față, iar apoi, unul câte unul, s-au lăsat împinși și învârtiți, cu ochii închiși, până la coada rândurilor. În timpul coregrafiei, fiecare participant îi șușotea celui învârtit câte un compliment. Când a fost rândul meu, am auzit totul ca printr-un vis dulce, într-o mare de complimente în limba rusă. Ultimul compliment a fost în română și a fost ca o trezire calmă, ca o cădere plăcută în afara visului și o recunoaștere a unui congener.
Când s-a înnoptat de-a binelea, ne-am așezat în cerc și sub luna plină am ascultat incantația de anul nou. Vraciul bătea o tobă și incanta, însoțit, la un moment dat, de o femeie. Spunea cum din inimile fiecărui participant iese o lumină care transformă lumea într-una mai bună și aduce pacea. Lumina din incantație acapara treptat întreaga Moldovă, apoi treptat România și Ucraina (zoinks?), se răsfrângea asupra lumii întregi, asupra sistemului solar și Căii Lactee și în întreg universul, ca ulterior să descrească la fel de treptat și să se întoarcă de unde a venit. Pădurea și poienile din ea sunt străbătute de lumina verde a frontalelor și de razele lunii mai puternice ca oricând. În jurul focului, adunarea mixtă, dar în mare parte rusofonă, s-a readunat mai târziu să cânte – printre multe altele și Eroina mea de la Carla's Dreams. Dimineața, prin vegetația tarkovskiană se vede cum urcă fumul.
Mulți din cei prezenți sunt krishnaiți. La un moment dat, vorbeam cu Tatiana, o fostă jurnalistă din Tiraspol, care nu mai fusese la festival de zece ani și care în acel răstim începuse să exploreze apartenența comunității sale la Hare Krishna. A durat un timp până a acceptat învățăturile și s-a apropiat de gândirea lui Chaitanya Chandra Charan Das, un mare guru rus din Kazahstan. Totuși, consideră că Iisus, un alt mare guru pentru ea, ocupă în continuare un loc special în inima ei.
La un moment dat, de nicăieri, s-a instalat în festival și un cort Falun Dafa. Un grup de practicanți s-au apucat să-și demonstreze exercițiile fizice în fața publicului. Trecând pe lângă cort, o femeie în jur de 60 de ani, care îmi vorbea în rusă fără să știe că nu stăpânesc limba, mi-a dat un pliant și mi-a explicat ceva cu reală disperare – probabil îmi spunea despre persecuția la care sunt supuși de Partidul Comunist Chinez sau despre calitatea excepțională a practicilor acestei școli. Nu vom ști niciodată.
Tot în acea zi m-am bucurat de banya – sauna rusească, amenajată tot într-un cort, a cărei unică fereastră era acoperită de imaginea a două personaje hinduse. Înăuntru era tot ca într-un vis, printre vaporii care ieșeau printre ierburile de pe pietrele umede. Un sentiment indescriptibil și difuz, diferit de al altor saune pe care le-am încercat până acum (dar poate iar exotizez). După fiecare sesiune la saună aveai două variante: fie să te arunci în ochiul de apă de lângă, o groapă unde puteai sta până în gât în apă, fie, dacă era pregătită, o găleată de apă rece pe care o turnai peste tine, după un paravan cu pinguini. Țin minte că deja de la a treia ședere în gropița din pârâu, apa lui rece se simțea ca și cum frige, după alternările cu sauna. La banya l-am cunoscut și pe Aleksandr, un domn din Odesa, care mi-a explicat procedurile necesare pentru a mă bucura de tratament și m-a invitat la atelierul său de kunta yoga. Aceasta din urmă implică recitarea lungă a unor silabe asociate unui simbol, iar apoi alegerea unor imagini de care te simți atras. Am ales imaginea unui bou, ceea ce spune că aș fi o persoană cu picioarele pe pământ.
Când s-a făcut noapte, domnul cu paturile de cuie deja pregătise un mare foc de tabără. Au urmat dansurile cu ritm intens în jurul focului, cu muzică live – jam session de rock psihedelic. Era încurajată o mișcare prin care energia negativă era aruncată în foc prin mișcarea picioarelor înspre flăcări, însoțită de strigătul „Uh-HAAA!”. O scenă midsommariană în care îți dai seama, conform discuțiilor cu aceeași doamnă din Ucraina de la începutul textului, că o parte din oamenii de aici ocupă diferite roluri în societate, în viața de zi cu zi, iar apoi vin la festival și refulează în moduri nemaivăzute. Pe măsură ce focul cel mare și-a mai redus în mod controlat din înălțime au început săriturile celor mai în formă peste el. Ambiția fiecărui săritor se dovedea în încercarea de a obține săritura cea mai înaltă, cea mai centrată, cea mai lungă ca distanță. A existat un punct în care focul a fost redus la un drum de jar, peste care mai mulți participanți la festivalul și-au arătat tupeul și au mers cu tălpile goale. Unii în fugă, alții mergând liniștiți cu copiii pe spate. După atâta „incendiu” am simțit nevoia să mă întorc în pădure către dimineață, ca să fac o baie în acel fir de apă de lângă banya. La ora aia, după un asemenea ritual, apa numai rece nu se mai simțea.
Ritualul din ultima seară a fost mai relaxat. În jurul unui foc aranjat elegant, s-au recitat cântece tipice culturii Rainbow Gathering, cum ar fi I love my life, my family and I live in the coconut tree. Au revenit și dansurile cu flăcări, iar oamenii au vibrat de-a lungul nopții. Când m-am dus la culcușul meu din apropiere, am descoperit că în sacul meu de dormit era un cățel, care nu se mai dezlipea de mine. Uitându-mă ulterior în fotografii aveam să constat că exact același cățel avusese mai multe tentative de a se împrieteni cu mine în zilele anterioare. Am adormit ușor, pe sunetul difuz al tobelor, conștient de focul care se va stinge doar spre dimineață.
A doua zi – trezirea și road trip până la București.
După un asemenea festival, în perioada imediat următoare, m-am simțit pus pe o undă „mai înaltă”. Contactul cu tipologii umane fundamental diferite de a ta, dar care sunt în căutarea unui echilibru interior, pot, până la urmă, să te facă nu doar să judeci mai puțin excentricitatea, dar chiar să devii mai bun. Asta în condițiile în care unii participanți pot avea poziții politice extrem de diferite de tine – poate chiar fundița Sfântului Gheorghe, simbol militar rusesc, deasupra bordului mașinii.
