Am săpat în arhive ca să aflu cum se vorbea despre droguri în presa românească interbelică.
La sfârșitul lui mai 1932, ziarul Universul deschide prima pagină cu următorul titlu: „Moartea aviatorului Ionel Ghica. Se crede că s-a intoxicat cu heroină”. Cu doar câteva săptămâni în urmă, Ghica, care era nepotul matematicianului și politicianului Ion Ghica, traversase Asia în zbor, de la București la Saigon (și înapoi) la bordul avionului românesc de mici dimensiuni SET-31G, botezat ,,România”. Peste 20.000 de kilometri în aproape 6 zile. Un record de distanță pentru un aviator român și pe un teritoriu încă neexplorat.
Toată presa din București a vuit atunci pe seama morții tânărului Ghica, care avea doar 28 de ani. Unele ziare au vorbit fățiș despre moartea cauzată de droguri, altele au ocolit subiectul, probabil sub presiuni politice. O relatare detaliată apare în Oglinda lumii: „Ionel Ghica, zburătorul în albastrul cerului, a avut nenorocul să se împrietenească cu nişte amatori de stupefiante şi să-şi piardă nopţile în localuri unde curg în valuri şampania, alcoolurile tari şi cocktail-urile. În dimineaţa zilei de 28 mai leşinase la volanul automobilului său. Dus la spital muri după câteva ore, oamenii ştiinţei nemaiavând posibilitatea să-l salveze, otrava ajungând în organism. S-a crezut la început că ar fi vorba de o intoxicaţie alimentară.”
Potrivit acestui articol, medicii legiști „găsiră în stomacul nefericitului aviator o cantitate enormă de alcool şi o doză puternică de heroină”. Plus cocaină, pe care o prizase cu prietenii lui în localurile bucureștene Zig-Zag și Roata lumii. Câțiva dintre cunoscuții lui Ghica au fost arestați în zilele următoare, pe motiv că ar fi fost traficanți de stupefiante. Unele publicații au vorbit chiar despre posibilitatea ca Ionel Ghica să fi adus drogurile din Saigon, fiind de părere că însăși performanța lui aviatică a fost susținută de consumul constant de cocaină.
Relatarea din Oglinda lumii se încheie așa:
„Eroul care a zburat peste trei continente, îndrăzneţul atlet care a traversat ore întregi marea de foc a codrilor în flăcări din regiunea Bombay, norocosul pilot ce a înfruntat uragane de nisip în Persia, şi-a găsit o moarte atât de stupidă într-o noapte fatală de eclipsă a minţii. Se impune cea mai drastică legiferare împotriva stupefiantelor pentru a se evita noi jertfe de azi înainte a generaţiei postbelice, din care făcea parte şi Ionel Ghica. Generaţie avantajată de mari calităţi dar, în acelaşi timp dasavantajată de vitregia vremurilor în haos. Presa va trebui să deschidă iar campanie împotriva traficanţilor de stupefiante şi să arate publicului primejdia acestor otrăvuri.”
Acest paragraf e relevant din mai multe puncte de vedere, dincolo de cazul Ghica.
Aflăm de aici că problema consumului de droguri era răspândită printre membrii generației postbelice. Aflăm că erau vremuri „în haos”. Aflăm că drogurile erau atât de prezente în societatea interbelică, încât presa se vedea responsabilă în această campanie împotriva traficanților (și implicit a consumului). Aflăm că se dorea „cea mai drastică legiferare împotriva stupefiantelor.”
Pornind de la aceste premise, am căutat mai multe informații în arhive ca să văd cum se contura discursul legat de droguri în presa românească de după Primul Război Mondial.
„Jurnaliști, gândiți-vă la cocaină!”
Primul Război Mondial a schimbat lumea din toate punctele de vedere. Iar una dintre numeroasele transformări care au avut loc în România are de-a face cu consumul de narcotice și halucinogene. Așa cum observă cercetătorul Andrei Oișteanu în splendida sa carte Narcotice în cultura română (Polirom, 2019), în timpul Primului Război Mondial, narcoticele (mai ales morfina) au fost folosite intens în spitalele românești, iar dependența a continuat și după ce pacienții erau externați. Apoi erau ofițerii străini (francezi, nemți, ruși) care au adus cu ei în spațiul românesc diverse stupefiante pe care le foloseau frecvent: cocaină, morfină, hașiș și chiar ciuperci halucinogene.
După Primul Război Mondial, consumul de droguri ia amploare în România, o realitate care se reflectă din plin în presa din epocă, dar și în literatura interbelică, pe care Oișteanu o explorează pe îndelete tocmai din acest unghi. Tema stupefiantelor ajunge să fie una obsesivă în ziare, se vorbește constant despre despre beția rece, despre cocaină, heroină, eter, opiu & hașiș, se scriu numeroase articole de popularizare și texte senzaționaliste, sunt expuși traficanții și apar multe reportaje care merg pe urma rețelelor de distribuție în baruri și case de toleranță, dar mai ales în portul Constanța, care era încă de atunci principala poartă de intrare a drogurilor România.
În tot acest peisaj, cocaina ocupă un loc aparte, iar jurnaliștii sunt fascinați de drogul care, în doar câteva decenii, a trecut de la statutul de analgezic folosit în scopuri medicale la cel de stupefiant periculos consumat la scară largă și care duce la dependență.
„Cu cincizeci de ani în urmă cocaina era aproape necunoscută în Europa”, se spune în Oglinda Lumii în 1923. „Patima cocainii, care se întinde tot mai mult în ţările apusene, poate fi socotită ca una din urmările războiului. Până atunci cocaina se întrebuinţa aproape exclusiv în medicină, ca anesteziant.” Este descris aici și felul în care se consumă cocaina: după ce e transformată într-o „sare care se disolvă ușor în apă, ea poate fi întrebuinţată ca praf şi e trasă pe nas cu predilecţie; dar se poate întrebuinţa şi în forma lichidă pentru injecţiuni sub piele.” Reiese din acest articol și faptul că, deja la începutul anilor 20, „cocainomania bântuia în toate oraşele mari din lume” și că se plătește pentru ea sume fantastice. „De unde vine droga aceasta cu un efect atât de puternic şi azi atât de scump plătită?”
Cocaina este un alcaloid care se obține din frunzele arbustului de coca (Erythroxylum coca). Un stupefiant cu un puternic efect stimulant al sistemului nervos central, acest alcaloid a fost izolat prima dată în 1859 de către chimistul german Albert Niemann. Mai apoi cocaina fost promovată intens chiar de către Sigmund Freud nu doar ca anestezic, ci și ca un posibil tratament pentru impotență, depresie, dependența de morfină și alcool. Dincolo de faptul că el însuși era un consumator avid de cocaină, trebuie spus că Freud a fost și plătit de companiile farmaceutice Merck și Parke-Davis pentru a lua parte la teste clinice și a le promova produsele bazate pe cocaină. Însă tot în aceeași perioadă în Germania se vorbea deja despre dependența de cocaină ca fenomen amplu, iar Albrecht Erlenmeyer, figură legendară a psihiatriei, îl ataca pe Freud și vorbea despre această dependență ca fiind „un al treilea flagel al umanității”, după alcool și morfină.
Cu toate astea, trebuie să avem în vedere și faptul că, la scară largă, percepția asupra unui drog precum cocaina era cu totul diferită decât cea pe care o avem noi azi. Freud nu era singurul care vorbea despre efectele benefice ale cocainei, ci venea pe un fond social în care exista o deschidere către așa ceva. Spre exemplu, în Anglia victoriană mestecatul frunzelor de coca, așa cum o făcuseră și incașii timp de secole, era o activitate comună, inclusiv în pregătirea unor activități sportive, dar și ca remediu pentru diverse afecțiuni (aproape la fel de banal ca un paracetamol azi, ar spune unii cercetători). Era răspândită și o teorie (inclusiv tânărul Freud o avea) potrivit căreia, prin mestecarea frunzelor de coca sau prin consumul de cocaină, corpul și mintea revin la starea sa naturală (ideală chiar), la un fel de punct zero, în care totul se limpezește și în care te simți complet revigorat. De aici până la exploatarea în sens comercial n-a mai fost decât un pas. La sfârșitul secolului 19, frunzele de coca și/sau cocaina erau prezente în băuturi (Vin Mariani, Coca-Cola), gume de mestecat (Coca-Bola), unguente și chiar în margarină.
În 1890, în presa din România se vorbea deja despre cocaină pornind de la diverse studii făcute în Germania și Franța. Tonul era unul entuziasmat, chiar și atunci când cocaina era comparată cu alte droguri. Într-un articol din Adevărul din 1890, se spunea că, spre deosebire alcool, hașiș și opiu, narcotice care provoacă atât „excitație, cât și depresiune și amensie”, cocaina are un caracter „cu totul special”. Se constată aici cum „se schimbă imediat caracterul” celui care prizează cocaină: „Omul vorbește cu foarte mare uşurinţă, ideile i se succed repede, pe cari el vrea să le manifeste fără vreo întârziere. Beţia de cocaină nu afectează un mers cu totul special. Toate ideile cari se formează sunt de obiceiü bune, generoase. (...) Graţie intoxicaţiei cu cocaină, intoxicatul poate să aibă un vis foarte plăcut.”
Tot în același articol se ajunge la concluzia că jurnaliștii ar avea multe de câștigat de pe urma consumului de cocaină. Mai ales când s-ar afla într-un blocaj scriitoricesc:
„Jurnalişti, gândiţi-vă la cocaină! Verva nu-ţi vine, spiritul ți-e neliniştit; degeaba cauţi să-ţi schimbi subiectul, foile de hârtie încep să-ţi umple masa, dar fără a fi scris un articolaş măcar. Din fericire, preţioasa soluţiune de cocaină se găseşte în cabinet; curând o uşoară badigionare a mucoasei nasale, şi capu-ţi va fi plin de nenumărate idei; inerţiei cerebrale imediat i se succede o muncă exagerată, mâna devine tremurătoare şi vie, condeiul fuge pe hârtie, paginile sunt pline de un subiect viu și intersant, fără ştersături şi corecturi, citibil chiar.”
În sprijinul acestei idei vine și mărturia unui farmacist din București, care povestește cum a prizat cocaină timp de mai multe zile și care regretă că n-a avut ocazia să fie cu cineva în casă, căruia să-i arate „verva în vorbire”. S-a mulțumit să constate „o agilitate la scris şi o succesiune de idei foarte bine coordonate”.
„Printre contrabandiștii de stupefiante”
Câteva decenii mai târziu, în anii de după Primul Război Mondial, discursul din presa românească legat de droguri se schimbă complet. Se discută în ziarele din România despre cum „cocaina a devenit un viciu social care nu poate fi stârpit și care a cucerit toată suprafața pământului”. „Dr. Freud a avut darul şi norocul să dea lumii două instrumente la fel de folositoare şi la fel de periculoase: psihanaliza şi cocaina”, se spune într-un articol din Adevărul Literar și Artistic din 1928.
Tot în 1928 a fost promulgată Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante, iar în 1933 „toate activitățile cu droguri (producere, import, comercializare) au devenit monopol de stat”. Potrivit cercetării lui Andrei Oișteanu, prețurile narcoticelor au explodat, la fel și „corupția în rândul doctorilor și farmaciștilor.” De remarcat că în legea publicată în Monitorul Oficial din 1928 nu se face nicio distincție între consumatori și cei care vând (dealeri sau medici și farmaciști). Pedepsele sunt la fel pentru toți: închisoare de la 6 luni până la un an și amendă la de 10.000 lei până la 100.000 lei. Se vorbește aici și despre cei dependenți care, în urma examenului medical, vor fi internați „într-o casă de sănătate, casă de temperanță sau azil de nebuni.”
Pentru scriitori și jurnaliști subiectul stupefiantelor devine, cum era de așteptat, unul cât se poate de tentant, și este tratat atât în manieră senzațională și superficială, cât și prin reportaje ample sau romane care sondează tema în mod profund și nuanțat, cum e Între zi și noapte (1942), scris de Henriette Yvonne Stahl. „Singurul roman românesc care tratează în cele mai mici detalii toate problemele legate de dependența de narcotice”, observă Andrei Oișteanu. Autoarea „nu o face de pe poziții etice simpliste, de tipul: drogatul este un personaj negativ, decăzut moral, iar cel care îi procură morfina este un afacerist fără scrupule etc. Fie prozatoarea a trecut ea însăși printr-o experiență narcotică semnificativă, fie s-a documentat extrem de bine pe acest subiect.”
În toamna lui 1932, jurnalistul Ion Tic publică un reportaj în mai multe episoade în Ilustrațiunea Română intitulat Printre contrabandiștii de stupefiante. Încă din capul locului, el spune că a fost marcat de moartea aviatorului Ionel Ghica și că acela a fost evenimentul care l-a împins să facă această investigație în portul Constanța:
„Acolo debarcă contrabandiştii, acolo fac legătura cu bandele internaţionale care strecoară cantităţi uriaşe, prin cele mai nebănuite mijloace. La Constanţa, cercetând ascunzişurile, bătătorind drumurile, răscolind cafenelele, vizitând vapoarele, am putut vedea şi auzi lucruri pe care, dacă le-aş fi cetit undeva, aş fi crezut că sunt, în cel mai bun caz, fantezia vreunui autor de romane senzaționale.”
Tic constată că această „lume de mizerabili” este reprezentată de un amestec ciudat de oameni „din toate categoriile sociale, de la puşcăriaşul evadat din ocnă, până la personajul elegant, omnipotent şi temut deţinător de situaţii – adeseori gras plătite din beneficiile traficului blestemat. Ei operează pretutindeni, la adăpostul celor mai onorabile ocupaţii.”
„Cred că ştii că în Capitală sunt două case de cocaină şi morfină?”
În timp ce răscoleam prin arhive, am observat că de la un punct încolo – după 1933/1934 – subiectul drogurilor intră cumva în categoria fapt divers. Se scrie constant despre cocaină și alte narcotice, dar fără aura de mister și senzațional. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai face trafic și că nu se mai consumă droguri. Doar că sunt știri seci despre contrabandiști și arestări, despre razii făcute în bordeluri, despre sinucideri cauzate de consumul de stupefiante, dar și despre cei care își păcălesc clienții vânzându-le bicarbonat de sodiu în loc de cocaină.
„N-a mai fost de mult un scandal cu cocaină”, se spune în Rampa (1935). „Lumea a uitat-o, ziarele nu mai scriu nimic despre „viciul alb“, despre „Coco“, despre beţia rece. S-ar părea aşadar că marele pericol a trecut. Nu mai există, după toate aparențele, nici cocainomani, nici cocaină, ci numai oameni cumsecade pretutindeni. Nu mai există „case misterioase“ în care oamenii vrăjiţi ai pasiunii albe să se întrunească la ore ascunse, nu mai există traficanţi, nici contrabandă. Ce simplu! MAI EXISTĂ COCAINOMANI! Şi totuşi există! Şi încă într-o măsură mult mai mare decât înainte. Cu o singură diferenţă: oamenii au devenit mai prudenţi, pasionaţii viciului s-au făcut mai circumspecţi şi mai solidari.”
Tot în Rampa este redat dialogul pe care îl are un jurnalist cu un marinar din Constanța. Întrebat în legătură cu locurile în care ajunge cocaina traficată prin port, marinarul spune că la București merge cea mai mare cantitate, dar și în orașe precum Timișoara, Cluj și Oradea. „Cred că ştii că în Capitală sunt două case de cocaină şi morfină?”, spune acesta. „Case particulare, bineînţeles, dar cu destul de mulţi vizitatori misterioşi, din lumea bună. Una din ele e pe aproape de Cişmigiu – n-o cunoşti?”
Privită din asemenea perspective, perioada interbelică pare să fie într-adevăr o epocă de aur a narcoticelor - și mai ales a cocainei, în total contrast cu era comunistă, când situația avea să fie cu totul alta. Prozatorul Ștefan Agopian observă într-un articol („Scriitori în eteritate”, adus în discuție de Andrei Oișteanu în Narcotice în cultura română) cum, odată cu instalarea comuniștilor la putere, în 1948, „scriitorii n-au mai avut acces la droguri, dar au abuzat de un stimulent mai puțin subtil, alcoolul”. Dar care s-a dovedit a fi tot o forță distructivă copleșitoare. La rândul său, scriitorul și psihiatrul Ion Vianu (citat tot de Oișteanu) vorbește despre o cunoștință, un lider comunist francez care plasa alcoolul în opoziție ideologică cu stupefiantele: „Alcoolul, spunea responsabilul de partid comunist, e drog revoluționar. (...) Drogurile celelalte sunt conservatoare, fac jocul capitalismului: drogatul cu hașiș sau heroină se ascunde în sine, în reveriile lui, este pierdut pentru revoluție.” La care Vianu adaugă: „numai că noi bând alcool nu deveneam revoluționari, ci, conform clasificării oficiale, contrarevoluționari. Eram într-o negație deplină a acelei vremi de teroare.”
Subiectul drogurilor apare și în presa comunistă, doar că nu mai e văzut ca o problemă locală, ci una care ține de sistemul capitalist occidental. Apar diverse știri și statistici despre consumul de droguri în America, despre vedetele de la Hollywood dependente de cocaină și despre cum acest fenomen duce tineretul occidental „pe drumul crimei”:
„Creşterea alarmantă a consumului de stupefiante, numărul tot mai mare al celor ce se abandonează „beţiei albe” constituie un fenomen simptomatic pentru condiţia individului în societatea de consum, o manifestare a crizei morale care afectează tot mai mult societatea capitalistă contemporană” (Scânteia tineretului, 1976)
În ultimii ani s-a vorbit foarte mult pe tema drogurilor în presa din România, iar perspectivele sunt cam aceleași ca în perioada interbelică: se pune accentul pe senzațional, tonul este pătimaș, lipsit de nuanțe și, ceea ce e cu adevărat surprinzător, de multe ori lipsește o documentare serioasă. Din fericire, din când în când apar analize & articole care critică strategia României în privința consumului de droguri, o strategie orientată către pedeapsă, și nu către tratament. („Dependența este singura boală în care prevenția și tratamentul sunt administrate de către polițiști”, spune psihiatrul Eugen Hriscu.) Și, în plus, avem niște statistici care, deși trec neobservate, ar trebui să ne pună pe gânduri: „În 25 de ani, România a confiscat în Portul Constanța de trei ori mai puține droguri decât omologii din Rotterdam, Olanda, într-un singur an, arată o analiză G4 Media bazată pe informațiile obținute de la IGPR.”
Fotografia din deschidere este din arhiva Fortepan.
