Peste patru sute de imagini expuse la Salonul de Proiecte din București încearcă să răspundă la întrebări despre cum apar femeile și bărbații în fotografii din România secolelor XIX-XX și ce rol au acestea în înțelegerea trecutului și prezentului societății noastre.
EXPO_2_GEN este a doua expoziție din proiectul Imaginea fotografică între trecut și viitor, care aduce la lumină una din cele mai importante arhive fotografice din România, constituită de Mihai Oroveanu (1946-2013), istoric de artă, fotograf și fondator al Muzeului Național de Artă Contemporană. Expoziția, care va fi deschisă până pe 4 iulie, m-a ajutat să îmi provoc propriile convingeri legate de gen, înțeles ca alegere a individului de a se identifica și comporta în societate, diferit de sex, în sensul strict biologic. Am înțeles că inegalitatea de șanse între femei și bărbați, în favoarea celor din urmă, este o constantă a societății în care trăim, însă are propriile nuanțe. Selecția de imagini documentează și încearcă să echilibreze discriminarea femeilor în plan economic, cultural, politic și social, în România de acum un secoul sau două, acordându-le acestora o prezență substanțială în fotografii.
Zoom out
La o primă vedere, expoziția se desfășoară ca un montaj fotografic, în care tema genului este abordată prin trei categorii de imagini dictate de conținutul arhivei: MUNCĂ, PORTRETE, VERNACULAR. Fotografiile incluse surprind realități din societatea românească de la finalul secolului al XIX-lea până spre sfârșitul perioadei comuniste și acoperă o varietate de tehnici fotografice, de la clișee pe sticlă la colaje foto și printuri originale realizate în studiouri de fotografie active în România în secolele XIX-XX. Într-una din fotografii, o tânără îmbrăcată în port național toarce pe prispa unei case. Pe peretele opus, zâmbește o femeie în haine de pilot, care pozează în fața unui avion. O imagine surprinde femei și bărbați muncind la culesul viei. O alta înfățișează angajați într-o fabrică de televizoare din perioada socialistă.
Imaginile nu au etichete și, cu puține excepții, nu au un autor cunoscut, astfel încât întreaga expoziție apare ca un colaj organizat în jurul arhivei găzduite chiar în spațiul expozițional. Totul apare ca un joc al contrastelor, o serie de suprapuneri și alăturări de imagini care chestionează stereotipuri încă actuale în societatea noastră și aduc în discuție idei privind egalitatea de gen, printr-un discurs „asumat feminist”, după cum aflăm din descrierea expoziției.
Zoom in. Munca
O bună parte a fotografiilor sunt concentrate în jurul categoriei despre muncă. Unul din pereți ilustrează o Românie agrară, alături de mecanizarea venită odată cu perioada socialistă. Femeile și bărbații apar angajați în cultivarea pământului și, mai târziu, ca muncitori în fabrici. Accentul este pus pe figurile feminine, ale căror reprezentări variază de la țărănci în port național - asociate cu imagini idilice ale satului românesc și ale unei societăți patriarhale -, la angajate în linii de producție industrială sau în sfera educativă. Socialismul promova, de altfel, eliberarea femeii din sfera patriarhatului prin munca salarială, iar acest tip de imagini se încadra într-un discurs al propagandei oficiale. Această „emancipare prin muncă” a femeii face parte dintr-o serie de inițiative pentru egalitatea de gen, întreprinse de socialiști, însă în sfera privată, raporturile între sexe rămân neschimbate, munca domestică fiind considerată în continuare o atribuție feminină. Văzând aceste fotografii, apare clară o asociere a femeii cu natura, având în vedere latura sa reproductivă, iar unde apare latura productivă, acesta presupune o dublă zi de muncă, la serviciu și acasă. Bărbații apar sporadic și mai degrabă în calitate de supervizori ai muncii femeilor, așa cum observăm, de pildă, într-un grup de imagini ce ilustrează lucrul la o cooperativă agricolă și zootehnică. Aici, câțiva bărbați la costum par veniți pe teren să ofere indicații femeilor care muncesc pământul.
O serie de fotografii de la începutul secolului XX până în perioada interbelică pun în discuție ierarhizarea locurilor de muncă în funcție de gen, precum și accesul la educație. Observăm femei în rolul de asistente medicale, țesătoare sau muncitoare în industria textilă, dar bărbați medici sau profesori. Segregarea pe sexe apare și în educație, unde fetele și băieții sunt separați în școli, clase sau ateliere diferite. Una dintre fotografii surprinde un liceu de fete, o alta un atelier de tâmplărie în care prezența este exclusiv masculină. Ideea unei educații diferențiate în funcție de gen, precum și cea a inferiorității intelectuale a femeii față de bărbat, care a persistat multă vreme în mentalitatea și normele sociale, sunt concentrate într-o imagine care înfățișează o clasă de fete grupate în jurul profesorului. Unica prezență masculină din cadru e un bărbat elegant, plasat central, având o figură de autoritate.
Mi-a plăcut să observ, totuși, figuri de femei în săli de operație sau în laboratoare chimice. Aceste prezențe timide au de-a face cel mai probabil cu o serie de inițiative din perioada interbelică privind emanciparea femeii, întreprinse de personalități ale feminismului românesc precum Alexandrina Gr. Cantacuzino, Calypso C. Botez sau Elena C. Meissner, care au militat pentru drepturi economice, politice, culturale și sociale egale indiferent de gen. Eforturile acestor femei (și nu numai ale lor) au contribuit la sporirea autonomiei fetelor măritate - considerate în epocă un fel de proprietate a bărbatului-, la obținerea dreptului femeilor de a vota pentru alegerile locale în 1929 sau la creșterea procentului de studente, ce ajunge la 30,66% în anul universitar 1934-1935. Această tensiune între segregare și integrare a femeilor în sfere dominate până nu demult doar de bărbați și, în spațiul public în general, este ceva ce se resimte, însă, pe tot parcursul expoziției.
Zoom in. Portrete
O altă tensiune prezentă în imaginile expuse este cea dintre un naționalism asumat și viziuni ceva mai moderne ale reprezentării genului. O găsim în cadrul grupajului de portrete, cu imagini din prima jumătate a secolului XX, dar și câteva reprezentări de secol XIX. Subiecții apar reprezentați în tot soiul de contexte, de la țărani și țărănci în port național, la familii burgheze. Fiind vorba în mare parte despre fotografii de studio, costumele, posturile și recuzita sunt atent coregrafiate și vorbesc despre statutul celor portretizați. Cu puține excepții, lumea femeilor este clar delimitată de cea a bărbaților, mai ales în portretele de familie, unde femeile apar în apropierea copiilor, iar figura masculină este cea dominantă. Nu pot să nu remarc stereotipuri încă actuale, în care femininul este asociat cu grija, delicatețea, supunerea și familia, în timp ce masculinul reprezintă acțiunea, decizia, puterea și intelectul. Pe scurt, o Românie aflată în plin patriarhat tradițional. La sfârșitul secolului al XIX-lea și pentru o bună parte a secolului XX, munca nu le făcea independente pe femei, iar căsătoria era văzută ca un aspect necesar supraviețuirii lor. Unele fete nu aveau acces nici măcar la un mariaj impus în absența dotei, o mică avere ce intra tot în administrarea soțului după căsătorie. În acest sens, mi-au atras atenția o serie de fotografii cu miri și mirese înrămate chiar de Oroveanu folosind rame colecționate de el. Scormonind prin albumele de familie, găsești imagini asemănătoare, ceea ce mă face să mă gândesc cum repertoriul genului se construiește în memoria colectivă printr-un imaginar fotografic din care fiecare deținem propriile fragmente.
Acolo unde femeia apare în prim-plan, este, în general, în fotografiile care îi scot în evidență atributele fizice. Acestea variază de la țărănci îmbrăcate în ii cu decolteuri adânci surprinse de obiectivul camerei în timp ce torc lână, la dame cochete cu priviri ademenitoare sau tinere elegante purtând rochii, costumații și expresii atrăgătoare. Astfel de imagini nu fac decât să erotizeze, să obiectifice și să comodifice trupul feminin, reiterând aceeași perspectivă masculină dominantă. În alte fotografii, însă, chipurile feminine par să oscileze între reținere, resemnare, sfială sau inocență și nu trădează dorința unei atenții din partea bărbatului. O imagine semnată Aurel Bauh, fotograf român cu studii la Paris și Berlin, activ în perioada 1920-1960, merge ceva mai departe și se concentrează pe surprinderea vieții interioare a femeii portretizate, surprinsă parcă într-un moment de introspecție. Expoziția include și o selecție de nuduri feminine și masculine. Majoritatea imaginilor dezvăluie femei și bărbați în spații interioare precum un studio foto sau ceea ce pare a fi un bordel românesc de început de secol XX. Trei fotografii dau dovadă de o libertate ceva mai mare, având în vedere că subiecții se afișează afară, în natură. Două dintre acestea înfățișează un bărbat purtând doar o expresie încrezătoare și pozând în fața unui copac. A treia arată trupul unei femei așezată pe o moviliță de pământ, înconjurată de stânci și vegetație. Astfel de reprezentări aparțin unei perioade (sfârșit de secol XIX și început de secol XX) în care aparatul foto devenise destul de accesibil și sunt, cel mai probabil, imagini realizate într-un cuplu și destinate intimității.
Zoom in. Vernacular
În opoziție cu raporturile de gen atent normate în cazul portretelor, imaginile grupate în jurul categoriei VERNACULAR dau dovadă de ceva mai multă spontaneitate. Fotografiile redau aspecte ale vieții private, de la distracții de vară, la petreceri sau activități de relaxare. Atât femeile, cât și bărbații se manifestă cu ceva mai multă dezinvoltură, deși trebuie avută în vedere și apartenența acestor oameni la o pătură socială mai înaltă. Totuși, la o analiză atentă, persistă aceeași viziune masculină căreia pare că-i aparține complet aparatul foto. Așa-numita „male gaze ”- modul de a privi lumea din perspectiva unui spectator masculin, care are tendința să obiectifice și să sexualizeze femeia- se resimte în multe imagini și apare ca o amprentă vizuală într-un instantaneu fotografic cu două femei care patinează.
În același joc al tensiunilor, alte fotografii vin să destabilizeze și acest discurs al sexualizării. Una dintre ele surprinde o femeie îmbrăcată în ceea ce pare a fi o uniformă de aviator, cu un zâmbet larg înainte sau după un zbor cu avionul. Alte imagini înfățișează femei la echitație, la un joc de biliard sau la scăldat, pozând deopotrivă cu bărbații în costume de baie. Astfel de reprezentări, care tind către o echitate a raporturilor sociale, au în comun două aspecte: ilustrează sfera privată și surprind indivizi cu o condiție economică superioară. În acest sens, egalitatea de gen apare mai degrabă ca un privilegiu decât ca o normalitate. Și nu e de mirare, având în vedere că, înainte de comunism, 80% din populația țării era rurală și structurată după modelul patriarhatului tradițional. Inițiativele feministe care priveau egalitatea de șanse dintre femei și bărbați ajungeau să fie cunoscute mai mult în cercurile urbane și educate ale societății. În plus, modernitatea europeană a asociat spațiul privat cu femininul, emoția sau intimitatea și spațiul public cu masculinul, rațiunea și dreptatea. E de înțeles de ce libertatea de manifestare a femeilor este mai prezentă în fotografiile ce ilustrează viața privată.
EXPO_2_GEN e o ocazie valoroasă de a ne expune unor imagini a căror miză e să ne chestioneze și flexibilizeze propriile concepții legate de gen, într-un context în care acest cuvânt încă stârnește atâtea polemici, frici și anxietăți. De la proiectul de lege de anul trecut, care propunea interzicerea referințelor la identitatea de gen în instituțiile de învățământ (respins între timp), la dezbaterile parlamentare legate de familia tradițională, expoziția de la Salonul de Proiecte este o gură de aer, care ne invită să ne întrebăm unde ne situăm astăzi ca societate, în raport cu implicațiile conceptului de gen și în ce măsură stereotipurile prezente în aceste fotografii se regăsesc în propriile comunități, familii și relații.
Salonul de Proiecte și-a asumat statutul unui „spațiu hibrid”: de conservare și cercetare a arhivei pe de-o parte, de expunere și digitalizare a acesteia pe de alta. Atmosfera este cea a unui laborator (al memoriei) - se investighează, se sortează, se alege și se creează un context pentru privitor de a-și înțelege mai bine prezentul prin explorarea trecutului. În sensul ăsta, EXPO_2_GEN e deschiderea unui folder din memoria colectivă, care documentează felul în care s-au transformat raporturile de gen în contact direct cu dinamica drepturilor femeii în societatea noastră, în secolele XIX-XX. Codul Civil românesc din secolul al XIX-lea reglementa lipsa drepturilor civile și politice pentru femei, pe care le plasa în aceeași categorie cu minorii. Fotografiile din această perioadă descriu o societate patriarhală, în care femeii îi sunt atribuite exclusiv rolurile de mamă și soție, dependentă total față de bărbat, în calitate sa de stâlp al familiei. Imaginile din perioada interbelică înregistrează o îmbunătățire a statutului femeilor ca urmare a inițiativelor feministe din epocă, care au precedat adoptarea Constituției din 1923, cea mai democratică dintre Constituțiile României din perioada precomunistă. Femeile primesc la nivel formal acces la toate nivelurile vieții publice, dar, în realitate, rămân minoritare din punct de vedere cultural, economic și politic. Ulterior, socialismul a promovat câștigarea independenței economice a femeilor prin accesul la locuri de muncă și educație. Venirea comunismului a însemnat recunoașterea formală a egalității între femei și bărbați în toate domeniile prin Constituția de la 1948 - care interzicea discriminarea de gen -, dar și anularea feminismului, prin limitarea accesului la informații privind mișcarea de femei în lume. Nici curricula universitară, nici publicațiile vremii nu menționau nimic despre feminism, având în vedere că valori precum drepturile individuale sau autonomia personală se opuneau idealului comunist al muncii colective în slujba partidului. Femeile devin „tovarășe” și sunt subordonate unui dublu patriarhat: cel al partidului-stat și cel tradițional, prin dubla zi de muncă, în lipsa parteneriatului domestic. Astfel, expoziția surprinde un paradox: femeile cer drepturi, dar primesc în schimb îndatoriri multiple. Lumea bărbaților rămâne dominantă, indiferent de contexte și epoci.
În încheiere, las spre reflecție un pasaj pe care l-am citit prima dată în volumul De ce este România astfel?, coordonat de Vintilă Mihăilescu și care parcă m-a însoțit pe tot parcursul expoziției:
„Oscilăm în continuare între nostalgii dupa leagănul matern al neamului și megalomania dorinței de autodepășire. Se poate spune că am fost – și am rămas – societatea confruntării dintre frații Grimm și Darwin: fie cea a așezării protectoare în mitologizarea originii, fie cea a tentației riscante de a ne găsi locul în mitologizarea evoluției; între a fost odată ca niciodată și va fi odată ca niciodată – dar fără asumarea unui este. În ambele cazuri, Istoria noastră a rămas, la nivel discursiv, Poveste.”
