Arte vizuale / memorie

Recuperatorii de trecut

De Diana Meseșan, Ilustrații de Roma Gavrilă

Publicat pe 1 decembrie 2023

Salvată de la gunoi, o arhivă uriașă de fotografie din perioada comunistă devine subiectul unei investigații artistice despre timp și memorie. 

Acest material a apărut inițial în 2018, în numărul unu al revistei Scena9 pe hârtie. De la data publicării, doi dintre protagoniști, fotoreporteri Ferenc Deák și Ferenc Csomafáy , au încetat din viață.


În camera de zi, cu pereţii acoperiţi de picturi și desene, Ferenc Csomafáy, unul dintre primii foto-reporteri profesioniști din Cluj-Napoca de după al Doilea Razboi Mondial, aşază pe un taburet verde câteva fotografii alb-negru îndoite. Le netezește mai întâi și apoi le face sul, le apropie puţin de piept, cu mișcări sigure, apoi le dã drumul. E o tehnică de a îndrepta printurile, pe care bắrbatul de 82 de ani, acum într-un scaun cu rotile, o știe de zeci de ani, dinainte să se angajeze la ziarul Igazság din Cluj-Napoca, în 1965. „În era aia, banii nu erau o problemă. Niciodată nu am auzit că nu putem să mergem pe teren", povestește fotograful. Pe teren însemna, de multe ori, în fabrici. Odată a primit sarcina să fotografieze un muncitor care tocmai se întorsese din Africa. L-a intrebat cum a fost acolo, dar omul a dat din umeri şi a zis doar: „O fost". Csomafáy a insistat cu întrebările, dar nu a putut scoate mai mult de la bărbat. S-a dus la un coleg de-ai lui și i-a cerut ajutorul. „Ascultă, când  vezi că eu am ridicat aparatul, atunci tu te duci, stai în spatele respectivului şi îl prinzi de cur. Tu numai atâta trebuie să faci." De la ciupitură, muncitorul întors din Africa a sărit în sus râzând, iar Csomafáy a apăsat pe declanșator. A făcut o singură poză, pe care i-a arătat-o apoi redactorului-șef. „Tovarășul Csomafáy, să știţi că aţi făcut un lucru excepţional. Se vede ce bucurie a avut dânsul în Africa."

În perioada comunistă, au existat doar două cotidiene în Cluj-Napoca, unul în maghiară, Igazság, unde a lucrat Csomafáy, şi unul în română, Făclia. Ambele ţineau de Comitetul judeţean de partid Cluj. Redacţiile lor erau într-o clădire din centrul orașului, pe strada Napoca 16.

Întreaga colecţie foto a celor două cotidiene, numită ulterior Arhiva Minerva, a fost recuperată în ultimii ani de o echipă de istorici, jurnalişti și artiști. Istoricul Zoltán Tibori Szabó a salvat de la gunoi negativele și le-a pus la adăpost, artiștii Dénes Miklósi şi Răzvan Anton au folosit imaginile în lucrările lor, iar fotoreporterii Ferenc Csomafáy și Ferenc Deák și-au văzut munca reînsufleţită și pusă într-un nou context. Arhiva conţine peste 33.000 de imagini,disponibile online din 2016 (photoarchive.minerva.org.ro), care au deschis o discuţie importantă despre cum ne raportăm la trecut. 

Sunt portretele unor muncitori încremeniţi lângă utilaje, imaginile noilor cartiere care se construiau atunci, clișee din viaţa cotidiană. Ai putea să râzi de fotografii pe motiv că ar fi propagandă comunistă. Dar dacă îţi ridici vălul ideologic pentru câteva clipe, poţi să le descoperi valoarea documentară. Bucăţile de celuloid păstrează chipuri, locuri și oameni care au dispărut complet. Multe dintre fabricile fotografiate au fost demolate şi nu a mai rămas nicio urmă a lor, în afară de amintirile unor oameni și de aceste câteva zeci de mii de negative. Imaginile fac parte din memoria orașului și a țării. E un portret colectiv al unui timp pe care îl considerăm demult trecut, ca și cum o linie groasă ar fi separat atunci de acum. Ce înseamna aceste imagini? Cum le poți privi dincolo de ideologie? Cum le poți folosi ca material de analiză și dezbatere fără să cazi în comunism/anti-comunism? Ce au de spus despre ele oamenii care au trăit și au muncit acolo?

Nu cred în arderea cărţilor

Îl întâlnesc pe Zoltán Tibori Szabó, istoric, jurnalist și președintele Asociaţiei Culturale Minerva, în clădirea unde au funcţionat cele două ziare comuniste din Cluj. Acum e redacţia unui alt cotidian, pe care Tibori Szabó l-a înfiinţat la Revoluţie. Bărbatul, cu sacou cadrilat, helancă și barbă, îşi aşază ochelarii pe masă și începe să povestească. Încăperea e luminoasă, situată chiar la bulevard, dar zgomotul mașinilor e estompat de termopanele clădirii renovate. Ca inginer, a învăţat să gândească într-un sistem și să organizeze lucrurile astfel încât să le poţi găsi cu ușurinţă. A fost un fel pregătire pentru întâlnirea de peste două decenii cu Arhiva Minerva.

După Revoluția din '89, cele două cotidiene comuniste au avut destine diferite. Igazság a dispărut, pe când Făclia a încercat să îşi găsească un loc în noul regim, sub numele de Adevărul de Cluj. Făclia a păstrat laboratorul foto și arhiva de fotografie a celor două ziare socialiste până pe la finalul anilor 2000, când s-a mutat într-un alt sediu. Cutile cu negative au fost duse la gunoi, sub pretextul că sunt din perioada comunistă și nu mai interesează pe nimeni. Pe Tibori Szabó, însă, l-au interesat. A întrebat dacă le poate păstra el. Și-a chemat câțiva colegi de la ziar și au urcat cutiile cu negative în biroul lui, unde au rămas câţiva ani. Nu avea nimic clar în minte când a recuperat arhiva, în afară de ideea că documentele din toate epocile sunt importante, indiferent de perioadă. „Nu cred în arderea cărţilor. Niciun fel de carte. Și operele lui Stalin, Lenin, Ceaușescu sunt tot parte a istoriei noastre. Degeaba le arunci pe foc. Nu poţi sa le faci dispărute din istorie."

În 2013, Tibori Szabó l-a cunoscut pe Dénes Miklósi, artist vizual și lector la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (UAD) interesat să deconstruiască mecanismul fotografiei și să cerceteze realitatea din spatele producţiei de iluzie. Tibori Szabó i-a povestit lui Dénes despre arhivă. Încă nu știa nici măcar câte negative include.

Artistul a privit fotografiile luni de zile. Cele mai multe erau imagini din spaţiul public: industrie, muncitori, agricultură. Altele erau fotografii de stradă. Printre cele oficiale se strecuraseră şi imagini private: un copil într-un costumaș de lână, o femeie visătoare lângă un căţel pleoștit, niște fete care fumează într-o cafenea. Unii erau rude și prieteni ai fotografului. 

Dénes a mai observat că, dacă urmărești succesiunea imaginilor, poţi să reconstitui traseele autorilor. Care erau drumurile lor zilnice, cum își organizau activitatea. Devine limpede, de exemplu, de ce o fotografie aparent banală, o masă cu flori uscate, apare de mai multe ori. Era biroul unuia dintre fotoreporteri. Printre zecile de mii de imagini, apar fire roșii, se leagă sensuri.

Până la al Doilea Război Mondial, fotografiile erau rare în ziarele clujene. Publicaţiile nu aveau fotoreporteri profesionişti, ci apelau la fotografi de studio. De exemplu, fotografiile din publicaţia Gazeta Ilustrată, care a apărut între 1932 și 1941 la Cluj-Napoca, sunt semnate de ateliere foto și fotografi independenți din oraș: Fotofilm Cluj, Fiii lui P. Kováts sau P. Borteș. Fotografiile au început să apară în ziare în special de pe la mijlocul anilor '50. Partidul și-a dat seama că fotografia poate fi folosită ca propagandă: apar imagini cu lideri de partid, cu fabrici, mulate pe ideologia vremii.

Titlu: [Fără titlu] Dată: 1967-1972 Fotograf: neidentificat Identificator: minerva_1967-1972_c3_c46_013

Miza lui Dénes era să decodeze imaginile realizate pentru ziare de partid, atent controlate. Un lucru a fost clar de la început. Cei care au lucrat în fabrici, în agricultură sau în laboratoare de cercetare trebuiau invitaţi în procesul de recuperare a arhivei. Imaginile trebuiau echilibrate cu amintirile lor. „Oamenii nu au fost întrebaţi atunci. Nu au fost în situaţia de a decide dacă vor să participe sau nu. Erau puși acolo. Uite, vine fotograful. Participi, vrei, nu vrei" spune Dénes.

Pentru a intra în contact cu oamenii care au lucrat în aceste fabrici, Dénes a publicat în 2015 într-un ziar local un serial cu fotografii din Arhiva Minerva, cu titlul „Unde aţi lucrat?". I-a invitat pe foștii muncitori la un vernisaj, să-și aducă aminte împreună despre acele timpuri. Anunţul includea și două numere de telefon. În urma apelurilor primite, aflase că vor veni foști angajaţi ai fabricilor Clujana, Unirea și Iris, așa că a imprimat mai ales imagini din aceste fabrici, unde se produceau pantofi, diferite feluri de maşini-unelte şi porţelanuri. Oamenii au primit creioane, cu care puteau să îşi scrie amintirile pe spatele fotografiilor.

Unul dintre cei care au luat legătura cu Dénes a fost Cornel Rus, tehnician la Fabrica Iris între 1947 și 1990. Deși se pensioneze de douăzeci de ani, bărbatul putea să deseneze din memorie toate mașinile cu care a lucrat. Avea camera tapetată cu astfel de desene, care au fost mai târziu expuse la vernisaj. 

Apoi Dénes a aflat că foștii angajaţi ai Fabricii Unirea se întâlnesc de două ori pe an. A mers la o astfel de întâlnire la Restaurantul Hoia, în cartierul Grigorescu, unde au venit în jur de optzeci de oameni. Au luat împreună micul dejun și prânzul. Unul dintre bărbaţi făcea prezenţa la început. În felul acesta aflau cine a murit între cele două întâlniri anuale. Se așezau la mese aproape după cum erau organizaţi în fabrică, pe secții, fiindcă fuseseră obișnuiți să stea zeci de ani unul lângă altul. 

Mulți dintre ei au asistat la distrugerea fabricilor în care au muncit. Unii au lucrat chiar la demolarea lor, pentru că doar asta mai găseau de muncă. Încă nu erau pensionați, iar producția fusese deja oprită. 

Mărturiile foştilor muncitori ne ajută să înțelegem aceste fotografii. Sunt oameni care nu au avut niciodată o voce. Oameni care nu au fost niciodată chemaţi să-și spună părerea. Oameni care nu au participat niciodată la luarea deciziilor: „A fost o ruptură între clase. Şi ei au fost cumva perdanţii", spune Dénes.

În Occident, vechile uzine au fost transformate în spații muzeale, spune istoricul Tibori Szabó. În Cluj s-au demolat aproape toate fabricile, iar utilajele au fost vândute la fier vechi, cu unele excepţii. De exemplu, clădirile care găzduiau Fabrica de mobilă Libertatea unde lucrau mii de oameni, au fost conservate și transformate într-un parc tehnologic pentru companii IT. Dar, deși a fost păstrată vechea arhitectură, e o lume cu totul nouă din punct de vedere social. Muncitorii au fost înlocuiți de corporatiști. În pauzele de muncă, angajați ai companiilor de tehnologie se plimbă pe gazonul verde cu câte un latte în mână și o felie de cheesecake. 

Anul acesta, la început de iunie, Dénes a expus la galeria Eastwards Prospectus din București, alături de alți artişti din Cluj și București. Printre imaginile expuse erau fotografii din Arhiva Minerva, pe care foşti angajaţi ai fabricilor și-au scris amintirile.

Dénes a ţinut legătura cu muncitorii care veniseră la vernisaj în 2015, iar aceștia l-au pus în contact și cu alţi colegi de-ai lor.

Fotografia cu mama

În 2014, Dénes și colegii lui au început procesul de digitalizare a arhivei, după ce au obținut niște fonduri de la Fundaţia RomaniaOne, înființată de un american. Toată povestea a durat cam un an, cât să scanezi și să organizezi 33.000 de cadre.

Unul dintre cei care l-au ajutat pe Dénes a fost Lóránt Váradi, un artist tânăr din Cluj-Napoca, care între timp s-a mutat la Budapesta. Lóránt a descoperit în arhivă o imagine din 1983, care i-a atras atenția: o femeie cu părul creţ, îmbrăcată elegant, cu o fustă lungă şi tocuri, surprinsă pe o bancă în Piaţa Unirii din Cluj, aproape de sediul redacţiilor Făclia şi Igazság.

A recunoscut-o după cercei și punga de plastic de lângă ea, pe care scria numele unei firme din Ungaria, de unde își cumpărau părinţii lui viniluri în perioada comunistă. Femeia din poză era chiar mama lui. A printat fotografia și a înrămat-o în apartamentul lui din Budapesta. Încadrarea neglijentă și faptul că era printre ultimele  imagini de pe film l-au făcut să creadă ca e o fotografie fằcută în grabă, chiar înainte de a preda filmul, Fotograful mai avea probabil câteva poziții goale, aşa ca a făcut câteva poze în Piaţa Unirii, unde, întâmplător, mama lui se odihnea pe o bancă.

Dincolo de multe alte posibile sensuri, Arhiva Minerva e un document despre evoluţia unui oraș, despre nașterea unor cartiere în care poţi să recunoști oameni și locuri. ,,Nu erau doar nişte imagini din perioada comunistă. Era o colecţie cu fotografii din perioada respectivă din Cluj. Era o istorie la care te puteai raporta în plan local. Era ca o descoperire arheologică", spune Răzvan Anton, grafician și lector la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (UAD), ale cărui lucrări explorează relaţia dintre reprezentare și memorie.

Pe Anton l-a uimit calitatea fotografiilor: erau bine încadrate și bine păstrate, la nivelul fotografiei de presă din Occident din vremea aia. În plus, era greu să îți dai seama cine e autorul imaginii, să faci diferenţa între fotoreporteri. Imaginile păreau să respecte nişte standarde clare, care ţineau la distanţă personalitatea fotografului.

Între Răzvan Anton și Dénes Miklósi a existat un consens de la început: nu i-a interesat cât de frumoase sau spectaculoase sunt pozele. Și nici nu a fost o reglare de conturi cu trecutul. „Ne-am uitat la ele cum se uită un cercetător la o descoperire", spune Anton. „Încercând să-i găsească cumva toţi parametrii. Să o folosească ca o mărturie sau o probă. Să citească imaginea pe cât se poate deconectată de contextul ideologic. Ca o mărturie antropologică, de fapt. Astea sunt niște urme antropologice."

Pentru ei a fost fascinant să găsească lucruri care nu corespundeau discursului care spune că totul era sinistru în perioada comunistă. „Când parcurgi în diagonală toate imaginile, vezi o evoluţie, o curbă. Observi ceva schimbându-se în interiorul imaginilor, al felului în care arată oamenii, în care pozează." Începi să vezi diferenţele de la un deceniu la altul și să ai o imagine mult mai nuanţată asupra trecutului comunist.

Arhiva Minerva e principalul subiect cu care Răzvan Anton lucrează de câţiva ani. A început sa imprime imagini din arhivă prin procese de developare alternativă, care pot dura şi luni de zile. Prin comparaţie, o developare obişnuită e un proces de câteva minute. Sau a gravat nişte oglinzi cu imagini din Arhiva Minerva. E o investigaţie artistică” despre „relaţia dintre arhivă și timpul care intra în joc”, spune graficianul.

Expoziţia organizată la începutul lui iunie în București, pe baza Arhivei Minerva, s-a numit „Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par a fi”. Acesta e textul pe care îl găsim pe oglinzile retrovizoare ale mașinilor”, a explicat artistul Răzvan Anton într-un interviu. „Aceste intervenții pe care le facem pe marginea arhivei înseamnă construirea unor dispozitive retrovizoare, nişte dispozitive de a privi în urmă.”

Cutia galbenă

Dintre toți fotoreporterii care au muncit la cele două cotidiene clujene mai trăiesc doar doi: Ferenc Csomafáy și Ferenc Deák , care au lucrat unul după altul la ziarul lgazság. Csomafáy stă într-o casă cu cerdac verde, din centrul Clujului, iar Deak locuiește într-un cartier din New York, unde a emigrat in 1978.

După o operaţie la picior anul trecut, Csomafáy se deplasează mai greu. Așa că cea care îmi prezintă micul muzeu din casa lor e soţia lui, Gyöngyvér Páll. Aduce pe rând fotografii vechi, aparate de developat, cutii cu negative, o broșură de la o expoziţie foto din '76 numită Lumea artistică a lui Csomafáy

Printre ele e și ștampila lui Csomafáy, cu fosta lui adresă, Porumbeilor 6. Acolo a locuit și a avut laboratorul foto personal în perioada comunistă. În afară de cei zece ani în redacţia Igazság. Csomafáy a lucrat ca liber-profesionist, apoi ca fotograf la Muzeul de Istorie a Transilvaniei. După '9o, a fost corespondentul unui ziar maghiar din Bucureşti.

Gyöngyvér Páll e arhivista casei, lucidă și extrem de alertă. „Gyöngy” înseamnă în maghiară mărgele (sau perle), iar „vér”, sânge. E un nume compus, inventat de un scriitor maghiar, îmi explică ea. „Eu sunt soţia, dar fiecare cu numele lui”, spune de la început.

Apoi Gyöngyvér, care a fost profesoară de filosofie şi economie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, își ia un carneţel să noteze discuția pe care o am cu Csomafáy. Îl completează, îi traduce unii termeni din română în maghiară și îl corectează uneori. Ferenc spune că are 1,87 m, iar Cyöngyveri intervine glumind: „Acum e posibil mai puțin".

Când a început munca la cotidian, Csomafáy terminase de câţiva ani Facultatea de Litere. Învățase fotografie în adolescenţă de la un fotograf ambulant evreu, pe care l-a întâlnit în comuna Câțcău, unde familia lui avea pământ și el își petrecea verile.

S-a angajat la ziar ca urmare a unei duble întâmplări. În '65, Csomafáy s-a întâlnit cu un fost coleg pe strada Horea, în Cluj-Napoca. Acesta i-a povestit că în gara din Oradea, înainte de a se urca în tren, a auzit doi necunoscuţi povestind că ziarul Igazság îşi căuta un fotoreporter. Csomafáy nu lucra nicăieri în perioada aia, așa că și-a strâns câteva fotografi într-o cutie şi s-a dus la redacţie a doua zi. Nu știa pe nimeni acolo, dar a întrebat de redactorul-şef. 

Gyöngyvér caută într-un dulap de lângă ușă și se întoarce cu o cutie galbenă pe care scrie Photo chemical industry. Photographic paper. Forte. E cutia originală cu care Csomafáy s-a dus la redactorul-sef, András Kovács, în 1965. „Kovács s-a uitat aşa. Cum vă uitaţi dumneavoastră. Dar nu erau așa îndoite pozele atunci. Și după ce s-o uitat la poze, l-am întrebat pe dânsul putem discuta sau nu putem discuta? Şi a spus putem discuta. Și eu atunci simţeam că am şanse să fiu foto-reporter. Și atunci a început cariera mea”, povesteşte acum Csomafáy cu ochii în lacrimi.

„Nu serviţi o cafea?", intervine Gyöngyvér.

Fotograful și soţia lui s-au cunoscut la un Lactobar, în anii ’70, dar se ştiau din vedere mai de demult. S-au înţeles unul pe altul de la început, deși e mare diferenţă între un profesor și un jurnalist, explică Gyöngyvér. „Noi suntem aşa, structuraţi, dar jurnaliştii au mare libertate.” Profesorii trebuie să pună accentul pe latura pozitivă, pe când dacă un jurnalist scrie frumos, toată lumea se plictiseşte, adaugă ea. „Feri merge pe stradă și observă o gaură pe care nimeni nu o vede în afară de el.”

În ultimii ani, Csomafáy nu a mai făcut fotografii, dar a continuat să scrie. Îmi povestește de ultima lui recenzie la cartea lui Varujan Vosganian. I-a editat-o Gyöngyvér. Ea e „capul limpede”. Degeaba stai între patru pereţi cu tablouri frumoase dacă nu ai cu cine discuta, spune fotograful. „Culmea e că iubește exact aceleaşi lucruri pe care le iubesc eu. Atunci nu avem pentru ce să ne certăm. Cearta începe când ceva lipseşte.”

Titlu: [Fără titlu] Dată: 1967-1972 Locațeie: Cluj-Napoca, Centru Fotograf: neidentificat Identificator: minerva_1967-1972_c2_c16_007

Pe teren

În 1960, Ferenc Deák nu știa ce înseamnă să fii fotoreporter. Avea 19 ani și tocmai se întorsese din armată. Lucra la atelierul fotografic al tatălui când a primit o vizită de la doi bărbați care lucrau la ziarul Igazság. I-au zis că au nevoie de un foto-reporter „că ăla bun, bătrânul care a fost, a murit”. Deák nu a știut ce să răspundă, aşa că a zis ca se mai gândeşte. S-a sfătuit apoi cu tatăl lui, care nu a ezitat. „Tu esti nebun? Asta este șansa vieții tale.”

„Și chiar așa a fost”, îmi spune Deák la telefon. „A fost şansa vieţii mele. Eu am făcut toată viaţa ce am vrut și ce mi-a plăcut.” Fotograful are acum 77 de ani și locuiește în New York de patruzeci de ani. A lucrat trei ani și în laboratorul foto al Muzeului de Artă Modernă (MoMA).

La ziarul Igazság a muncit între 1960 și 1965. A fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa lui. Spune că era cel mai tânăr și cel mai vesel. Așa că s-a împrietenit rapid cu toată lumea. A dormit multe seri la redacție, cu capul pe colecția ziarului, fie pentru că trebuia să fotografieze spectacole de teatru seara, fie pentru că petrecea până târziu într-un restaurant și nu voia să o deranjeze pe mama lui.

Viaţa de fotoreporter era presată cu mese ieftine. Deák își amintește de prima lui zi la ziar, cand a mers cu tovarășa Dózsa pe teren și s-au oprit la Turda să ia micul dejun. „Atâta mâncare pentru trei lei, că eu am zis că asta nu există.” În Cluj, mânca zilnic la cantină, unde o masă era la fel de ieftină. Acolo își luau masa și activiștii  de partid, cu care s-a împrietenit. Relațiile astea i-au prins bine mai târziu. La începutul anilor ’7o, Deák a fost chemat să lucreze la ziarul Năzuinţa din Zalău pentru că îl cunoștea pe prim-secretarul din Sălaj, care fusese prim-secretar în Gherla.

Cei de la ziar erau ca o familie, povestește Deák. Mergeau la petreceri unii la alţii, vorbeau de problemele lor. „Degeaba încearcă unii să sugereze ce timpuri proaste erau. Poate că...știi ce? Nici nu știam ce se întâmplă în România. Eu lucram în acest cerc magic al ziarului, umblam să am cât mai multe poze și mă știa tot oraşul.” Apoi au venit anii când s-a strâns cureaua și a fost mai drastic, spune Deák. ,,Dar eu la ziar, ca fotoreporter, nu simţeam asta. Auzeam vorbe, dar nu simţeam.”

Csomafáy își amintește că la redacţia Igazság exista o cărticică de 52 de pagini, cu ce nu aveai voie să fotografiezi, dar nu mai știe care erau interdicțiile propriu-zise. Deák nu o ţine minte deloc. Spune că nu au existat niciun fel de restricţii la fotografiat. „Am făcut ce-am vrut la aceste ziare în timpul comunismului.”

De fiecare dată când era chemat la Securitate, Csomafáy ieșea de acolo ud de transpiraţie. „Totuși trebuia să fii foarte atent ce spuneai, cum spuneai.” Apoi fotograful schimbă subiectul. „Noi, ziariştii, trăiam în altă viaţă. Și de fotografiat sunt o mulţime de lucruri noi-nouțe. Dar viaţa nu stă într-un loc. Are o mişcare, vrei, nu vrei. Dacă nu vrei, viaţa merge pe lângă tine și ai rămas cu fundul gol.”

În 1974, Ferenc Csomafáy a încheiat colaborarea cu Igazság. Fotograful povestește că nu a mai putut rămâne pentru că nu era membru de partid. Motivul oficial al plecării nu a rămas consemnat. S-a păstrat însă procesul-verbal, încheiat în 30 iulie 1974, prin care Ferenc Csomafáy a predat gestiunea laboratorului ziarului Igazság.

Deák a emigrat în America în 1978 din cauza denunţurilor altor fotografi. E convins că erau invidioși pe cât câștiga. Ca fotoreporter la un cotidian de partid, aveai voie să colaborezi și cu alte publicaţii sau să lucrezi în propriul atelier. Ambii fotografi povestesc că banii nu erau o problemă în perioada aceea. 

Titlu: Gheorgheni II. Dată: august 1967 Loc: Cluj-Napoca, cartierul Gheorgheni Fotograf: neidentificat Identificator: minerva_1967-1973_c3r16_007

Fructe tropicale

Arhiva celor două cotidiene este păstrată de Asociaţia Culturală Minerva, într-o încăpere la demisol, la adresa Napoca 16. Aici se ţineau în perioada comunistă bananele, portocalele și alte fructe tropicale de care se bucurau cei din conducerea partidului. Negativele sunt păstrate în nişte cutii de un verde spălăcit, care ocupă două dulapuri. Tot aici găsești ziare din perioada comunistă sau titluri publicate de Minerva, cea mai importantă editură maghiară din Transilvania în perioada interbelică. Când am fost acolo, un tânăr făcea cercetare pentru lucrarea de diplomă. 

Arhiva personală a lui Ferenc Csomafáy e depozitată, deocamdată, la el acasă, cu tot ce a fotografiat de-a lungul câtorva decenii, inclusiv multe fotografii de teatru. Negativele sunt numerotate și ţinute în cutii. Pe lângă colecţia de negative, sunt și multe fotografii pe hârtie făcute de Csomafay. Printre ele, portretul lui Áron Márton, episcop romano-catolic arestat de autorităţile comuniste între 1949 și 1955, care a salvat mai mulţi evrei transilvăneni de la exterminare, sau portretul disidentei Doina Cornea, în grădina ei.

Ferenc Deák a decupat din filmele foto cele mai bune cadre făcute de-a lungul timpului pentru ziar, mai ales portrete ale unor personalităţi clujene. Și le-a dus acasă. „Recunosc ulterior că sunt un hoț", spune Deák râzând. Aşa și-a construit o arhivă cu mii de imagini. „Unele dintre ele le-am tăiat pentru mine. Nimeni nu urmărea. Nu interesa pe nimeni." În ultimii ani, a început să-și trimită arhiva personală, în tranșe, istoricului Zoltán Tibori Szabó. Sunt peste 10.0oo de imagini. O parte dintre ele au fost deja digitalizate şi urcate online, alături de Arhiva Minerva, într-un fond separat.

Istoria fotografiei de presă în România e încă un subiect ceţos, despre care nu există informaţii coerente, explică artistul Răzvan Anton. Odată cu privatizarea ziarelor și a revistelor în '9o, oamenii au plecat acasă cu arhivele de la locul de muncă. „Credeau că gata, se schimbă, e o lume nouă.” Asta a durat mulţi ani. Și în timpul ăla colecțiile au ajuns prin poduri sau au fost aruncate. 

„Aceste colecţii nu pot fi private", adaugă Anton. Ele trebuie să existe într-un sistem public, într-o reţea de cercetare. „Arhiva Minerva a fost recuperată de la gunoi. Asta a fost şansa ei.”

Actualizare 2023:  Ferenc Csomafáy  și Ferenc Deák au murit în 2021. 

1 decembrie 2023, Publicat în Arte / Arte vizuale /

Text de

  • Diana MeseșanDiana Meseșan

    Reporter. Îi era frică de animale până când a întâlnit-o pe pisica ei, Sumi Jo. Crede că oamenii se pot schimba.

Ilustrații de

  • Roma GavrilăRoma Gavrilă

    Desenează, face colaje și ilustrații, din când în când și bandă desenată. Consumatoare de fistic prăjit. Nu crede în categorii.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK