Oprește muzica. Pune-ți căști care izolează zgomotul de afară. Du-te în pădure. Mută-te la marginea orașului. Închide-te într-o încăpere anecoidă, unde materialul izolant de pe pereți absoarbe aproape toate vibrațiile sonore. Ascultă-l pe John Cage. Meditează. Roagă-te.
Închipuie-ți liniștea. Oprește zgomotul. Toate astea se pot întâmpla doar în capul tău.
În absolut, liniștea și zgomotul nu există. Există într-o opoziție binară, care le ține legate pe veci: liniștea e absența sunetului, iar granița dintre sunet și zgomot e relativă și delicată. Există liniște în muzică, literatură, film, oratorie și practici religioase. În ce înțeleg psihologia și neuroștiințele despre creierul uman. În cei care se nasc fără capacitatea de a percepe sunetele, sau o pierd pe parcurs. În tehnologiile care îți vând confortul de a fi protejat de zgomot. În harta pieței imobiliare, unde liniștea influențează prețul locuinței și se transformă în privilegiu al cartierelor exclusiviste. Se face mult zgomot pe tema liniștii.
Există Building87, o clădire-laborator audio dintr-un campus Microsoft, care deține recordul Guinness de cel mai tăcut loc din lume. „Locul unde sunetul se duce să moară”, spune prezentarea oficială. Cel mai tăcut sunet teoretizat de matematicieni e mișcarea browniană, la -23dB, și reprezintă sunetul pe care-l fac particulele în mișcare printr-un gaz sau lichid. În 2015, Microsoft a înregistrat la B87 un nivel al sunetului de -20,6dB. În general, urechea umană percepe sunete de peste 0dB. Acolo, percepe sunetele corpului drept zgomot: respirația șuieră, mațele bolborosesc, inima duduie. Dincolo de asta, un fel de liniște: adică spațiul golit de sunet, ca-n cosmos. Într-un astfel de loc, cei mai mulți dintre noi rezistă circa 20 de minute.
Există teorii. În 1954, John Cage scria într-o scrisoare despre celebra sa piesă de 4 minute și 33 de secunde fără sunet că „N-o să existe niciodată liniște (...) Nu există spațiu gol sau timp gol. Există întotdeauna ceva de văzut, ceva de-auzit.” Roland Barthes zice că una e zgomotul fiziologic, pe care doar îl percepi, și alta e cel psihologic, care îți captează atenția și pe care ajungi să-l asculți activ. În Lumea ca voință și reprezentare, Schopenhauer scrie că-i suspectează de capacități mintale reduse pe cei care suportă zgomotul fără să fie deranjați. În eseul L’Arte dei Rumori (Arta zgomotelor) din 1913, futuristul Luigi Russolo, pionier al muzicii noise, spune că orice zgomot poate să devină muzică: progresul tehnologic ne face să ne obișnuim cu din ce în ce mai multe tipuri de zgomote, iar sunetele pure nu mai există.
Există practici și norme culturale. Creștinii meditează prin rugăciuni tăcute, sufiții pun preț pe găsirea liniștii interioare, budiștii văd liniștea minții drept esențială întru iluminare. Ținem momente de reculegere în liniște. Într-un interviu din 2003, David Foster Wallace spune că i se pare „semnificativ că nu mai vrem să fie liniște nicăieri, niciodată”: magazinul din mall țipă muzică de club; curgerea mașinilor pe asfalt nu se oprește 24 din 24; un restaurant popular e un restaurant animat; telefoanele fac zgomot și când sunt pe silent, cu valuri de notificări și mesaje. Zgomotul ne îmbolnăvește. Doctorul Murke al lui Heinrich Böll colecționează bucăți de bandă audio cu momente de liniște în Germania postbelică. Liniștea introvertiților cu greu își găsește locul într-o lume zgomotoasă. Proiectul SEMI SILENT cartografiază sunetul în spațiu, arhivează ecologii sonore urbane și adună texte despre liniște.
Liniștea e sacră și scumpă, deci. Zgomotul ne face rău, dar nici absența lui completă nu ne priește. În luna noiembrie explorăm teritoriul dintre liniște vs. zgomot, prin încăperi izolate fonic, dans pe liniște și locuri unde fugim să ne apărăm de sunete nedorite. Căutăm granița dintre sunet și zgomot, dintre liniște și izolare și explorăm cum se întâlnesc pe hotarul ăsta spațiul, corpul, percepția și memoria.
