Iau metroul de la Universitate și mă duc să văd unde a stat Tudor Arghezi. Merg până la Brâncoveanu, iar de acolo mai fac vreo zece minute pe jos până pe strada Mărțișor nr. 26. De-aia îmi place metroul bucureștean, ajungi rapid unde vrei și ai senzația că orașul, așa haotic și tentacular, e totuși parte dintr-un ceva. Cu totul altfel stăteau lucrurile la sfârșitul anilor 1920, când scriitorul și gazetarul Tudor Arghezi s-a mutat aici împreună cu soția lui, Paraschiva. Mahalaua Cărămidarilor, cum se numea pe atunci, era ruptă de centrul orașului, un loc în care se ajungea greu, plin de noroaie și bălți unde se scăldau bivolii „până la coarne”.
Se spune că Arghezi ar fi pus ochii pe zona asta încă din 1919, anul în care a fost închis la Penitenciarul Văcărești, în urma unui proces intentat de către autoritățile române germanofililor și celor care au susținut neutralitatea României în Primul Război Mondial (Slavici a făcut și el parte din același lot cu Arghezi). De la geamul închisorii, în care a petrecut aproape 12 luni, el putea să vadă în depărtare această bucată de pământ, și chiar glumea cu soția lui pe tema asta. În cazul în care ar fi fost din nou închis, Paraschiva ar fi ajuns mai ușor la închisoare, să-i aducă mâncare caldă. Soții Arghezi au cumpărat terenul în 1926, au început lucrările în 1928 și au terminat casa în 1940. O uliță cu câteva căsuțe de chirpici, înconjurată de un mare teren viran – cam așa arăta mahalaua. În deceniul în care au construit casa, Arghezi a devenit, la propunerea localnicilor, și delegat al mahalalei. Avea rolul unui deputat trimis la Primăria Capitalei să le reprezinte interesele și, de multe ori, chiar să-i ajute pe vecinii lui să-și scrie petițiile.
„M-am silit și singur și stăruind pe lângă primarii pe care-i cunoșteam, m-am silit să fac străzi, să aduc lumina”, povestea poetul. „Am alergat pentru oameni când aveau vreo nevoie. Am alergat pentru mahala când era ceva de făcut. Într-o zi au venit la mine și mi-au cerut să le fiu delegat. Iaca așa ajunsei delegatul mahalalei, și mahalaua Mărțișor a avut lumină, străzi pietruite, tramvai pe Șoseaua Olteniței și autobuz pe Văcărești.”
Odată ajuns la numărul 26, mi-e greu să-mi dau seama unde e casa memorială. Mai întâi intru pe o cărare lungă care mărginește o livadă de cireși. Trec de o poartă și ajung în fața unei case albe, cu acoperișul și ramele ferestrelor vopsite în roșu. Despre această casă s-a tot spus că are stilul arhitectural al unei mănăstiri, dar pe mine, unul, simplitatea ei mă trimite cu gândul la casele vechi din suburbiile americane. În dreapta se întinde o altă livadă: practic, casa e prinsă într-o mare de verdeață. În total, 17.500 de metri pătrați scăpați de vigilența dezvoltatorilor. E suprinzătoare liniștea de aici, mai ales după ce lași în urmă blocurile, claxoanele și agitația bulevardului Brâncoveanu.
Mă întâlnesc în curte cu Dorothea Nicolescu, muzeografa de la MNLR care îmi va face turul. E o prezență tonică și se vede din prima că se simte în largul ei aici: „Și mama mea a lucrat mulți ani în acest loc”, spune ea. „Ce pot să zic, avem destine asemănătoare, amândouă suntem legate de Mărțișor.”
Dacă tot e o zi frumoasă, începem cu mormintele din fața casei, unde sunt îngropați Arghezi, Paraschiva și fiica lor, Mitzura (Baruțu, fratele Mitzurei, e îngropat la Arad). Nucul care umbrește mormintele a fost primul pom plantat de soții Arghezi în noua lor curte. „Asta a fost dorința lui la bătrânețe, când a donat casa statului român”, explică Dorothea. „Să fie înmormântat în curte – lucru mai puțin obișnuit, dar a reușit să-și ia până la urmă toate dezlegările de la episcopie și autorități.”
Paraschiva a murit în 1966, anul în care cei doi împliniseră 50 de ani de căsătorie, iar el s-a stins câteva luni mai târziu. „Cot la cot cu Paraschiva, am arat împreună, am semănat şi cules roadele pentru prânzul şi cina fiecărei zile”, spunea Arghezi. „Mărţişorul, aşa cum se găseşte, după ani şi ani de muncă, e opera soţiei mele, Paraschiva Burda, care, venind din Bucovina cu toate apucăturile ţărăneşti, a căutat să facă din Mărţişor o grădină. În Mărţişor, copiii noştri au devenit oameni mari.”
Tot aici, în fața casei, se află și cușca și mormântul lui Zdreanță, câinele cu „ochii de faianță”. A fost și el un membru important al familiei, care a trăit aproape 20 de ani în curtea de la Mărțișor.
Intrăm în casă și primul lucru care-mi sare în ochi este același spectru cromatic ca în exterior: pereți albi și o scară roșie ce leagă parterul de etaj și mansardă. Asta ar fi fost alegerea lui Arghezi încă de la început, să combine albul cu roșul, inspirat de locuitorii mahalelei, care primăvara legau șnururi albe și roșii de copaci, pentru a avea un an roditor.
Îmi dă o stare de bine locul ăsta, încă din primele minute. E o casă luminoasă, cu ferestre mari, așa cum sunt și cele de la Casa memorială „George și Agatha Bacovia”, care nu e departe de aici. Doar că acolo șefă de șantier a fost soția lui Bacovia, cea care s-a gândit că vor avea nevoie de ferestre mari și de lumina soarelui. Lucru firesc atunci când împarți casa cu un obsedat de ploaie și plumb.
Sunt aproape 20 de încăperi, însă doar etajul este deschis pentru public. Începem cu biroul lui Arghezi, despre care chiar el spunea că arată ca „o odaie de student”. „El scria doar noaptea, mai ales în perioadele în care ziua era ocupat cu copiii, șantierul, muncitorii, animalele și gospodăria”, spune muzeografa.
Îmi atrag atenția mai multe lucruri de aici: scrumiera, basca, ultima pereche de ochelari, papucii de casă (numărul 37), comanacul său de călugăr și o icoană de la Mănăstirea Cernica. Arghezi s-a călugărit la vârsta de 20 de ani, la Cernica, sub numele de Iosif, și a purtat haina monahală timp de cinci ani, până în 1905. Atunci s-a născut Eli Lotar (Eliazar Lotar Theodorescu), fiul lui Arghezi și al Constanței Zissu, poetă & profesoară de științe naturale din București. În condițiile în care Arghezi era încă la mănăstire și nu-și putea asuma paternitatea băiatului, cei doi au hotărât să ascundă sarcina, și astfel Eli s-a născut la Paris. Nu există prea multe informații legate de această perioadă, iar unele versiuni se bat cap în cap. Potrivit unor surse, Arghezi ar fi plecat de la mănăstire, s-ar fi dus la Paris și mai apoi ar fi plecat toți trei spre Elveția. O altă versiune e cea potrivit căreia, în urma despărțirii dintre Arghezi și Constanța Zissu, fiul lor a ajuns să fie crescut în România de către mama poetului. Asta în timp ce Arghezi și-ar fi petrecut următorii ani călătorind prin Europa cu motocicleta sa Harley Davidson (ochelarii lui de motociclist se află tot aici, la Mărțișor). Câteva lucruri sunt certe: relația lor s-a terminat repede, Arghezi a petrecut aproape cinci ani în Geneva, unde el a lucrat, printre altele, ca ceasornicar și bijutier, și unde și-a descoperit vocația de scriitor, după cum avea să mărturisească. În timpul petrecut în Elveția, tânărul Arghezi era considerat anarhist, iar corespondența lui era filată de către Siguranța Statului (serviciul secret din România) în contextul Răscoalei de la 1907.
Odată întors în România, a cunoscut-o pe Paraschiva în preajma Primului Război Mondial, s-a apucat serios de gazetărie și încet-încet s-a transformat în acel Arghezi cu ochelari și bască pe care-l știm din manuale. Nu neapărat un Arghezi mai conformist - dimpotrivă, omul abia începea să se dezlănțuie în publicistica lui, ci doar unul sătul de peregrinări, care simțea nevoia să se așeze la casa lui, înconjurat de cărți, pomi și animale.
Între timp, Eli Lotar, un adolescent rebel cu un istoric lung de fugit de acasă, s-a stabilit la Paris. A devenit o figură marcantă a avangardei, a colaborat ca fotograf și operator cu Luis Buñuel, Jean Renoir, René Clair & a fost modelul preferat al lui Giacometti. (Centrul Pompidou i-a dedicat două retrospective în ultimii 30 de ani.) Ironia e că Arghezi, care la rândul lui fugise de acasă în tinerețe, a încercat în mai multe rânduri să-și aducă fiul înapoi în România, în speranța că acesta va studia Dreptul și se va așeza la casa lui. Eli Lotar s-a întors în România abia în 1957 ca să prezinte scurt-metrajul său documentar Aubervilliers. În urma proiecției, le-a spus jurnaliștilor prezenți: „Vreau să mai viu în țară mai pregătit să aduc și câteva filme și poate să lucrez la un film aici, dar până atunci, trebuie să întrerupem convorbirea. Mă așteaptă la masă tata și nu vreau să-l fac să mă aștepte. E foarte ocupat. Știți doar că e candidat pentru Marea Adunare Națională.”
Arunc o privire în bibliotecă și observ că, printre romane, volume de poezie și filosofie, sunt și multe cărți în franceză pe teme tehnice.
„Poetul a lăsat aici la Mărțișor peste 7000 de volume”, explică Dorothea. „Biblioteca a rămas exact așa cum era când a murit. Toate cărțile astea de natură tehnică constituiau un fel de Internet pentru Arghezi. Își cumpăra tot ce apărea nou, cărți despre construcții, agricultură, tipografie ș.a.”
Ca și Rebreanu, despre care am scris aici, Arghezi era un om curios și interesat de tot ce însemna inovație tehnologică la acea vreme. A început să colaboreze cu Radio România încă de la înființarea acestuia în 1928. Ani de zile a citit la microfon articole, poeme și tablete, pe care le publica mai apoi și în Bilete de papagal, publicație fondată de Arghezi tot în 1928. („Am făcut parte din prima echipă de gazetari mai mult auziți decît văzuți de public.”) Și-a cumpărat la un moment dat un aparat de radio american cu pâlnie de audiție, un fel de proto-boxă pe care o punea uneori pe pervazul ferestrei pentru ca toată mahalaua să poată asculta știri și muzică. Și-a luat brevet de tipograf și a instalat aici, la Mărțișor, o mașină de tipar, pe care însă nu a apucat să o folosească multă vreme fiindcă i-au confiscat-o comuniștii. A comandat din America o clocitoare electrică. De la o expoziție de materiale de construcții organizată de niște italieni a preluat ideea pe care avea să o folosească și la construcția acestei case: un amestec de ciment cu fibre de bambus.
Toate astea mă fac să mă gândesc că problema cu felul în care ne sunt predați scriitorii clasici în școală nu are legătură doar cu inepțiile care ni se bagă pe gât, ci și cu ceea ce nu ni se spune despre ei.
„Era un om sensibil, dar și cât se poate de pragmatic”, continuă Dorothea. „Știa foarte bine să se pună în valoare și să fie propriul lui impresar. De aceea a reușit să trăiască multă vreme din scris. Mai puțin în anii când i-a fost interzis să scrie.”
Pentru că era o voce incomodă, gazetarul Arghezi a avut de suferit de-a lungul timpului din cauza pozițiilor sale anticlericale, antifasciste ș.a. În 1943, fusese închis în lagărul de la Târgu Jiu în urma pamfletului „Baroane” adresat lui Manfred von Killinger, reprezentantul Germaniei naziste la București. După 1948, a fost interzis de comuniști timp de câțiva ani. Tot în acea perioadă, poetul Miron Radu Paraschivescu și Sorin Toma, redactor-șef la Scânteia între 1946-1960, au dus o întreagă campanie împotriva lui Arghezi, prin care s-a dorit eliminarea poetului din viața literară în primii ani ai comunismului. Și nici nu e de mirare: un scriitor care glorifica subiectivismul și estetica urâtului nu prea se pupa cu entuziasmul noii epoci.
Auzim des placa aia cu Arghezi care s-a vândut comuniștilor mai târziu, în perioada de reabilitare. Și, într-adevăr, el a făcut multe compromisuri atunci, în primul rând prin publicarea volumelor de poezie 1907 peizaje (1955) și Cântare omului (1956), care l-au adus în grațiile regimului. Poetul a făcut parte și din delegația de recuperare a Tezaurului de la Moscova, ocazie cu care nu a ezitat să-și arate admirația față de Uniunea Sovietică într-o serie de articole publicate în presa vremii. (Același Arghezi care i-a adus în trecut osanale și Regelui Carol al II-lea.) Dar totodată cazul lui e unul complicat și trebuie privit din mai multe unghiuri, tocmai pentru a înțelege parcursul unui om care s-a arătat curajos și demn în multe alte situații.
Arghezi a fost un om al contrastelor, lucru care se vede și în poezia lui. „Pe mine mă interesează extremele: starea serafică şi starea abjectă”, spunea el într-un interviu realizat de Mihail Sebastian în timpul unei vizite la Mărțișor. Spirit modernist, puternic influențat de Baudelaire, el a debutat în volum abia la vârsta de 47 de ani, cu antologia Cuvinte potrivite. Așa cum bine observă scriitorul Dinu Flămând, „Arghezi era acasă la el în ambele tabere, şi la tradiţionalişti, şi la moderni, dar pentru fiecare dintre ele rămînea un poet atipic. Impresionau limpiditatea discursului său, lexicul său, ce prefera substantivele vînjoase, nu noţiuni evanescente, dar poemele se dovedeau irespectuoase cu ritmul şi formele clasice şi prezentau un aspect baroc deopotrivă savant şi rudimentar. Nu toată lumea percepea pertinenţa asociaţiilor sale şocante, faptul că estetica „urîtului“ invada şi contamina nu doar viaţa umilă cu tablourile ei cotidiene tragice, ci şi domeniile sacrului, ale suavităţii şi candorii.”
Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu cînd o să fie asta, tată,
Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.E joc viclean de bătrîni,
Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tine,
Joc de slugi și joc de stăpîni,
Și fiecare îl joacă bine.Ne vom iubi, negreșit, mereu,
Strînși bucuroși la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămîne greu,
Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă. (Fragment - „De-a v-ați ascuns”, Tudor Arghezi)
Continuăm turul și ajungem în dormitor, cea mai mare încăpere din casă. Un pat impunător, pe care sunt expuse păpușile Mitzurei, sinistre și triste, ca mai toate păpușile din lume. În stânga e masa de toaletă a Paraschivei, cu parfumuri, pudre franțuzești și un ondulator pe care îl încălzea în sobă.
„Tudor Arghezi era un familist convins”, zice Dorothea. „Pentru el, familia chiar era pe primul plan. Se știa că, atunci când era invitat la vreun eveniment, el spunea așa: voi veni cu familia, așa că trebuie să-mi rezervați patru locuri.” Muzeografa îmi arată și o poză cu Arghezi și soția plimbându-se prin Herăstrău: „Amândoi erau foarte eleganți”, observă ghidul meu. Și, într-adevăr, au un aer distins și relaxat totodată, nu genul ăla de eleganță rigidă, de cuplu care-și scoate hainele de sărbătoare ca să iasă în lume la nunți și botezuri.
Ieșim din dormitor și ajungem într-un hol luminos, locul în care Arghezi își primea vizitatorii oficiali. Se pare că nu avea prea mulți prieteni în lumea literară, iar pe cei mai apropiați – cum era Gala Galaction, de exemplu – îi invita în grădină sau într-o mică sufragerie, aflată la capătul holului. O cameră mobilată cu lemn de nuc, în care lui îi plăcea să asculte muzică clasică.
„Nu mă pricep, dar îmi place”, îi mărturisea el lui Mihail Sebastian în același interviu. „A asculta o bucată de muzică e pentru mine un stimulent pentru scris. Să vezi că în odaia mea de lucru am pus aparatul de radio lângă masă — și seara, înainte de a porni să scriu, ascult o oră un post oarecare cu muzică bună. Nu e mult de când am găsit un Wagner excelent la Varşovia. Nu mai ascultasem muzică atât de bună de la Geneva. Dar, îţi repet, nu mă pricep.”
O altă prietenă apropiată a familiei Arghezi a fost Maria Tănase, cea care a fost alături de poet și în anii de interdicție comunistă, când acesta era „nefrecventabil”. Se spune că, la un moment dat, Maria Tănase, care fusese și vecina lor, le-ar fi trimis soților Arghezi un camion plin cu dovleci și turte de floarea soarelui pentru capre.
În casă mai există o încăpere, un soi de anexă în care se află diverse obiecte de gospodărie: ulcioare și vase de lut și ceramică, o furcă de tors, o covată, un storcător de rufe cu manivelă, sifoane, un fier de călcat, ganterele lui Baruțu, măștile de gaze din vremea Primului Război Mondial ș.a. Pe o etajeră sunt și câteva sticluțe, de pe vremea când Arghezi își prepara singur parfumurile. „Era o pasiune de-a lui încă din tinerețe, când a lucrat pentru o scurtă vreme la fabrica de zahăr din Chitila”, explică Dorothea. „Își făcea apă de colonie din frunze de tutun, trandafir.”
Ieșim din casă și ne oprim în dreptul porții care dă spre livada din spate. E o după-amiază senină, cu lumină aurie, iar Mărțișorul e cuprins de amorțeală. „S-a schimbat și zona asta foarte mult”, zice Dorothea mâhnită. „S-a construit și se construiește mult în jur, după cum se vede. Nu mai e chiar aceeași deschidere.”
Mi se pare amuzant și felul în care Arghezi reușea să-i suprindă pe cei care-i călcau pragul, fie că erau jurnaliști sau admiratori veniți să-l cunoască pe Marele Poet. Într-un articol publicat în Vatra în 1971, cercetătorul Vasile Netea își amintește de vizita lui la Mărțișor:
„În locul poetului, pe care ni-l închipuiam singur şi transcedental, ne-a întîmpinat un senin şi jovial pater familias, înconjurat de tovarăşa lui de viaţă, tot atît de senină şi ea, şi de cei doi ghiocei ai lor — Miţura şi Baruţu. Şi n-am fost introduşi — atunci — nici în salon şi nici în bibliotecă, ci în mijlocul unei fermecătoare grădini, împodobită cu toate harurile primăverii, cu caişi şi cu piersici în floare, cu vişini şi meri, cu boschete de liliac, cu nenumărate specii de flori, garoafe, narcise. Timp de două ore — în decursul cărora am străbătut Mărţişorul în lung şi în lat — Arghezi, şi alături de el doamna lui, nu ne-au vorbit decît despre biografia grădinei, despre viaţa pomilor şi a florilor sădite de dînşii, despre păsările pe care le cultivau, fiindcă amîndoi iubeau natura, iubeau lucrurile simple, iubeau firul de iarbă şi raza de soare, şi împreună, cu propriile lor mîini, creaseră minunea care ni se înfăţişa. Literaturii i-a venit rîndul abia mai tîrziu.”
Și apoi e relația lui Arghezi cu mahalaua. După cum observa și criticul Șerban Cioculescu, poetul - delegat de mahala știa „să pledeze cauza celor mici şi necăjiţi”. Cauză despre care a scris mult și în articolele sale. În „Domnul Târnăcop”, un text din 1933, Arghezi scrie:
„În mahalaua locuită de semnatar, în prelungirile ei, de dincolo de periferie, a funcționat sâmbăta trecută târnăcopul primăriei. Cinci case au fost dărâmate în lipsa bărbaților de acasă, muncitori a câte doi și trei poli pe zi în fabrici și șantiere. Cârmuirea era reprezentată în completul ei: tehnicienii urbanismului, comisarii de poliție și jandarmii cu pușcă. Oamenii comunei și ai lui Dumnezeu au intercalat și o formulă umană în formula de execuție, închizând o femeie într-un bordei, ca să nu cadă subt dărâmături, până la sfârșitul operațiilor. Acestea luară sfârșit la orele douăsprezece. Suna de prânz și devastatorilor li se făcuse foame. Acum vreo două luni semnalam domnului primar, în urma unei hotărâri luată de un consiliu municipal, că dărâmarea periferiilor ar fi nu numai foarte nedreaptă și cu totul nepotrivită timpului, dar și primejdioasă.”
Zece ani mai târziu, Arghezi publica în Informația zilei un alt articol („Așezământul Mărțișor”) care se încheia cu un apel la subscripție publică: „Trimiteţi mult-puţinul vostru la Casa de Depuneri şi Cecuri : Cont 4 cec Nr. 13.449".
La sfârșitul vizitei la Mărțișor, în mintea mea se derulează tot felul de scenarii. Cu Arghezi călugărul, motociclistul, gospodarul & poetul, acest factotum atât de atipic pentru peisajul literar românesc. Nu am fost mare fan Arghezi în școală și, de fapt, nu l-am citit niciodată cu atenție. Iar acum, dintr-odată, mi-e foarte simpatică figura lui. Și îmi dau seama că cel mai mult îmi place la el această latură de om cu picioarele pe pământ, fără ifosele tipice lumii literare, pe care le taxează mereu în publicistică. „Eu mă simt bine cu pământul. Nici nu ştiu bine de ce am ieşit literat. M-am ferit totdeauna de asta”, îi spunea el lui Sebastian în timp ce-l plimba pe tânărul scriitor prin curte, printre stupi și animale: „Dumneaei de colo e Joița, vaca noastră. Azi a fost o zi mare. A fost la taur. De două ori a cunoscut-o taurul pre ea.”
