„Eu când simt că mă ia vreo boală, ies cu oițele pe deal și cânt”, îmi zice Lolica, o femeie de 50 și ceva de ani, după o tăcere lungă, în care eu am și uitat că o întrebasem ceva. Voiam să știu dacă îi e frică de virusul ăsta nou, dacă mai are cui vinde laptele și cașul. Cum am deschis gura, m-am și simțit penibil. Pentru că aici, în satul de pe deal, cu pielea arsă de soare și grădina plină de legume, pare aiurea să vorbești despre lucruri îndepărtate, pe care nu le cunoști. Îți vezi de treabă, ai grijă de animale, semeni fasolea și cartofii, te rogi. Te gândești dacă o să plouă, ce faci dacă vine lupul la noapte sau dacă îți strică mistreții straturile de legume. Suntem în Șoimuș, un sat micuț din Alba, între miei și iezi. Lolica e blândă și se poartă frumos cu animalele. Mi-a povestit că l-a dat afară pe un cioban care îi blestema oile, că nu-i frumos.
Am plecat din București ca să scap de o lume care se micșora în jurul meu. Orașul are un echilibru fragil. Când apare o criză – o pandemie, un cutremur sau un război, cutiile în care trăim se pot transforma de la o zi la alta în celule. Cu puiuțul ăsta de depresie în gât m-am dus să trăiesc la țară, unde am acces la soare și copaci fără declarație, unde apa curge din munte, nu vine ambalată în plastic, și unde îmi fac salată din ce a răsărit în grădină.
Tânjesc după libertatea pe care o văd la oamenii care trăiesc pe coastele dealurilor, așa că am venit să mă încarc la sursă, în satele din Apuseni. După libertate alerg de când mă știu, dar nu-mi prea iese, în niciun caz cum le iese lor. Fără angoase, fără frică de moarte, cu credința că totul are un sens, că totul e însuflețit. Femei în vârstă care locuiesc singure în vârful muntelui, bătrâni care urcă câte două ore cu lemne de foc în spate, ca să stea singuri într-o căsuță. Copiii trag de ei să-i ia la oraș sau la țară (la țară e oriunde nu-i la munte, orice sat care e mai jos).
Unii acceptă compromisul și petrec iarna mai jos, în vreun sat sau orășel unde ajungi mai ușor la magazin și nu e atâta zăpadă. Cum dă primăvara urcă muntele, către liniște și verdeață.
Țăranii din munți au întors deseori spatele regulilor pe care le-au considerat abuzive sau pur și simplu idioate. Mulți nu au acte pe terenuri și case, nu au avut niciodată. „Tata mereu o fost căpos, n-a vrut să înțeleagă, să facem acte, acuma alerg după hârtii”, îmi zice Maria când o întreb de halca minunată de natură pe care a moștenit-o: o jumătate de munte, niște pădure și o căsuță. Ai nevoie de hârtii dacă nu mai locuiești acolo, dar vrei totuși să fii proprietar, să vinzi sau să lași moștenire. Maria ar vrea să știe că le rămâne copiilor ce a moștenit de la ai ei. Regula pământului e că dacă ai grijă de un bătrân bolnav, când moare îți rămâne ție averea lui, chiar dacă are moștenitori în familie. Până nu demult, pământurile se transmiteau și se vindeau între vecini cu hârtii de mână. Oamenii știu unde începe și unde se termină pământul fiecăruia, gardurile sunt doar pentru animale. Au puncte de reper clare, mi le spun și mie, ca să mă orientez cât de cât. Dau din cap, întreb ce înseamnă un cuvânt sau altul, tot nu înțeleg mare lucru. „De la sălcuță, până mai sus de Clambă” (omul care are prima casă, cum ieși din pădure), „de unde-s prunii deși, ăia mici, până la izvor”, „de mai jos de rât (un luminiș cu iarbă), până la nuc”, „de la grui (dealul mic de lângă școală), până la fundoaie (poiana de lângă drum)”.
Într-un document al Ministerului Internelor din 1921 se povestește „agitația din comuna Stremț în chestia executării reformei agrare: În comuna Stremț, plasa Aiud, s-au întrunit în 22 VI a.c. țăranii la cârciuma lui Țentea Ioan Sava și (...) au îndemnat poporul prin vorbirile rostite să intre cu vitele în pașunatul proprietarului Vinczenty Miksa (...). Poporul a fost îndemnat să atace jandarmii.”
Începută în martie 1949, campania agresivă de colectivizare a confiscat aproape toate proprietățile agricole și a distrus viața țăranilor prin expropriere, teroare, crime, tortură, deportări și cote de colectare care îi împingeau spre foamete. Desființarea în forță a proprietății private le-a fracturat oamenilor relația cu pământul, într-o țară în care peste 70% din populație trăia la țară.
Singurii care au scăpat de colectivizare au fost țăranii din unele sate de munte. Aici, oamenii au continuat să-și lucreze pământul, să-și țină zilele de sărbătoare, să trăiască liberi, fără să dea socoteală nimănui.
Libertatea asta a lor a venit însă cu un preț. Cei care trăiesc azi la munte, mai ales bătrânii singuri, nu au de toate. Dar, cel puțin cei pe care i-am cunoscut eu în ultimii ani, nici nu vor de toate și nu se plâng. Înainte să urc la munte, pe la mijlocul perioadei de carantină, am sunat-o pe una dintre puținii locuitori rămași în casele risipite, să întreb ce să le duc de la magazin. Mă pregătisem să îndes făină și ulei în portbagaj, mai ales că era înainte de Paște. Am primit de la ei următoarea listă de dorințe:
1. Sabina- 2 pungi de pufuleți,
2. Valer- 1 bere,
3. Ion- niște mere.
Am primit la schimb caș, gem și cozonac.
Sabina trăiește permanent în Fața Pietrii, un cătun din Apuseni. Are 73 de ani, nu a fost la doctor decât de două ori în viață: când a născut primul copil, în anii ’60, și o dată acum câțiva ani, când a căzut dintr-un măr. E slăbuță, are o casă mică și frumoasă, când vorbește își strânge mâinile în jurul corpului, de parcă în tot ce face e atentă să ocupe cât mai puțin loc. Are două vecine, cam de aceeași vârstă, mai sus pe deal, la vreo oră prin pădure. Am întrebat-o dacă nu îi e urât singură aici. A zis că-i place, că a trebuit să stea 20 de ani la bloc, în Brad, până au crescut fetele, iar bărbatul a mers la lucru la mină. Atunci veneau la munte doar în vacanțe și când începea școala plângeau și ea, și fetele, că erau nevoite să se întoarcă la oraș. Când s-a îmbolnăvit fiica ei acum câțiva ani s-a gândit să vândă casa, să o ajute cu banii. Dar „fata n-o fost de acord, a zis «nu mamă, cum să vinzi? acolo e cel mai frumos loc de pe Pământ, singurul loc unde mă simt cu adevărat liniștită».”
Cât stau cu un ied în brațe și mă uit spre stânci, mă gândesc și eu că e cel mai frumos loc din lume și că, dacă Sabina ar vedea apartamentul micuț de la etajul 10 în care am copilărit eu, ar plânge ca atunci când era nevoită să meargă la oraș pentru câteva luni.
Când o întreb dacă știe ce se întâmplă cu virusul ăsta, Sabina îmi zice că are televizor, dar nu-i mai dă drumul acum. „Parcă te ia spaima când îi auzi: câți mor, câți trăiesc. Toată ziua stau și numără morții, Doamne iartă-ne”. Treaba cu declarația pe proprie răspundere o amuză: „Eu-s de-aici din pădure și nu știu prea multe, dar mă gândesc, cu hârtia aia se tratează? Să nu-i aducă păcatele la mine (n.r. pe polițiști), să mă lase-n pace.” Mă hlizesc cu gândul la declarațiile care îmi acoperă acum tot desktopul. Am patru rânduri: pentru ieșit pe teren, pentru cumpărături, pentru alergat+plimbat cățelul, pentru cele 5 doze de vaccin antirabic pe care trebuie să le fac la spital pentru că m-a mușcat un câine.
Ne ducem spre cimitir. În zare, pe următorul deal a luat foc pădurea. Arde de o săptămână. Sabina își pune ochelarii și-și dă la o parte basmaua de pe o ureche ca să o sune pe sora ei, care stă chiar acolo unde pare că a ajuns fumul. Sora nu răspunde, Sabina se închină și merge mai departe, uită să-și tragă la loc basmaua. Cimitirul are un brad imens în mijloc, e lângă fosta școală, o căsuță cu două încăperi care e închisă de mai bine de 30 de ani – încă de atunci nu mai erau destui copii.
Din vârful dealului, din curtea Sabinei prin care zboară petale de măr, cu natură lăsată în pace, cât vezi cu ochii în toate părțile, toate îmi par exact așa cum speram: îndepărtate și neînsemnate. Cât timp mai există locuri din astea, încă e bine. Dar libertatea mea nu ține mult, nu are permanența pe care o are în sufletul Sabinei, unde si-a făcut culcuș demult și o apără și de frică și de toate lighioanele pădurii.
Urc mai departe, la Georgina. Trec pe lângă casa lui Clamba, care e nelocuită demult și a ajuns aproape una cu pământul. Construite din lemn și lut, acoperite cu țiglă ceramică sau cu paie, casele de la munte se întorc în pământ, și cu timpul cresc pomii și florile peste ele. Față de amprenta noastră grosolană, cu betoane, tone de plastic și de haine, oamenii de aici trăiesc ca niște spirite ale pădurii: când dispar, rămâne doar natură în urma lor. Îmi amintesc un vers dintr-un colind cântat de surorile Oșoianu: pe sub pereți tot pomi verzi. „Peste câțiva ani toate-s îmburdate, nu le mai vezi”, îmi zice Georgina, o femeie de 80 și ceva de ani, care a trăit toată viața la Fața Pietrii, într-o casă cu o priveliște ireală spre Cheile Mănăstirii. „Se prăpădesc toate pe dealurile astea, dacă nu mai sunt oameni.” Oameni prea mulți nu au fost niciodată, dar înainte erau mai multe familii, acum mai e doar câte un bătrân în fiecare casă. Pentru că știe că stau la Teiuș, unde mai merge și ea iarna, mă întreabă:
-E rău acuma că nu mai poți merge pe la unul, pe la altul. La Teiuș nu este gripa asta?
-A fost un caz.
-Atât?
-Cred că da.
-Și s-o gătat?
Nu știu ce să-i răspund, dacă s-o gătat sau nu, așa că o întreb de cireșul bătrân de lângă drum, și-mi zice că s-o îmbătrânit și el ca și ea. A agățat de gard o punguță cu cozonac, îmi zice să-l iau, că e făcut de ea și nu-i cu nimic, n-are virus, să nu-mi fie frică. Se scuză că nu mă invită la masă, dar ne dăm întâlnire mai la vară, când s-o găta.
Cobor prin pădure, amețită de aerul curat și de copacii mari, cu rădăcini imense, la care mă uit hipnotizată. De după colț, pe drumul îngust apare un cal alb, cu ciucuri roșii în jurul capului. Mă gândesc că am luat-o razna. Apoi observ și călărețul, pe o păturică în loc de șa. E Alex, nepotul Sabinei, a fost până la ea, să vadă ce mai face și să-i povestească ultimele vești: o femeie a văzut ursul cum stătea la soare ca o vacă, lângă prunii din Dealul Florii, mai jos de casa Georginei. Mai schimbăm două vorbe și mergem mai departe.
