Spectacolul Teatrului Tineretului Piatra Neamț Apocalipsa gospodinelor este — exact așa cum arată titlul — o arhivă de poeme care pastișează Biblia, scrise din perspectivă feminină și feministă, mai exact, a stereotipului feminin domestic care se revoltă împotriva patriarhatului. Regizoarea și dramaturga Nicoleta Esinencu, autoare a conceptului spectacolului, l-a denumit „o liturghie punk”, asociind astfel latura biblică și cea muzicală ale spectacolului, ale căror estetici, aparent incompatibile, se conjugă într-o revoltă politică. Este un spectacol intersecțional curajos, pentru că pune în discuție mediul local religios și patriarhatul și observă cum ele se potențează reciproc în statuarea unei poziții secundare a femeii în societate, aproape exclusiv configurată în cadrul privat, în posturi casnice și cu activități menajere.
Nicoleta Esinencu este o creatoare de teatru incomodă, nu doar la Chișinău, unde funcționează (acum fără spațiu) Teatru-Spălătorie pe care îl conduce, ci și în Germania, unde compania este parteneră cu HAU Berlin și co-produce spectacole critice la adresa Vestului european în raport cu Estul. Nici în România ea nu este percepută cu mai multă lejeritate, până de curând spectacolele de la Teatru-Spălătorie ajungând aici numai prin proiecte independente (cu excepția unui spectacol invitat la Teatrul Național din Târgu-Mureș când la conducerea Companiei „Liviu Rebreanu”, fosta secție română, s-a aflat scriitoarea Alina Nelega). De asemenea, până acum, singura dată când Esinencu a fost invitată să lucreze în România a fost tot într-un teatru independent, la Reactor de Creație și Experiment Cluj, unde a creat Baladele memoriei. Anul trecut, Simfonia progresului a participat la două festivaluri publice, la Piatra Neamț și Festivalul Național de Teatru, iar directoarea Teatrului Tineretului, Gianina Cărbunariu, a invitat-o pe Esinencu să creeze un spectacol în teatrul pe care îl conduce. Așa a apărut Apocalipsa gospodinelor, care pare o bombă cu ceas în mijlocul conservatorismului patriarhal.
Trebuie spus că unul dintre lucrurile neconvenționale cu care vine Esinencu este munca colectivă la spectacol, în care membrii echipei artistice participă la întregul proces, fiind activați în zone conexe cu specializarea fiecăruia (de exemplu, actrițele scriu texte). „Colectiv” se referă însă și la o formulă egalitară de lucru, în care contribuția unuia este la fel de importantă ca a altuia, fără ierarhii și fără ca cineva să își impună autoritarist propria viziune. Nu e un stil de lucru nou, dar e rar la noi (din motive evidente într-un teatru dominat încă de autoritatea regizorului) și în lipsa experienței, nu este foarte ușor de practicat (de exemplu, David Schwartz a făcut-o în spectacolele sale). În plus, apare aici, ca și la Schwartz în proiectul Vârsta4, dar și la Milo Rau (cu care Esinencu a avut un dezacord, tradus într-un poem minunat de sincer în care critica invitația acestuia de a participa în timpul carantinei la un proiect pro bono, cu motivația atât de cunoscută că prezența în sine în acel proiect e o onoare), performerul amator.
Cumva, lucrurile s-au coagulat bine la Piatra Neamț și asta se vede din spectacol. Esinencu a fost însoțită de actrița Doriana Talmazan de la Teatru-Spălătorie, care a lucrat cu colegele ei de la Piatra Neamț. Actrițele – Lucreția Mandric, Corina Grigoraș (cu un look care trimite la Pink), Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru (16 ani) au funcționat bine în acest sistem, găsindu-și fiecare ritmul propriu și dinamica dintre ele. Sunt explozive, subversive, dive și cinice, acționează dezinvolt pe mai multe planuri artistice – universul sonor este creat live aproape integral de către ele — , conștiente de propria vulnerabilizare prin confesiune și forță prin solidaritate scenică. Paul-Ovidiu Cosovaru și Daniel Chirilă au făcut lucruri spectaculoase pentru componenta muzicală, aici dominantă, cu trei toace bisericești folosite ca instrumente muzicale și cu chitări create din mături de nuiele. Ambele tipuri de instrumente sunt ingenioase și conectate cu tema spectacolului prin reconvertirea simbolurilor asociate cu religia și cu demonizarea femeilor.
De altfel, în spectacolele lui Esinencu & Co, muzica și instrumentele muzicale create prin transformarea uneltelor de lucru (mașini de cusut, bormașini) statuează paradigma revoltei în sfera sonorităților perturbatoare. De exemplu, asociind mașinile de cusut cu recviemul pentru a vorbi despre modul în care corporațiile de modă vest-europene exploatează și profită de mâna de lucru ieftină est-europeană în Recviem pentru Europa, Esinencu & Co folosesc un element de cultură elitistă vest-europeană (muzică cultă) ca un canal de transmisie pentru protestul social al muncitoarelor. O parazitare a elitismului cultural vestic cu problematica precarității estice. În Apocalipsa gospodinelor, instrumentele binelui (biserica) și răului (vrăjitoarele, aici ca stereotip, adică femei malefice) devin împreună unelte ale protestului feminist. Alături de aceste instrumente neortodoxe există sintetizatoare care permit modularea vocilor. De exemplu, transformarea vocii Lucreției Mandric într-una masculină este o metaforă a preluării puterii masculine de către femei (nu e ușor să fii bărbat la acest spectacol, după cum se va vedea imediat).
Spectacol explicit militant feminist, Apocalipsa gospodinelor este o combinație explozivă de istorii personale, ale artistelor și nu numai, și poeme care pastișează Biblia, fragmente din textele anterioare ale Nicoletei Esinencu, Evanghelia după Maria, Apocalipsa după Lilith și Arca Noreei. Spectacolul surprinde fără nicio cosmetizare coloratura patriarhală a locului, cu stereotipul feminin de „femeie de casă”, adică gospodină, soție, mamă etc., susținut de autoritatea religiei care influențează normele sociale, accentuând dependența femeii de bărbat. Istoriile personale vorbesc despre patriarhatul, explicit sau latent, cu care s-au confruntat artistele, care au statut, corpuri și vârste diferite. În patriarhat, căsătoria și maternitatea definesc femeia, în ambele cazuri, lipsa lor fiind văzută ca o invaliditate. În cuplul de artiști / scriitori, cariera culturală a bărbatului este prioritară, femeia fiind redusă la muncile casnice. Corpurile normative și anormative ale actrițelor pot deveni instrumente de discriminare în munca lor. Și mai este în spectacol Daria, o/un tânărx nonbinarx (ocazie cu care am constatat că limba română nu are încă un termen neutru prin care să definească o persoană care nu se identifică nici cu sexul masculin, nici cu cel feminin, folosirea x la finalul cuvântului, o practică internațională, nefiind întotdeauna utilă în română) conjugă aici mai multe interfețe: este expertx al vieții cotidiene, care se reprezintă pe sine în spectacol, susține prezența performerului amator într-un spectacol profesionist ca o infuzie energizantă pentru însănătoșirea teatrului; reprezintă o categorie marginalizată și invizibilizată la nivel social. Daria face un curajos exercițiu de auto-reprezentare ca o formă de coming out (asumare publică a identității de gen anormativă).
Nicoleta Esinencu îmbină în stilul ei unic lirismul cu militantismul, o formă abrazivă de poezie cu una neconvențională de revoltă, subiecte sociale și istorii personale, local și regional, urmărind dinamica relațiilor est-vest din perspectiva celor de la baza ierarhiei; persoane reale și personaje mitologice; realitatea cotidiană și poveștile biblice care au stabilit, măcar parțial, paradigma normelor sociale. Este aici un curaj al lui Esinencu & Co de a integra biserica și religia în investigațiile socio-politice pentru a desluși în ce mod patriarhatul a fost susținut de religie, în special de creștinism. Trilogia ei biblică Evanghelia după Maria, Apocalipsa după Lilith, Arca Noreei răstoarnă perspectiva eminamente masculină din Biblie. Poveștile biblice sunt dominate de bărbați, atât ca protagoniști, cât și ca naratori. Până și despre puținele femei prezente în Biblie (Fecioara Maria, Maria Magdalena, Salomeea, Estera etc) vorbesc tot bărbații. Reflexul masculin de a conduce discuția se regăsește din plin în societatea românească, dovadă acapararea dezbaterii post-spectacol de către bărbați în ciuda cerinței din public de „a lăsa femeile să vorbească despre femei”. „Mai lăsați-mă cu feminismul ăsta” a izbucnit unul dintre bărbați și replica, involuntar comică în raport cu un spectacol feminist, demonstrează câtă nevoie e de apocalipsele gospodinelor. Dincolo de anecdoticul situației, se vede un simptom al „surzeniei” față de discursul categoriilor marginalizate / ignorate / discriminate, discurs receptat la nivel teoretic, dar rar pus în practică căci lipsește încă obișnuința autorității / majorității de a face loc și celuilalt. Faptul că lucrurile se văd predominant printr-o lentilă majoritară și masculină arată rezistența, uneori instinctuală, la plurivalența perspectivelor. Încă un detaliu pieziș-ironic cu întreaga situație: în spectacolul nemțean, echipa creativă își asumă explicit pe scenă neputința de a reprezenta toate femeile, făcând referire la femeile rome care nu se găsesc „nici printre voi (spectatorii), nici printre noi (performerele)”, (și) cu subtextul „în numele lor nu putem vorbi”. O autocritică lucidă, care nu a oprit însă bărbații să vorbească despre ce au vrut să spună femeile și cât de greșit a fost.
Că spectacolul sparge niște tabu-uri, că zdruncină, măcar un pic, discursul patriarhal, în special pe cel local, că poate da femeilor idei despre propria identitate și poziție în raport cu bărbatul, este indubitabil. Curajul întregului spectacol vine din demontarea imaginii clișeizate a femeii, redusă de multe ori la atributele casnice care, cred bărbații, îi sunt de ajuns, într-un mediu puternic marcat de religiozitate, ceea ce îi întărește poziția inferioară în ierarhia socială. Recrearea unei biblii feminine în acest context devine un act de revoltă și de afirmare, fără să fie blasfemitor.
FOTO main: Marius Șumlea
Spectacolul poate văzut la București în cadrul Festivalului Național de Teatru pe 22 octombrie 2023.
Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Apocalipsa gospodinelor
un spectacol de Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan, Paul-Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru
sound design: Paul-Ovidiu Cosovanu
lighting design: Cristian Niculescu
cu: Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru (16 ani)
