Cum arată drumul până la cumpărarea unei locuințe în Cluj?

Sigur asta-i o chestie ce ține de generație, dar estimez că un sfert din timpul pe care-l petrec cu prietenii la bere — tot mai rar, ce-i drept — se duce pe discuții despre apartamentele în care ne-am mutat sau vrem să ne mutăm, un teren sau o casă la țară pe care am pus ochii, orașe mici în care ne-am vedea trăind, credite, renovări, mobilă sau alte lucruri pe care le-am cumpărat prin casă.

 

Acest articol face parte din seria „Clujul imobiliar”, care-ți spune ce înseamnă să locuiești în cel mai scump oraș al României.

Cu Lucian Rad — actor-mânuitor în teatru de păpuși și profesor de actorie la un liceu din Cluj-Napoca — m-am văzut la o bere pe o terasă din centrul orașului și am vorbit despre cum e să locuiești acolo, cât e de complicat să ajungi să-ți cumperi ceva și ce se întâmplă după. Lucian e omul pe care orice jurnalist e bucuros să-l întâlnească: povestește cu amănunte, sincer și generos, fără să trebuiască să pui prea multe întrebări. 

Povestea drumului său către un apartament în Cluj e una din niște zeci de mii și tocmai de asta mi se pare necesară: include calcule, piedici, decizii, frici, compromisuri, visuri și planuri prin care mai toată lumea trece la un moment dat. Am lăsat discuția cu Lucian la persoana I, din perspectiva lui, și am intervenit cu minime editări, pentru claritate. 

***      

Am lucrat cam cinci ani la un teatru de păpuși, timp în care mi-am dat demisia de două ori. A treia oară nu m-am mai dus, pentru că era foarte greu de trăit din banii ăia. Primul meu salariu, acum 16 ani, a fost de 360 de lei. Ultimul, cinci ani mai târziu — a fost de 650.
 
Stăteam în chirie cu un coleg de la teatru și plăteam 400 de lei. Doar că el avea pe vremea aia subvenție de la stat, pentru că nu avea buletin de Cluj, și primea o primă pentru locuire de 800 de lei pe lună. Secretara de la teatru îmi tot zicea: „Lucică, fă-ți buletin la mătușa ta din Dej”. 800 de lei era mai mult decât salariul meu. După aia am fost independent. Am colaborat cu teatre de păpuși și am făcut cu colegii de aici o trupă de teatru.
 
Eu am moștenit de la bunica mea — care dintotdeauna a stat în Cluj — un fel de garsonieră în centru, de 38 de metri pătrați, fără baie, că așa erau construcțiile astea. Era o chiuvetă pe un perete din hol și două WC-uri care se închideau, ca la școală. Asta era tot. Țin minte că aveam o găleată cu apă de băut și băgam cana în găleată și beam. 

Bunica s-a îmbolnăvit la un moment dat și atunci s-a mutat la părinți. Și eu am rămas cu locuința asta din centru, în care — din cauză că nu avea baie — nu am putut să mă mut. Și am dat-o în chirie la cineva, a fost studio de înregistrări. 
 
Am stat în chirie o vreme. Pe urmă părinții au luat un credit, un împrumut la CAR (Casa de Ajutor Reciproc - n.r.) sau ceva și au făcut o baie într-un colț de garsonieră. Și am locuit acolo cinci ani de zile, două persoane, între timp au mai apărut și doi căței. Și tot aveam prieteni care veneau și ne vizitau și am zis la un moment dat că nu se mai poate, că e prea îngrămădeală. Când am trecut de 30 de ani, și m-am stabilizat în relație cu cineva, am început să mă gândesc: „OK, ce facem?”.
 
La un moment dat lucram la un club pentru copii. Inițial țineam cursuri de teatru și pe urmă m-am trezit că îl manageriez. Pe vremea aia erau contracte de două ore pe zi, adică un sfert de normă, pentru minimul pe economie. Lucram opt ore și primeam pe hârtie 180 de lei pe lună, o sumă dintr-asta. 
 
Și am mers la patronul de acolo și l-am rugat să mă treacă pe normă întreagă ca să-mi iau 10.000 de euro credit. În capul meu, planul era să vând ce aveam în centru și să cumpăr un apartament normal, cu două dormitoare, într-un cartier. Dar el îmi zice: „Bă, Lucică, eu ca la copilul meu îți spun: ia-ți un apartament cu «Prima Casă»". Apăruse programul „Prima Casă” în perioada aia, pentru care trebuia să ai până în 35 de ani. Prețurile erau tot mari, tot timpul, și părea cumva imposibil să răzbești cu venituri nesigure. 

Patronul avea un băiat și o fată. Și el cumpărase un apartament cu 30.000-40.000 de euro la periferia Clujului și chiar m-a trimis și acolo să văd. Zice: „Dă în chirie ce ai în centru și cumpără-ți altul”. Și m-a trimis la cineva de la bancă: „Du-te și spune-i doamnei ce vrei, să-ți zică de ce salariu ai nevoie și vii la mine și rezolvăm”.

„Nu vreți totuși să vizionăm?”

Am stabilit că o să caut un apartament între 50.000 și 70.000 de euro, ăsta era bugetul. Pentru asta aveam nevoie de 3.100 de lei în mână. Asta era acum vreo cinci ani, prin ianuarie. Și am început să caut efectiv apartamentul, după ce vreo doi ani de zile mă uitasem doar așa, pe net. Dar una e să te tot uiți pe OLX și pe Storia și pe ce site-uri vânzări mai erau, și altceva s-a dovedit în realitate. Apartamentele se scumpeau în permanență. Dacă te uitai la un anunț săptămâna asta și ți-l salva acolo, ziceai că OK, e de ținut cont de el, după două săptămâni ori era dat, ori te trezeai cu alt preț. 

Primul apartament pe care era să-l luăm era unul de 69 de metri pătrați, cu două dormitoare, în Borhanci. E un cartier nou, cam atunci se construia. Era aproape de o stație de autobuz. Pe stradă erau 21 de viluțe, fiecare cu câte cinci apartamente: două jos, cu grădină, două la un etaj și unul sus, mai mare, cu două terase, etaj retras. Pe ăla de sus îl voiam. 

Tipul care vindea era constructor și prieten cu niște prieteni. În ianuarie ne-am înțeles la 1.000 de euro pe metru pătrat: nu știa să-mi zică dacă locul de parcare va fi inclus sau nu în banii ăștia, dar pe-acolo ne învârteam. El mai avea nevoie de acte și să facă recepția și toate cele.
 
În martie sau în aprilie costau deja 75.000 de euro, se scumpiseră. Și atunci am zis: „Hai să lăsăm până după Paști și să facem atunci o promisiune de vânzare, ceva. „OK, ne auzim după Paști”. A trecut Paștele, după aia a venit 1 Mai. „Ne auzim după vacanța de 1 Mai”.
 
La vreo șase luni după ce eu credeam că o să iau acel apartament, mi-a zis că s-a hotărât să nu mai vândă. El avea două clădiri cu modelul ăla de apartament. Că nu le mai vinde, că nu știe, că așteaptă, că nu are nevoie de bani. Și am rămas în iunie în panică, că nu știam ce se întâmplă și prețurile creșteau. A văzut că m-am supărat și după aia mă sună într-o zi și zice: „Uite, prietenul meu constructor, care are celelalte 5 [clădiri], are de vânzare la 85.000 de euro”. De la 69.000 de euro în ianuarie, în iunie se făcuse 85.000. Mi s-a părut enorm. 

Eu eram la limită cu salariul. Nu mă încadram în banii ăștia și nici nu mi s-a părut fair. Prețurile creșteau foarte mult în perioada aia, iar ei ca să nu piardă bani au zis că-i mai bine cu obrazul gros și buzunarul plin, nu-i interesa. Și n-am putut să-l luăm, nu am avut ce face. Am început să sun și să dau mailuri la agenții imobiliare. Asta a fost următoarea variantă. 

Eu sunt o persoană care nu ia decizii. Întotdeauna amân. Las în ceasul al 13-lea și zic că a fost destinul, de-aia n-am mai putut face, n-a fost să fie. Așa am fost tot timpul. Dar la treaba asta cu apartamentul chiar am ținut. Lucram într-un spațiu de petreceri, care era sus la etaj, iar jos patronul avea un bistro. Din cauză că mă simțeam dator că omul plătea taxe pentru mine, iar el a început să nu mai aibă personal, am început să muncesc la bucătărie ca să-mi justific contractul, într-un fel. Și o vară întreagă, până seara târziu, băgam ture la bucătărie. Era pe bani, dar a fost super-hardcore pentru mine, pentru că era muncă fizică, cu care nu eram obișnuit.
 

E ciudat cu agențiile, că ei parcă nu ascultă ce vrei. Adică tu le zici o limită de preț și le zici, de exemplu, că vrei minim 50 de metri pătrați, vrei un balcon și să fie două camere decomandate. Și ei îți trimit oferte și te sună a doua zi, dar ba prețul, ba metrii pătrați, ba numărul de camere nu corespund și te duc până acolo ca să-ți explice că tu poți să-ți ridici un perete aici, că ai două ferestre în livingul ăsta.

După ce-am dat de agențiile imobiliare, am tot vizionat apartamente. Dar e ciudat cu agențiile, că ei parcă nu ascultă ce vrei. Adică tu le zici o limită de preț și le zici, de exemplu, că vrei minim 50 de metri pătrați, vrei un balcon și să fie două camere decomandate. Și ei îți trimit oferte și te sună a doua zi, dar ba prețul, ba metrii pătrați, ba numărul de camere nu corespund și te duc până acolo ca să-ți explice că tu poți să-ți ridici un perete aici, că ai două ferestre în livingul ăsta. Încearcă să te fenteze, nu știu dacă ăsta e termenul.
 
Și când te agață, țin de tine. Te sună: „Domnul Rad, nu v-ați răzgândit? Nu vreți totuși să vizionăm?”. Fiind cu credit, cu salariul la limită, pentru mine era foarte clar că nu mă pot încadra decât într-un anumit buget. Te simți aiurea. Simți că nu ești neapărat important. 

Țin minte că ne-a zis o agentă imobiliară că „sunt trei criterii mari și late, iar la voi toate laolaltă nu pot fi îndeplinite”. Unul era zona — cât de în centru sau de departe de centru să fie, în ce cartier voiam; altul era suprafața — să mai renunțăm la o cameră sau la altceva; și al treilea era prețul. Ne-a zis clar: „La ceva trebuie să renunțați. Ori la o cameră, ori aduceți mai mulți bani, ori la zonă”. La bani nu mai puteam renunța, iar la suprafață n-am vrut din capul locului, că asta era ideea, să avem două dormitoare. Și atunci la zonă am renunțat. Neavând copii, nu eram forțați de nimic. Voiam un pic de spațiu OK să ne plimbăm cu cățeii, atâta voiam. În rest, nu aveam program de mers la birou la 8 sau la 9, când e traficul mai mare. Și atunci am zis: „OK, hai să vedem și în alte zone”. Ăsta a fost compromisul pe care l-am făcut. 

Anunțuri am primit multe, dar cred că am mers fizic să vedem opt apartamente. Pentru noi era important să fie două dormitoare, că tot aveam musafiri și aveam și noi nevoie de intimitate și să oferim și celor care vin. Și voiam balcon. Nu știu de ce am avut obsesia asta cu balconul. În rest, nu ne-a interesat că-i parter, că-i ultimul etaj, că să fie cu orientare pe sud, nu am avut nicio altă condiție. Nu am văzut decât apartamente noi, dar ăsta nu a fost pentru noi un criteriu: pur și simplu asta oferea agenția sau piața. Nu știu de ce, dar lumea ne trimitea numai linkuri cu apartamente noi.

Când am mers să vedem al optulea apartament, în anunț era trecut ca fiind în „Mărăști Nord”, dar de fapt era în Someșeni. Dacă scriau „Someșeni” clar nu se ducea nimeni să-l vadă, iar agentul nu a vrut să ne dea adresa. Ne-am dus noi la un punct de întâlnire și ne-a luat cu el în mașină și ne-a dus acolo. Și când am trecut podul spre aeroport, am zis: „Dar ce facem? Aici e Someșeni deja”. Zice: „Nu, nu, că imediat o luăm la stânga, nu mai e Someșeni”. 

Era în zona fostului târg de vechituri. Când eram eu mic, părinții stăteau în Mărăști și țin minte că primii blugi Lotus și primii adidași mi i-am cumpărat de-acolo. Pe locul vechiului târg s-au construit niște ANL-uri, cu vreo 300 de apartamente, iar lângă s-au construit trei blocuri mari de locuințe. Și era unul din blocurile alea. Când am intrat pe stradă se vedea blocul în capătul străzii și am zis clar că n-o să stăm în zona asta, că nu ne interesează. Dar și de jenă cumva că ne adusese agentul până acolo am zis „hai să vedem”. Și am urcat pe jos până la 7, că nu era lift atunci, și când am intrat în casă și după aia din casă pe terasă, am zis că ăsta e.

Diferența o făcea compartimentarea. După ce vizitasem celelalte șapte apartamente, ne-am dat seama cât de prost erau compartimentate. Toate aveau un open space, ca să folosească la maxim spațiul, să pună de toate în cât mai puțini metri pătrați. Dar și din cauza așezării ferestrelor, îți dădeai seama că, dacă pui aici un blat, iar acolo pui chiuveta, n-ai loc de canapea. Și vrei să-ți pui o canapea, că e și living. Nu puteai pur și simplu să le vezi funcționale. Dar te fentau că „aici poți să faci un zid”, că „geamul ăsta, dacă nu aveți nevoie, după ce se autorizează blocul îl puteți schimba”. Dar după ce că te bagi în datorii, unde să mai faci după? 

Apartamentul are 3 camere, adică două dormitoare și un living cu bucătărie, 64 de metri pătrați cu totul, plus o terasă pe colț, de 24 de metri pătrați. Prețul cu care l-am luat noi era 79.500 de euro, cu tot cu parcare subterană.

În rest, numai fericire

Nu am avut niciun ban. Ne-am hotărât pur și simplu și n-am avut un avans. Cum nu ne-am încadrat la „Prima Casă”, a trebuit să luăm credit ipotecar, iar la ipotecar trebuie să dai 15% avans. În cazul nostru, asta era 12.000 de euro. Și am luat un împrumut de la CAR, am zis să profit la maxim, dacă tot aveam contract de muncă. Rata asta a tot scăzut, de la 700 de lei am plătit 500 ultima dată. Plătim cu totul 2.100-2.200 de lei pe lună. Creditul ipotecar e pe 28 de ani și jumătate, pentru că se dă până la vârsta de pensionare, iar CAR-ul e pe 7 ani. 

Ce ne-a ajutat pe noi a fost că am luat cheile și am avut apartamentul o jumătate de an, înainte să plătim prima rată. Ne-am mutat de Untold: garsoniera am închiriat-o în zilele alea și cu banii de pe Untold ne-am cumpărat o saltea și am mers și am dormit în apartament. Lăsasem totul acolo și am luat-o de la zero. Aveam salteaua, cutii de carton peste tot. Pe două capre am pus o placă de OSB, aveam un reșou vechi, cu siguranțe — aia era bucătăria. Și așa am început. Atunci n-a fost așa greu.

Doar la finalul anului, când am semnat actele, contractul și toate cele, a fost chiar foarte greu. Ne-am trezit că banii pe care îi tot făceam îi investeam în casă: în amenajări, în gresie, faianță, căzi, chiuvete și așa mai departe. Am terminat anul destul de bine instalați, cu o cameră, cu living, cu totul destul de bine mobilat, dar din nou fără bani. Și a venit factura de la agenția imobiliară: comisionul de 2%, adică 8.200 de lei. Am mai mușcat-o cu o diferență de curs valutar, în sensul că noi aveam promisiunea de vânzare pe 79.500 de euro și creditul se dădea doar în lei. Aveam mai puțini bani și a trebuit să mai punem de la noi. Ăla a fost cel mai cel mai greu moment.
 
În rest, numai fericire, n-am mai trăit nimic rău. De fiecare dată când își mai cumpăra cineva ceva, ziceam: „Mamă, ce bine am prins noi”, „Mamă, cât spațiu avem noi”. La orice prieten sau coleg nou la care mergeam — că toată lumea te cheamă după ce-și cumpără — de fiecare dată ne ziceam cât de norocoși am fost. Dacă mă gândesc la tot ce-a fost până în ziua de azi, clar aș face-o din nou, nu aș ezita să încerc mă dau peste cap cât e nevoie. Că merită.

Nu am avut bani, dar am avut curaj. Sau nu știu dacă e vorba neapărat de curaj, ci de a te pune într-o situație și a-ți da seama că nu mai ai încotro. Și atunci cumva trebuie să te descurci. Că dacă ți le calculezi dinainte clar nu mai faci pasul ăsta. 

Toți prietenii care-și căutau — că mai avem prieteni de vârsta noastră — și unii care stăteau pe gânduri stau și acum și tot așteaptă, „că nu se mai poate”. Așa am zis și noi. Și noi am stat vreo doi-trei ani și ne tot uitam și tot ziceam: „băi, nu se poate”: că e criză, că ce se întâmplă, că nu o să mai urce. 
  
Eu încurajez pe toată lumea să cumpere. Și prețurile într-adevăr merg în sus. Au început să se vândă apartamente și în blocul nostru. Un apartament de la parter cumpărat cu 46.000 de euro s-a vândut acuma cu 93.000, dar fără mobilă. Și au mai vândut niște vecini de lângă noi: apartamentul are 55 de metri pătrați și o terasă și l-au vândut cu 138.000, mobilat. 

Acum, și domnul de la care cumpărasem noi a semnat contractul cu constructorul în ianuarie, cu cinci luni înainte să luăm noi de la el. Și în contract scrie că a dat 48.000 de euro, el cu atât l-a cumpărat. Prețurile au explodat acolo. Deci de vândut vinzi. Baiul e ce faci după, că n-are valoare dacă vrei să investești tot în imobiliare. 

De fiecare dată când își mai cumpăra cineva ceva, ziceam: „Mamă, ce bine am prins noi”, „Mamă, cât spațiu avem noi”. La orice prieten sau coleg nou la care mergeam — că toată lumea te cheamă după ce-și cumpără — de fiecare dată ne ziceam cât de norocoși am fost. 

Dacă o să-l vând, o să iau 150.000. Eu sunt dator la bancă, dar l-am luat cu 79.000 de euro. Banii ăia pot oricând să-i dau și rămân cu niște bani în plus. Am și locuit unde am vrut cinci ani. Oricum o întorci, numai pe plus ieși. 

Garsoniera din centru am închiriat-o pe termen lung. În toți cei cinci ani de zile de când ne-am mutat, nu am avut nicio problemă cu chiriașii: a fost o studentă din Elveția care a stat acolo, așa că n-am simțit personal deloc rata: pur și simplu făceam un click și transferam banii dintr-un cont într-altul. Tot ce-am plătit e rata asta la CAR, care a scăzut de la 700 de lei la 500.

Clujul îți oferă variante

Nu tot Clujul lucrează în IT, dar mai toată lumea cumpără. 

Poți să zici că orașul crește și ca atracție sau ca miraj, că asta vedeți voi de la București, sau asta se vede în mass-media. Dar efectiv ai posibilități de viață aici. Am verișoare la Satu-Mare, Carei sau Vișeu, în Maramureș: în afară de job la Dedeman, la Profi sau la stat, dacă prind la o școală sau la o instituție, nu au șanse reale la altceva. Aici avem un confort pe care e greu altundeva să-l ai. Orașele mici clar nu ți-l oferă. 

Studenților care au stat în chirie le pare rău, tot își calculează, îi auzi: „am dat 15-20.000 de euro pe chirie, e un sfert de garsonieră”. Și, cum dau de un salariu bunicel, își iau apartament. Lumea tot vine și nu mai pleacă. Locuri de muncă sunt. Și atunci, decât să plătești chirie și în următorii 20 de ani, mai bine investești, că vezi că prețurile apartamentelor tot cresc și niciodată nu e o investiție proastă. 

Noi ne-am tot învârtit printre artiști care „se târâie” cu banii. Avem o singură cunoștință care și-a cumpărat din arta lui un apartament. În rest toată lumea trebuie să aibă un alt job, unul serios, pe lângă. Dar se poate, Clujul îți oferă variante. Adică poți să te duci la o corporație un an de zile, pentru că limbi străine toată lumea vorbește. Cel mai grav e că după aia tot rămân să muncească, că îi sperie ideea de a plăti 20 de ani, așa că rămân angajați acolo și cumva se pierd, fac artă de hobby. Dar poți să faci în așa fel încât să îți iei un apartament. Eu nu știu pe nimeni care efectiv să nu poată. Te mai ajută părinții, mai vând un teren, faci rost cumva de-un avans. 
 
Cine are bani să stea în Cluj își cumpără în Cluj apartament. Dintre cei care nu, unii mai încearcă în prima fază să cumpere în Florești. 

Pentru noi, Floreștiul n-a fost o variantă din cauza transportului: noi înainte stăteam în centru, nu aveam nici permise, nici mașină, nici nimic. Și totul se întâmpla pe bicicletă: mergeam la teatru, la expoziții... Toată viața noastră profesională se întâmpla în centru. 

Frate-miu și-a cumpărat apartament în Florești cu banii de la nuntă. Când s-a căsătorit, acum opt ani, au făcut două nunți: una în Cluj și una în Târnoveni, și au rămas cu 21.500 euro. Și și-au cumpărat apartamentul cu 22.000 de euro, apartament mobilat în Florești, cu două camere. Și aia a fost varianta pentru ei, lor le-a convenit. După aia s-au mutat. Dacă lumea se dezvoltă profesional, sunt mulți care se mută din Florești în Cluj, și alții din Cluj care vor o cameră în plus sau care vor altceva se mută în Florești. Și vecinul ăsta al meu care a vândut cu 138.000 de euro și-a cumpărat un duplex cu 125.000 de euro în Florești. A zis că vrea un pic de grădină, plănuiesc să facă un copil și mai voia o cameră în plus. 

Eu țin minte când țineam cursuri de teatru, la un moment dat aveam o grupă cu copii și erau o doamnă cu gemeni care locuia în Florești și care îmi zicea: „Luci, nu pot să-i mai aduc”. Ea îi scoatea de la grădiniță la 4, îi aducea la mine de la 4 jumate la 5 jumate. Se întuneca pe drum și copiii adormeau în mașină. „Au cinci ani. Nu pot să le petrec toată viața așa: de dimineață când îi trezesc îi îmbrac rapid, îi trântesc în mașină ca să ajung la grădiniță. Facem o oră pe drum. Asta nu-i viață.” Au renunțat la Florești și au cumpărat un apartament mai mic în Cluj.

Acum lucrez într-un proiect cu Centrul Cultural Clujean, sunt niște ateliere, „Arta în joacă”. Și acum mă duc la Florești și directoarea de acolo îmi zice că nu vin copiii. E sub efectivul de elevi pe care l-ar putea avea. „Toată lumea își duce copiii la Cluj”. Iar aici, la Cluj, se bat pe locuri. Sunt școli care și-au făcut două sedii din cauză că e cererea foarte mare. Sau au pus ore după-amiaza.

Mă uit la poze și visez

Acum ne gândim să mai luăm un apartament. Ar fi o investiție bună, dar e complicat. Mai bine ne bucurăm de viață și de banii ăștia, pur și simplu. 

Un alt plan e să ne mutăm cumva la țară, undeva în zonă. Am început cariera asta de învățător. O să mă înscriu la toamnă la pedagogia învățământului primar și preuniversitar și m-aș duce unde aș găsi un post de învățător undeva la țară și să vedem dacă ne place zona respectivă. Ăsta ar fi planul, din cauza grupului de Facebook „Mutat la țară — viața fără ceas”. Cred că seară de seară îl răsfoiesc. Citesc acolo, mă uit la poze și visez. Deși n-am avut bunici la țară, n-am trăit la țară deloc, nu știu ce înseamnă. Dar, dacă e să luăm un teren, mai apare varianta de căbănuță: putem să investim niște bani, să facem o căbănuță pe care să o închiriem pe Airbnb, ca să se întrețină singură. 

Eu pot să zic că mie Clujul îmi ajunge. Adică pot să vin din când în când. Deși înainte aveam o viață socială foarte activă, de când ne-am mutat nu ieșim neapărat săptămânal. Dar familiile se așază, nu mai ai chef. Săptămâna trecută am ieșit în club și parcă erau numai copii de liceu, frate. Foarte ciudat. Așa că urmărim terenurile și căsuțele.

În scenariul ăsta, am închiria apartamentul. Planul de pensionare e să se termine și ratele de plătit și să trăim din aceste chirii, pentru că în Cluj sigur o să fie nevoie de închiriat, dinamica n-o să se schimbe. În viața asta sigur nu.