În ultimii trei ani, imaginea satelor rămase fără apă a devenit o constantă a verilor secetoase, în special în zona de nord-est a României. Ca reacție, autoritățile au improvizat – autospecialele pompierilor au livrat apă nepotabilă în localitățile rămase fără acces la resursa de bază a vieții umane. Și nici măcar acolo apa nu a ajuns la toată lumea. Mulți s-au văzut nevoiți să se descurce cu propriile resurse. Oamenii și-au investit toate resursele în a curăța fântâni ori a săpa mai adânc în căutare de apă, de multe ori fără succes. Alții și-au ticsit grădinile cu butoaie, găleți și alte recipiente pentru a colecta apa de ploaie.
Criza apelor subterane din Moldova nu a venit de nicăieri – existau încă din 2019 avertismente ale cercetătorilor legate de scăderea nivelului acestora, ca urmare a încălzirii globale. Dar e o criză ușor de ignorat, nu putem vedea cu ochii liberi cum seacă acviferele și cei mai afectați sunt cei din mediul rural, unde apa subterană este folosită cu predilecție ca sursă de aprovizionare. În august 2024, am vizitat 11 sate din trei județe și am descoperit cum localnicii depin de fântâni deja secate ori pe punctul de a seca pentru că aprovizionarea din rețea a fost sistată ca urmare a secetei prelungite ori pentru că nu au fost niciodată racordați. În regiunea de nord-est, aproape jumătate din populație (47,5%) nu este conectată la rețeaua de apă, în vreme ce media națională este de 23%, potrivit ultimelor date INS.
Într-o duminică toridă de sfârșit de august, doi prieteni navighează străzile prăfuite din satul Vânători-Neamț, județul Neamț. Pașii îi conduc spre un șes de la marginea satului, traversat de râul Ozana. Cei doi tineri trec râul pe un pod instabil, scândurile de lemn tremură zgomotos sub greutatea pașilor lor. În mijlocul verii, Ozana „nu mai e limpede, nici frumos curgătoare”, așa cum zicea Ion Creangă, născut la nici cinci kilometri în aval. Râul curge molcom dinspre creste spre sat. Marius (20) și Matei (19) traversează hotărât un câmp acoperit de buruieni uscate, până ce ajung la gardul de sârmă al Captării Lunca.
La captare, compania de utilități Apa Serv pompează apa din pânza freatică de sub Ozana pentru a alimenta patru comune, inclusiv Vânători-Neamț, precum și orașul Târgu Neamț. În Vânători-Neamț, locuitorii nu au mai văzut apă la robinete de la începutul lui iulie 2024. Singura excepție a fost pe 15 august, de Sfânta Marie Mare, când premierul Marcel Ciolacu a venit la praznicul Mănăstirii Văratec, aflată în comuna vecină Agapia.
În fața porții Captării Lunca, cei doi tineri strigă după paznic. Nu au venit să-i facă probleme, ci doar să ceară apa care li se cuvine. „Apa noastră e vândută la vale în Târgu Neamț. Iar noi stăm să ne spălăm la lighean”, zice Marius.
„Eu am 19 ani. Pot căra apă toată ziua din fântână, dacă asta trebuie să fac. Dar bunica mea are 82 de ani. Ce ar trebui să facă ea?”, îi spune Matei paznicului de la Captarea Lunca. Tânărul s-a întors de la muncă din Germania cu două zile înainte ca apa să fie oprită în Vânători-Neamț. „Dacă nu aș fi fost acasă, nu știu cum ar fi supraviețuit. Ea nu poate căra mai mult de-o găleată pe zi. La bunica țin mai mult decât la mama. Mi-aș da și viața pentru ea”, continuă Matei.
De partea cealaltă a gardului, paznicul îl privește înțelegător. „Știu cum e să trăiești fără apă. Să știi că chiar și în Târgu Neamț avem lipsuri”, îi răspunde bărbatul. Apoi se întoarce și arată cu degetul spre pompele care zumzăie în depărtare: „Copile, de unde să vă dea apă la Vânători-Neamț? Vino să-ți arăt, că din 16 pompe, doar două-trei mai au ce să tragă. Restul sunt pe avarie. Nu înțelegi că nu am de unde să-ți dau apă? La 6 dimineața, noi pornim toate pompele. Merg un sfert de ceas și apoi intră una după alta pe avarie.”
În cei zece ani petrecuți la Captarea Lunca, bărbatul nu a mai întâlnit o asemenea situație. „Niciodată nu am avut mai puțin de șapte pompe. Acum am rămas în două,” continuă paznicul. Pentru el, sursa crizei de apă e simplă – lipsa ploilor. „Păi, băieți, înainte ploua toamna o lună ori chiar două. Acum, dacă avem ploaie două săptămâni. Cum să-și mai revină pânza freatică după seceta din vară? Nu vedeți că se schimbă vremea, seacă și fântânile?”, explică paznicul pe o voce de părinte dojenitor, suficient încât să-i convingă pe cei doi tineri să iasă pe poarta din spate a captării.
Dar criza apei nu-i lovește pe toți la fel. La doar zece minute de condus se află Târgu Neamț. La ora 6 seara, străzile orașului sunt scăldate într-o lumină aurie. Un panou digital arată temperatura, 32°C. Sub panou e o mică grădină care explodează de culoare: flori roșii, arbuști de tuia și un gazon verde aprins. Două femei în vârstă au ieșit să se răcorească pe o bancă umbrită. „Am avut apă toată vara”, răspunde una dintre ele – asta deși orașul apare pe lista de localități unde apa a fost furnizată cu restricții. Femeile au auzit că satele vecine suferă, dar nu cred că orășenii pot să facă ceva pentru a îmbunătăți situația celor din Vânători-Neamț. „Dacă apa curge și nimeni nu impune limite, oamenii folosesc.” Într-un alt colț al orașului, un taximetrist spune că are suficientă apă să-și umple săptămânal piscina gonflabilă.
În mediul rural, oamenii trăiesc cu întreruperi ale rețelei de apă mai dese și extinse. Asta nu e o întâmplare
Aceeași imagine a satelor însetate și a orașelor vecine unde apa curge fără limite se repetă și-n alte colțuri din Moldova. Hidrologul Ionuț Minea de la Universitatea din Iași spune că prioritizarea orașelor în livrarea de apă este o alegere normalizată. „Nu au fost restricții doar în mediul rural, ci și în zona periurbană a orașelor. Se pleacă de la premisa că nu poți să oprești apa în centru, unde ai o densitate mai mare de locuitori. Sigur, creăm o inegalitate. Dar e o chestiune de siguranță sanitară. La țară, omul se poate adapta, mai găsește o fântână ori scoate apă de la vreun izvor local. Dar la oraș, dacă se oprește apa, nici nu ai de unde să iei”, explică Minea.
Dar această adaptare, la care oamenii din mediul rural sunt forțați, aduce cu ea o povară financiară și psihologică greu de ignorat. De-a lungul ultimei veri, am vizitat 11 sate care se confruntă cu lipsa apei în Neamț, Botoșani și Vaslui. Localnicii mi-au povestit cum au investit până la două mii de euro pentru a săpa noi puțuri ori pentru a-și adânci fântânile existente, au dat bani pe hidrofoare, au ajuns să bea și să gătească cu apă nepotabilă, să se certe pentru accesul la fântânile care încă nu au secat, ori să apeleze la ajutorul rudelor de la oraș pentru a-și spăla hainele.
În cea ce privește deficitul de apă la nivel național (n.r. definit ca diferența dintre consumul de apă și disponibilul existent într-o perioadă de timp), acesta se ridică la 21% în România, o situație mai gravă în UE se găsește doar în două țări insulare, Malta și Cipru, potrivit ultimelor date Eurostat.
Antropologa Amber Wutich de la Arizona State University a studiat timp de aproape două decenii comunități care se confruntă cu deficit de apă, atât în SUA, cât și în țări în curs de dezvoltare din America Latină și Africa. Ea spune că accesul la apă e întotdeauna mediat de un sistem social și nu e o surpriză că persoanele defavorizate economic au mai puțin access. „Este un model social previzibil. Dacă ne dorim rețele de apă echitabile, trebuie să confruntăm probleme mai ample, care țin de excluziune socială și politică, mai degrabă decât să ne concentrăm exclusiv asupra infrastructurii”, îmi spune Wutich într-un interviu video.
O criză anunțată a apelor subterane a prins pe nepregătite România
Avertismentele privind criza iminentă a apelor subterane datează din 2019. Atunci, o echipă de cercetători a publicat un studiu despre declinul apelor subterane la nivel global bazat pe analiza datelor colectate de doi sateliți ai NASA. Timp de 17 ani, cei doi sateliți au măsurat variații minuscule din câmpul gravitațional al planetei, cântărind modificarea masei apei din bazinele hidrografice de suprafață și subterane. Cercetătorii au pus aceste date într-o hartă care surprinde trendul multianual al apelor subterane. Acest trend era negativ în nord-estul României.
În verile secetoase din 2022 și 2024, sute de localități din România s-au confruntat cu restricții de apă, iar cele mai afectate au fost județele Moldovei. Restricțiile au însemnat altceva în funcție de codul poștal. În orașele afectate, apa a fost oprită zilnic pentru câteva ore, însă în sate, restricțiile s-au întins mai degrabă pe zile, săptămâni ori chiar luni, așa cum s-a întâmplat la Vânători-Neamț.
În multe dintre aceste localități, restricțiile s-au datorat scăderii nivelului lacurilor de acumulare. Însă în această investigație ne uităm exclusiv la localitățile care se alimentează din surse subterane. Asta pentru că apele subterane reprezintă cea mai importantă resursă de apă potabilă din întreaga lume. Apele subterane sunt esențiale în era încălzirii globale, care aduce cu ea secete frecvente și prelungite. În vreme ce apele de suprafață reacționează imediat la secete, apele subterane sunt mai puțin sensibilei. Însă asta nu înseamnă că nu sunt afectate. Lipsa ploii împiedică recuperarea apelor subterane. De asemenea, în anii de secetă consumul de apă este mai mare, atât în agricultură, cât și pentru populație, ceea ce sporește presiunea asupra unor resurse deja vulnerabile.
„Pe măsură ce apele subterane sunt epuizate, societățile devin mai vulnerabile la șocurile climatice”, spune Banca Mondială.
În iulie 2024, 9,2% din populația rurală din regiunea Moldovei se confrunta cu întreruperi în furnizarea apei colectate din surse subterane, potrivit unui calcul bazat pe datele transmise de Apele Române. Asta pe lângă cei 43 de mii de oameni din aceeași zonă care trăiau în localități neracordate la rețea și unde fântânile au secat în timpul ultimei veri, conform aceleiași surse.
Iar amploarea crizei este chiar mai mare decât indică cifrele oficiale. În timpul documentării, am vizitat patru sate (Cerchejeni și Blândești în județul Botoșani, Pâncești și Ciurea în județul Neamț) unde localnicii se confruntau din plin cu o criză a apei. Cu toate astea, niciunul dintre cele patru sate nu apărea pe lista cu restricții ori fântâni secate primită de la Apele Române.
Florian Burnar, expert în domeniul apei și director al Asociației Parteneriat pentru Proiecte și Fonduri Europe (APPFE), crede că problema comunităților mici este că se alimentează din pânza freatică de mică adâncime – cea mai vulnerabilă la schimbările climatice. „Nu-și permit să sape la 200-300 de metri adâncime. Soluția este ca aceste comunități rurale să se unească pentru a investi într-o sursă sigură, care nu seacă la prima secetă prelungită”, spune Burnar.
Hidrologul Ionuț Minea, care în ultimii ani a publicat mai multe studii despre dinamica apelor subterane în regiunea Moldovei, nu crede că de vină sunt doar schimbările climatice. Pentru el, ce se întâmplă e o consecință a creșterii nivelului de trai în afara aglomerărilor urbane. „50% e rolul părții antropice. Numărul forajelor a crescut foarte mult, pe măsură ce oamenii și-au ridicat nivelul de trai, au vrut să aibă un confort mai mare decât au avut bunicii lor. Acestea au crescut presiunea asupra acviferelor, modificând nivelul și distribuția lor. Sunt zone unde nivelul a scăzut cu cinci metri, chiar zece”, explică Minea. El nu a observat aceleași scăderi dramatice în cele aproape 150 de puțuri folosite pentru monitorizarea calității și cantității apelor subterane din regiunea Moldovei.
Sistarea furnizării de apă a crescut presiunea pe rezervele de apă subterană
În Vânători-Neamț, sistarea completă a livrării de apă din rețea a pus mai multă presiune pe apele subterane. Asta pentru că localnicii au început să sape puțuri ori să-și adâncească fântânile existente. Cei mai înstăriți au putut să foreze mai adânc în căutarea apei. „O săpat acum un vecin la 30 de metri. Imediat, apa din fântâna de pe uliță a scăzut la jumătate. Când vecinul de peste gard a săpat și el, a secat complet fântâna din uliță”, spune Matei, tânărul de 19 ani plecat în căutare de apă.
În România, apele subterane pot fi folosite la liber de persoane fizice pentru uz casnic, atât timp cât cantitatea extrasă nu depășește 720 litri/oră. Asemenea fântâni nu au nevoie de o autorizație de gospodărire a apelor și, prin urmare, nu există o evidență a numărului lor ori a cantității de apă extrasă în zone în care apele subterane sunt deja vulnerabile, cum este Vânători-Neamț.
Nu doar oamenii obișnuiți sapă în pământ în căutarea apei, ci și fermierii. Numărul avizelor pentru execuția de foraje care alimentează sisteme de irigații a crescut constant de la an la an, de la 46 de avize în 2020, la 110 doar în prima jumătate a anului 2024, potrivit unui răspuns transmis de Apele Române.
La sate, grădinile oamenilor au uscat, pentru că nu au mai văzut apă din primăvară
În satele și comunele rămase fără acces la apă, fie din cauza restricțiilor ori pentru că fântânile au secat, localnicii ne invită să le vedem grădinile de legume uscate. „Veniți să faceți poze la solar, să vedeți că e tot uscat. Nu am pus o dată apă la rândurile astea de roșii și ardei”, spune Dorin Grindei (71) din mijlocul grădinii sale din satul Blândești, județul Botoșani. Aflat la jumătate de oră cu mașina de municipiul Botoșani, satul reședință de comună nu este racordat la rețeaua de apă. Localnicii depind de fântâni individuale ori de cele de pe domeniul public.
Dorin Grindei are șase fântâni în curte, cea mai adâncă de 20 de metri. Toate au secat în afară de una, iar el și soția consumă cu țârâita, temându-se că ar putea să rămână fără singura lor sursă de apă. Elena, soția lui Dorin, povestește că a început să gătească cu apă îmbuteliată, uneori chiar și carbogazoasă. „Avem noroc că ne aduce băiatul apă îmbuteliată de la Botoșani. Câte 20 de bidoane odată. Nu aș putea să car singur”, adaugă bărbatul, care merge în baston. Lipsa apei a însemnat și o reducere a venitului celor doi, care înainte își vindeau legumele la magazinul din sat.
„Au mai secat fântânile în sat, dar niciodată ca în această vară”, spune Dorin Grindei. Situația este identică și în curțile vecinilor, iar pe câmpia din vale o turmă de vaci paște în albia secată a unui pârâu. Bărbatul spune că cel mai greu este pentru vecinii cu animale. Unii se trezesc noaptea pentru a scoate pe ascuns apă cu pompa dintr-o fântână comună aflată la 50 de metri de gospodăria familiei Grindei. „Unii îi ceartă că scot apă de acolo, dar eu îi înțeleg. Ce să facă? Doar nu o sta să se uite la animalele care le mor de sete în curte,” spune Dorin Grindei.
La cei 71 de ani ai săi, bărbatul nu vrea să se lanseze într-o dispută despre cine e vinovat pentru criza apei. „Noi cu toții suntem păcătoși în fața lui Dumnezeu. Iar el ne pedepsește și nu ne dă ploaie. Altcineva nu poate să fie vinovat. Nici orășenii și nici țăranii”, adaugă Grindei.
Colectarea apei de ploaie – o soluție implementată de localnici, dar nu și de autorități
Într-o altă curte din satul Blândești, proprietarii au amplasat un rezervor de un metru cub sub jgheab, pentru a colecta apa de ploaie. Imaginea butoaielor, rezervoarelor și găleților așezate sub streșini este universală în satele care se confruntă cu o criză a apei în Moldova. Dar, în timp ce localnicii încearcă să colecteze apa de ploaie, autoritățile o lasă să se scurgă în canalizare. În România nu există nicio rețea locală pentru colectarea apei de ploaie, deși asemenea soluții sunt deja o realitate în orașe din vestul Europei. În Berlin, autoritățile au construit nouă rezervoare subterane care colectează apa de ploaie, o tratează și o eliberează în canale și lacuri, de unde are șansa să se scurgă lent în acvifere, scrie Deutsche Welle.
Florian Burnar de la APPFE crede că colectarea separată a apei de ploaie de către autorități e o măsură care nu se poate implementa într-o țară care se luptă să asigure nevoile de bază. „Trebuie să rezolvăm, să conectăm toată populația la rețea, înainte să ne gândim la cum să colectăm apa de ploaie”, spune Burnar.
Dar atunci când responsabilitatea de a colecta apa de ploaie este aruncată strict pe umerii cetățenilor, măsurile sunt de cele mai multe improvizate în funcție de posibilitățile financiare ale fiecăruia. O grămadă de vase de toate formele și culorile sunt așezate sub acoperișul casei familiei Popa din satul Ciurea, județul Neamț. Aici locuiesc Silvia Popa (68) și fiul ei Ionuț (38), în vârful unui deal îngălbenit de secetă, la intersecția dintre trei județe: Vaslui, Neamț și Iași.
Din veniturile modeste obținute din apicultură, familia Popa nu și-a permis să monteze jgheaburi. Puțina apă colectată de vasele de sub acoperiș o folosesc pentru a menține în viață câteva rânduri de legume plantate în solar.
2,2 milioane de euro pentru o rețea de apă fără apă în Pâncești, Neamț
În comuna Pâncești, din care face parte și satul Ciurea, există o rețea locală de apă și canalizare, care a costat 2,2 milioane de euro și a fost inaugurată la finele anului 2022. Însă rețeaua furnizează apă locuitorilor rar, doar câteva zile pe anotimp. Apa provine din surse subterane – mai exact, dintr-un foraj făcut de autoritățile locale în vârful unuia dintre cele mai înalte dealuri din comuna Pâncești. „Nu știu ce le-a venit să sape acolo. În Pâncești avem o vale mlăștinoasă, unde pânza freatică e aproape. Se duc oamenii cu butoaie și scot apa din cele două fântâni construite în acea zonă. Eu cred că acolo trebuia să fie și forajul”, spune localnicul Sorin Brașoveanu.
În ultimii ani, fântânile au secat una după alta în curțile localnicilor din satele Pâncești și Ciurea. „E trafic de apă. Se dau ponturi unde mai este apă. Dar degeaba vorbim. Presa nu poate să facă nimic. De altfel, nici noi nu putem”, adaugă Brașoveanu. Ajuns la 56 de ani, bărbatul își amintește că apa era mai mult decât suficientă odinioară – erau izvoare în pădurea din spatele casei, ploi primăvara și toamna, și zăpada de un metru în timpul iernii. „Acum e secetă permanent. Oricine ar veni primar, nu poate să se lupte cu natura. Ne adaptăm, cărăm apă din curtea primăriei, dar nici de acolo nu suntem lăsați să luăm mereu. Ne ducem unde mai găsim”, spune Brașoveanu.
În curtea primăriei din Pâncești se află o fântână adâncă, care a rezistat eroic în timpul secetei din 2024. Într-o după-amiază toridă, Florentin Ancuța trece la pieptul gol drumul principal din sat, care desparte locuința mamei sale de curtea primăriei din Pâncești. Bărbatul de 52 de ani lucrează de două decenii în Italia. S-a întors în concediu și își petrece zilele aducând apă pentru mama sa, care se deplasează în baston. Fântâna din curtea femeii a secat la sfârșitul anului 2023, deși Florentin a investit o mie de euro în denisipare și un hidrofor nou. „Bani aruncați pe fereastră. Singura soluție e să săpăm alta”, spune Florentin Ancuța.
Pe bărbat nu-l deranjează să care apă în concediu, dar e îngrijorat că trebuie să se întoarcă la muncă în străinătate și să-și lase mama să se descurce singură. „Eu nu pot să fac efort. Mai trece un băiat de pe aici să-mi aducă apă. Îi dau 10 lei, dar alteori le dau niște rachiu și nu le mai trebuie nimic. 77 de ani am trăit și nu m-am gândit că o să ajungă rachiul mai ieftin decât apa”, explică Elena Ancuța.
Criza apei aduce cu ea suferință psihică pentru cei mai vulnerabili
În Ciurea, Silvia Popa, o femeie scundă, cu părul vâlvoi și spatele încovoiat de munca în străinătate, spune că este epuizată emoțional de ceea ce numește cerșit de apă. De obicei, femeia se urcă odată la două-trei zile în remorca tricicletei electrice condusă de fiul său și pleacă împreună să caute apă pe ulițele satului. Are două fântâni în curte, una construită în 2019, când s-a întors după 15 ani de muncă în Italia. A doua a construit-o tatăl său în urmă cu 40 de ani. Ambele au secat în 2022. De atunci, cei doi depind de bunăvoința vecinilor și de o fântână comună de la marginea unei ulițe, aflată la 250 de metri de gospodăria familiei Popa. „Dar de acolo scot apă mai multe familii. De câteva ori m-au fugărit, spunând că-mi ajung două găleți pentru gospodăria mea”, spune Silvia.
Înainte de a pleca după apă, femeia trebuie să dea telefoane, să vadă ce vecin e acasă și e dispus să-i lase să-și umple gălețile cu apă. Dar e un proces epuizant. „Trebuie să ne limităm la strictul necesar și nici nu mai știm cum să gestionăm relațiile cu oamenii. Am avut un vecin care mi-a spus că dacă mă mai prinde că iau apă dintr-o fântână o va otrăvi. Nu am mai mers acolo, că nu știi de ce e în stare omul”, continuă Silvia Popa.
Criza de apă nu mai este doar o problemă sezonieră. Fântânile familiei rămân goale și iarna. La început de ianuarie 2025, Silvia și Ionuț Popa căutau în continuare apă în alte colțuri ale satului Ciurea. „E greu. Nu sunt doar eu care nu am apă, dar nu zice nimeni nimic. Parcă suntem bătuți în cap. Ar trebui să mergem la primărie și să cerem să ne aducă apă cu cisterna, să se facă un program de furnizare, orice doar să avem acces la o sursă de apă”, spune Silvia Popa.
„Nu-i nimic mai dureros decât să mergi la poarta omului cu butoiul după tine și să te întoarcă din drum, că nu vrea să-ți dea apă”, explică Silvia Popa.
Antropologa Amber Wutich de la Arizona State University a fost șocată când a descoperit cât de dăunătoare emoțional pot fi sistemele sociale de distribuție a apei. „În comunitățile în care schimburile nu sunt atât de frecvente, parteneriatele sunt imprevizibile, stresante și împovărătoare din punct de vedere emoțional”, spune Wutich. Cercetătoarea crede că singura soluție pentru a îndepărta povara emoțională despre care vorbește Silvia Popa este o reformulare a ceea ce înseamnă să depinzi de alții. „Trebuie să conștientizăm că deja suntem interdependenți și nu e nicio rușine să împărțim resursele. Deja facem asta, dar prin intermediari. Dacă recunoaștem asta, putem schimba modul în care oamenii percep reciprocitatea și să promovăm sisteme bazate pe solidaritate, nu suferință”, adaugă Wutich.
Rămași fără opțiuni, oamenii beau inclusiv apă nepotabilă
La începutul verii trecute, Silvia Popa și fiul Ionuț au fost chinuiți de dureri de stomac, după ce au băut timp de două luni apă dintr-o fântână comună din Ciurea. „Nu știam ce avem. Apoi vecinii ne-au zis că apa din acea fântână nu-i bună de băut, nici de mâncare”, spune Silvia. Deși aveau propriile îngrijorări legate de potabilitatea apei, au folosit-o pentru că nu-și permit să cumpere apă îmbuteliată. Ar trebui să pună deoparte cel puțin 200 de lei pentru a achiziționa necesarul lunar de apă îmbuteliată – un lux pentru gospodăria lor și multe altele din zona rurală a Moldovei.
Regiunea are cel mai scăzut PIB pe cap de locuitor din țară – doar 46% din media UE. Iar locuitorii din comunitățile rurale, care sunt și mai sărace, sunt lăsați să înfrunte cu propriile resurse criza de apă ce bântuie Moldova.
Aceeași imagine a vulnerabililor care consumă cu bună-știință apă nepotabilă, pentru că nu-și permit să cumpere, se repetă și-n satul Fulgu, județul Vaslui. Cei 230 de locuitori din Fulgu trăiesc pe un vârf de deal, unde se poate ajunge doar pe un drum neasfaltat, presărat de cuie căzute din potcoavele cailor. Maria, o femeie văduvă, aruncă găleata în abisul unei fântâni comune din mijlocul satului și, după un minut, o scoate plină cu o apă tulbure, cu reflexii galbene și maronii.
Ea și mulți alți vecini depind de această fântână, după ce puțurile din curțile oamenilor au secat în ultimii ani. „Cei care au avut bani, au săpat mai adânc și au dat de apă. Ceilalți au rămas să se îngrămădească la fântâna asta. Nici la școală nu au apă mai curată. Mergeți acolo să vedeți cum miroase”, spune Maria.
În Coștiugeni, județul Botoșani, Aurelia Andrei (83 de ani) intră într-o cameră scundă care-i servește drept bucătărie de vară cu o găleată metalică. O descoperă pentru a arăta că înăuntru e apă tulbure. „Aștept să să lase nisipul la fund și cu apa asta îmi gătesc, că dacă e să mă duc până la magazin, îmi ia o oră doar să mă duc. Dacă m-aș întoarce cu apă îmbuteliată, nu aș mai ajunge acasă”, spune Aurelia.
În aceeași comună, un sat moare de sete, iar altul aruncă apa în stradă
Coștiugeni e un sat suit pe vârful unui deal îngălbenit de secetă, unde rețeaua de apă nu a ajuns vreodată. Cei aproximativ 500 de locuitori depind de fântâni care au secat în ultimii ani ori sunt la capătul puterilor, precum fântâna de lângă gospodăria Aureliei Andrei. Din vârful dealului, oamenii privesc cu jale spre reședința de comună, Albești, care primește apă de la Prut.
În Albești există o stradă inundată de cel puțin patru luni de o conductă spartă. „Mergeți să vedeți câtă apă curge aiurea. Alții nu au apă, iar aici au curs aiurea zeci de tone”, spun bărbații care s-au adunat la barul din Albești. În vârful dealului, la barul din Coștiugeni, bărbații schimbă informații despre locurile unde se mai găsește apă. Paul, un localnic de vreo 40 de ani preia cuvântul, căci știe cam toate locurile unde se mai găsește apă. S-a întors în concediu după un an petrecut pe yachturi în Olanda. Fântâna din curte încă nu a secat, dar apa le ajunge doar pentru necesitățile minime ale gospodăriei. „Când bagă nevasta la mașina de spălat, trebuie să mă duc cu tractorul să aduc apă de pe dealurile astea, iar apoi îi dau drumul în fântână”, spune Paul. Nu cară apă doar pentru propria gospodărie. Dotat cu o pompă mobilă și două rezervoare de 1.000 de litri, bărbatul a devenit un contact de urgență pentru mulți. „Astăzi am adus 3.000 de litri de apă unui om care are o stână. Cer doar bani de motorină. Ce altceva să facă? Animalele le mor de sete”, spune Paul.
Aici, autoritățile își fac simțită prezența doar prin livrări ocazionale de apă nepotabilă, aduse de cisternele pompierilor. ISU Botoșani spune că serviciile voluntare sunt cele care au adus apă, inclusiv în comuna Albești de care aparține satul Coștiugeni, la solicitarea cetățenilor ori autorităților locale prin apel la 112. Dar sătenii nu au văzut cisterna. Apa, dacă a ajuns în sat, nu a fost împărțită. „Dacă aș fi știut că pot suna la 112, nu mi-aș fi vândut vacile și oile, pentru că mureau de sete”, spune Paul.
Antropologa Amber Wutich recunoaște ce se întâmplă în aceste sate drept „autogestiune”. Când statul eșuează, oamenii își construiesc propriile sisteme de apă și de sprijin social. „Din păcate, autogestiunea este o sabie cu două tăișuri”, avertizează Wutich. „Ajută statul să justifice și mai mult abandonul unei comunități. Pentru a ieși dintr-o criză, comunitățile au nevoie de activism și implicare politică pentru a aborda cauzele profunde, nu doar pentru a atenua simptomele.”
Autoritățile și companiile de utilități aruncă responsabilitatea pe cetățeni
În mijlocul ultimei veri, când sute de localități erau deja sub restricții, Apele Române îi îndemnau pe cetățeni să economisească apă prin: repararea scurgerilor în instalațiile din locuințe, folosirea rațională a apei la baie și bucătărie, folosirea fântânilor pentru irigare, reutilizarea apei, montarea de economizoare de apă pe robinete, colectarea apei de ploaie și adâncirea sau denisiparea fântânilor. În același timp, companii de utilități denunțau „consumul impropriu al apei pentru grădinărit și vegetație”. În Iași, ApaVital susținea că acest consum impropriu e principalul motiv pentru care apa este furnizată la program și doar în anumite localități. „Utilizarea apei potabile în alte scopuri decât cea destinată consumului uman va conduce la restricționarea furnizării”, transmitea și Aquavas în județul Vaslui.
Florian Burnar spune că aceste îndemnuri sunt scoase la înaintare de companiile de utilități când sunt deja puse în situația de a impune restricții. „În momentul ăla, degeaba spui că nu a făcut operatorul investiții, că a ignorat pierderile, că nu face mentenanță la conducte. Situația este tot aceea. Nu avem apă, iar populația trebuie să conștientizeze să aibă un consum responsabil”, punctează directorul APPFE.
Fanny Frick-Trzebitzky, codirectoare a grupului de cercetare Regulate, spune că apele subterane sunt integrate în sisteme socio-ecologice mult mai ample și, prin urmare, soluțiile nu pot fi locale. „Adevărul e că limitarea cantității de apă extrasă din acvifere nu va stabiliza situația. Apele subterane sunt afectate și de destabilizarea altor două procese: reîncărcarea (n.r. alimentarea rezervelor de apă subterană prin precipitații) și scurgerea (n.r. cantitatea de apă din pânza freatică care ajunge în apele de suprafață).” Ea avertizează că odată ce apele subterane prezintă semne de epuizare, e deja prea târziu pentru a interveni, întrucât acestea se recuperează mult mai lent decât apele de suprafață. „E esențial să se acționeze din timp, chiar dacă rezervele de apă subterană par suficiente pentru moment”, adaugă cercetătoarea.
Ea propune soluții pentru oprirea scurgerii apei de ploaie în râuri, prin dezvoltarea de orașe și perisaje care funcționează ca niște bureți uriași. Dar pentru asta „trebuie să lăsăm mai mult sol neacoperit de betoane”, explică Frick-Trzebitzky. De asemenea, e necesar să regândim modul în care folosim apa potabilă. „Chiar avem nevoie de apă potabilă pentru toaletă?”, se întreabă cercetătoarea de la Regulate.
Companiile de utilități pierd jumătate din apa extrasă în România
În timp ce cetățenilor li se cere să economisească apă, cele mai mari pierderi au loc, de fapt, pe drum spre ei. Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC) spune că pierderile de apă din rețea s-au ridicat la 40% în 2024. Dar media este mai mare în regiunea de nord-est, unde pierderile au fost de 51%. Florian Burnar spune că nu există o cifră pentru pierderile de apă asumată de toată lumea. „E un range între 40 și 60%.”
În Botoșani, județ care s-a confruntat cu restricții extinse în furnizarea de apă, pierderile sunt estimate între 65 și 70%. „Multe pierderi sunt subterane. Sunt conducte care cedează și se scurg direct în canalizare, ori apa erodează caverne în subteran, până ce, ani mai târziu, cedează strada de deasupra și doar așa putem identifica unde e pierderea. Avem conduce construite acum 50 de ani, când ciclul lor de viață e undeva la 20-25 de ani”, explică Liviu Ștefan, care a fost demis la sfârșitul lunii noiembrie 2024 de la conducerea Nova ApaServ de către șeful Consiliului Județean Botoșani. Acesta din urmă a argumentat că e nevoie de un suflu nou în compania de utilități, care să implementeze programele de investiții necesare pentru refacerea rețelelor de conducte din Botoșani.
Expertul Florian Burnar spune că schimbarea conductelor vechi a fost mult timp amânată pentru că s-a prioritizat extinderea rețelei pentru a ajunge la câți mai mulți locuitori. Aceste extinderi nu sunt de ignorat – doar în ultimul deceniu, 15% din populația țării a fost conectată la rețeaua de apă. „Ne-am entuziasmat atât de mult cu această extindere, că am uitat că la un moment dat s-ar putea să nu mai avem ce să extindem, pentru că bucata prin care trece apa înainte de a ajunge la extindere este atât de praf încât pierzi mai multă apă decât transporți. Cumva ne-a luat valul și am uitat ce este important”, explică Burnar.
Directorul APPFE spune că nici managementul operatorilor de apă nu a fost întotdeauna cel mai potrivit, pentru că nu au existat planuri pentru înlocuirea conductelor vechii. „Aceste pierderi nu înseamnă doar apă, dar și energie folosită pentru a pompa apa care ajunge să hrănească doar râmele,” spune Burnar.
Ca alte companii de utilități, și Nova ApaServ și-a luat angajamentul față de ANRSC să coboare pierderile la 20% până în 2029. Metodele prin care se va vor reduce pierderile sunt incluse în planul de afaceri al companiei, avizat de ANRSC. Însă instituția a refuzat să transmită acest plan, justificând că ar aduce atingere principiului competiției loiale dintre companiile de utilități din România.
Fostul director Liviu Ștefan spune că nu-i ușor să reduci pierderile de-a lungul celor două mii de kilometri de conducte, multe îngropate sub proprietăți private, și care nu au fost gândite pentru a susține distribuția spațială actuală a populației. „Avem conducte care au fost construite pentru o mie de clienți, iar acum deservesc 50 de mii de clienți”, punctează Ștefan.
Dar pierderile din sistem nu pot fi puse doar în cârca unei infrastructuri învechite și defectuoase. În 2022, Nova ApaServ a pus bazele unui departament antifraudă pentru a-i identifica pe cei care fură apă din sistem. Doar în primul an de funcționare, echipa antifraudă a descoperit o sută de cazuri de consum necontorizat de apă, reprezentând un prejudiciu de peste 120 de mii de euro. „În general, nu sunt oameni săraci care fură. Nu se fură pentru necesitățile unei gospodării, se fură mii de metri cubi. Am găsit și o pensiune cu piscină și saună care consuma fraudulos”, adaugă Sorin Ciobanu, directorul departamentului antifraudă de la Nova ApaServ Botoșani.
În cele mai multe cazuri, compania de utilități ajunge la o înțelegere privind plata de despăgubiri pentru a evita o luptă în instanță. Însă nu le poate factura celor care au furat apă mai mult de doi ani de consum, chiar dacă există indicii că furtul s-a întins pe o perioadă mult mai lungă, în unele cazuri și două decenii. „Până la urmă, e foarte ușor să furi apă”, spune Ștefan.
El nu se abate de la povestea că agricultorii sunt vinovați pentru criza de apă: „Cum altfel se explică faptul că opt luni avem apă și patru luni nu avem, fix când e vremea de udat”. Însă recunoaște că, teoretic, fără pierderi și furturi din sistem, s-ar putea acoperi necesarul de apă din verile secetoase. „Dar să nu uităm că avem conducte care nu au capacitatea de a acoperi cererea dintr-o anumită zonă. Pentru a le schimba, avem nevoie de investiții serioase, care depășesc ce putem accesa noi la nivel local,” punctează Ștefan. În mijlocul ultimei veri, Nova ApaServ a anunțat că va investi 85 milioane de lei pentru reducerea pierderilor până în 2029.
De trei decenii, un sat botoșănean e Sahara Moldovei
În satul botoșănean Cerchejeni, criza apei e o poveste fără început ori sfârșit. Sunt decenii de când fântânile din sat au secat. Și, deși satul se află la doar 40 de minute cu mașina de municipiul Botoșani, rețeaua de apă nu a promis niciodată să ajungă până aici. Într-un bar din centrul satului, localnicii s-au săturat să vorbească despre criza apei. „Ne-au dat la toate ziarele și televizoarele. Au zis reporterii ăștia că suntem Sahara Moldovei”, spune vânzătoarea Alina.
Din 2021, localnicii se aprovizionează cu apă nepotabilă dintr-un rezervor de plastic, amenajat în sat de primăria comunei Blândești. Acesta e umplut dintr-un puț săpat de autoritățile locale după multe alte încercări eșuate, în timpul cărora s-a găsit chiar și gaz sub dealurile din Cerchejeni. În ultima vară, rezervorul a devenit atracție și pentru oamenii din satele vecine, care experimentează prima criză a apei.
„Se cară 30-40 de tone de apă pe zi”, spune Ionuț, care, ajuns la 30 de ani, poate spune că s-a născut, a crescut, și și-a întemeiat până și o familie într-o criză continuă de apă. „Din 2021, îmi umplu fântâna cu apă de la rezervor. Am plecat de acasă acum trei ore ca să aduc apă”, spune Ionuț, care are o remorcă cu un cub transparent de apă în spatele Audiului negru lucios.
La o altă masă din barul sătesc, moș Costache povestește că a cărat apă șase decenii, iar singurul lucru care s-a schimbat e că sătenii au dat colibița pe Audi. „Dar noi trăim cu speranță”, adaugă bătrânul.
Însă speranța ignoră că nu toți sunt egali în ceea ce privește accesul la apă. Pe măsură ce frecvența și intensitatea secetelor va crește, inegalitățile care deja definesc accesul la apă se vor mări. „Dacă ne dorim cu adevărat sisteme de distribuție a apei echitabile, nu îi putem lăsa doar pe hidrologi și ingineri să rezolve criza apei. Trebuie să confruntăm excluziunea politică și socială, nu doar să reparăm conducte”, spune antropologa Amber Wutich.
Timp de jumătate de an, o echipă de jurnaliști din România, Germania (Elena Matera și Antonia Gross) și Italia (Elena Ledda) au documentat criza apelor subterane din UE. Acesta este unul dintre materialele rezultate în urma investigației transfrontaliere susținută de un grant pentru mediu oferit de Journalismfund Europe. În România, eforturile de documentare ale acestei crize au primit sprijin suplimentar prin intermediul Fellowship for Journalistic Excellence, susținută de Fundația ERSTE, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network.
