Seria Noii cititori, coordonată de scriitoarea Adina Rosetti și ilustrată de Oana Ispir, aduce lună de lună recenzii la cărți pentru copii, scrise de copii. În fiecare lună copiii citesc o carte, o comentează împreună și apoi scriu propria recenzie, totul sub îngrijirea Adinei, care vine de fiecare dată și cu extra context.
Tinerii sunt împărțiți în trei grupe, după vârste: 10-12 ani, 12-13 ani și 14+ ani. Luna asta grupă intermediară rememorează pandemia.
Seria Noii cititori este susținută de editura Arthur.
Poate că una dintre cele mai emoționante cărți pe care am discutat-o în cadrul acestei rubrici, Anul pierdut de Katherine Marsh (Ed. Arthur, traducere de Alexandru Macovei) a scos la iveală nu doar rememorări din „vremea Covidului” pe care copiii au petrecut-o izolați în case, dar și câteva istorii reale de familie. I-am rugat pe cei 7 mici cronicari să includă aceste povești și amintiri în recenziile lor care se încheie într-o notă comună, aceea a recunoștinței pentru vremurile bune în care trăiesc acum. Această punere în oglindă a unor perioade negre din istoria mai mult sau mai puțin recentă (foametea anilor ’30 din Ucraina și pandemia Covid-19) îi reușește admirabil scriitoarei care s-a inspirat, la rândul ei, din istoria propriei familii de emigranți ucraineni. Demersul de a recupera astfel, în literatura pentru copii, evenimente istorice traumatice, mi se pare unul extrem de important, mai ales în contextul în care acestea tind să fie uitate sau, mai rău, chiar mistificate, iar tânăra generație își pierde reperele. Iar literatura are această putere de a te face părtaș la istoria trăită, cu toate emoțiile.
🔳 🔳 🔳
Simt că nu există cuvinte în care să descriu ce am simțit citind Anul Pierdut. Am stat mult să mă gândesc cum ar trebui să încep această recenzie, căci am simțit că pentru o carte așa de captivantă ca aceasta, recenzia trebuie să fie pe măsură. Am citit-o pe oriunde am apucat: la petreceri, la școală, acasă, încât, o dată ce am trecut de ultima pagină, eram puțin copleșită de tristețe că nu voi mai putea să o citesc pentru prima oară din nou.
Fără doar și poate, romanul scris de Katherine Marsh este unul de excepție. Deși încearcă să ne păcălească cu faptul că va fi legată de pandemia din 2020, cartea are alte planuri pentru noi. Autoarea a creat o poveste captivantă în care vedem evenimente istorice prin ochii inocenți ai unor copii. Totul începe în casa unui băiat pe nume Mathew care se confruntă cu plictiseala de a fi închis în casă în perioada de lock-down. Locuiește alături de mama și bunica lui, GiGi, față de care trebuie să fie extrem de precauți, căci se numără printre persoanele vulnerabile în fața virusului. Dar ușor-ușor, băiatul se trezește prins într-o poveste de familie fascinantă care se desfășoară cu aproape un secol în urmă, pe vremea când țăranii din Ucraina sufereau de foame, iar politicienii trăiau ca regii. În această poveste, familiile sunt despărțite, lupta pentru supraviețuire nu se sfârșește și orice vorbă spusă greșit te poate condamna la moarte. Iar Mathew urmează să descopere faptul că a fi blocat în casă nu este cel mai rău lucru posibil.
Dar la vremea aceea așa părea pentru toată lumea. Înainte de pandemie, îmi amintesc că am văzut pe stradă un om care purta o mască. Cât de ciudat mi se păruse atunci! Pentru mine, pandemia a fost o etapă în care am descoperit cum e viața doar între cei 40 de metri pătrați ai locuinței mele de atunci. Vai, prin câte aventuri am trecut și eu! Mi-am făcut cort în sufragerie unde mama îmi aducea mâncarea și se dădea drept Glovo. M-am jucat cu plușurile pe balcon și am făcut petrecere în pijamale pe Zoom. Să nu mai zicem de școala online, cu sportul în fața unui ecran dar și cu vizitele online ale lui Moș Crăciun și serbarea online de final de an. Da, pandemia pentru mine la 10 ani a fost plină de aventuri. Și cred că așa trebuie să facem cu orice lucru rău de care ne izbim în viață, să îl luăm ca pe o aventură.
Dar după ce am citit această carte, am început să realizez că există atât de multe evenimente tragice de genul foametei din Ucraina despre care nu știu... Anul Pierdut ne deschide ochii și încearcă să ne arate cum erau vremurile pe atunci și cum doar cei mai puternici reușeau, în timp ce pe supraviețuitori un eveniment ca acesta îi marchează pe viață. Iar faptul că personajele feminine sunt apropiate de vârsta mea mă face să mă întreb cum m-aș fi descurcat eu în locul lor.
Anul Pierdut te face să realizezi că necazurile cu care ne confruntăm noi zilnic sunt o nimica toată, te învață că cel mai important lucru în viață este supraviețuirea și faptul că deciziile pe care le luăm pot schimba complet viața altora. Dar cel mai mult te face să realizezi cât de norocos ești să trăiești în 2025 și, pe lângă asta, într-un loc sigur, alături de familia ta, unde librăriile în care poți găsi asemenea cărți sunt la fiecare pas. (Iris Lungu, 13 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Anul pierdut mi-a arătat cât de norocoși și protejați suntem, dar mai ales ce viață minunată trăim! Autoarea Katherine Marsh realizează anumite legături între marea foamete din Ucraina din anii 1930-1933 și anul 2020, atunci când COVID 19 a început să ne acapareze din ce în ce mai mult. În carte sunt relatate câteva episoade de-a dreptul cumplite despre viața pe care o trăiau cei obligați să suporte foametea, dar și despre îngrijorarea lui Matthew, un băiețel de 13 ani, față de ce urmări ar putea avea Covid-ul asupra lui și a familiei sale.
Matthew devine din ce în ce mai curios în legătură cu viața străbunicii sale, Gigi, care a trăit în vremurile când foametea era mai puternică. Ea îi povestește despre viața și aventurile sale, dar și despre verișoarele cu care s-a întâlnit în cele mai ciudate moduri cu putință.
Eu, personal, îmi amintesc destul de vag episodul catastrofal legat de Covid. Îmi amintesc cum autoritățile veneau la poarta nostră pentru a se asigura că suntem în continuare baricadați în casele noastre, îmi amintesc cum știrile pline de lucruri negative umpleau toate posturile TV. Din nefericire, tatăl meu a avut și el virusul, și țin minte cum trebuia să stau departe de el, pentru a nu mă îmbolnăvi și eu. Din fericire, în familia nostră nu au existat tragedii din cauza Covid-ului, dar în alte familii, da. Deși au existat multe persoane care au părăsit lumea aceasta pe perioada Covid-ului, numărul acestora este doar o părticică din numărul persoanelor care au părăsit lumea în perioadele de foamete de-a lungul istoriei.
Recomand această carte copiilor de peste 12 ani, celor care nu sunt mulțumiți cu ceea ce au sau celor care cred că trăiesc o viață grea, pentru că, credeți-mă, după ce o veți citi, veți vedea că se poate trăi mult mai rău și cu mult mai puțin! Anul pierdut m-a făcut să conștientizez în ce lume minunată trăim, o lume în care avem posibilitatea să ne îndeplinim visurile, una în care putem avea parte de orice ne dorim și una în care îi putem ajuta și pe cei mai puțin norocoși de cât noi să aibă o viață mai bună. Pentru a face lumea acesta să fie un loc și mai bun, trebuie doar să vrem, iar schimbarea va veni de la sine! (Anastasia Pocaznoi, 12 ani, Arad)
🔳 🔳 🔳
În lumea reală, uneori adevărul poate fi confundat cu minciuna, poate fi ascuns, modelat sau chiar deformat cu totul de către cei care încearcă să domine. Și totuși, în cele din urmă, iese la iveală.
În jurul unei astfel de idei este construit romanul scriitoarei Katherine Marsh, intitulat Anul pierdut. Urmărind mai multe perspective, cititorul descoperă, alături de unul dintre personaje, Matthew, un năucitor secret de familie. Acesta se țese în jurul vieții străbunicii băiatului, o supraviețuitoare a Holodomorului. Trei protagoniști, locuri îndepărtate și momente din istorie diferite vor contribui la dezvăluirea adevărului despre viața străbunicii GiGi.
Începutul cărții ni-l prezintă pe Matthew, un băiat de 13 ani, care trăiește, în Statele Unite, experiența restricțiilor impuse de pandemia de COVID 19, în anul 2020. Izolat de tatăl lui (un jurnalist blocat de pandemie în Paris), departe de prieteni, pe care îi poate vedea doar de la distantă, limitat de interdicțiile mamei și speriat că străbunica lui s-ar putea îmbolnăvi. Personajul pare să treacă prin toate stările pe care le-am trăit și noi, în urmă cu puțină vreme. La începutul cărții, mi-am închipuit că romanul a fost numit așa, tocmai pentru că în carte se va vorbi despre acea perioadă în care toți am trăit altfel decât de obicei, datorită virusului amenințător. Însă după puține pagini, povestea continuă cu prezentarea unor lucruri cu totul diferite, dintr-o altă epocă și dintr-un alt loc.
Ajungem astfel să cunoaștem povestea Milei, fiica privilegiată a unui membru de partid din Kiev, Ucraina, țară care în 1932 era parte din URSS. La început, ea crede că adevărul despre lumea în care trăiește este cel prezentat de Stalin și de oamenii de încredere ai acestuia. Până într-o zi, când la ușa ei apare, aproape moartă de foame, Nadia, cea care pretinde că îi este verișoară. Din acel moment, Mila începe să aibă îndoielile despre modul în care Stalin și tatăl ei i-au prezentat realitatea, iar viața ei se schimbă, lăsând loc pentru frică, trădare și pierdere, dar și pentru salvare, într-un mod cu totul neașteptat.
Între aceste două povești, romanul intercalează și descrierea vieții pe care o duce, la New York, în 1932, Helen, fiica unor refugiați ucraineni. La început, în prezentarea fetei, accentul cade pe frământările ei într-o lume față de care se simte diferită prin ceea ce mănâncă, prin limba pe care o vorbește și prin religia pe care o are. Dar aceste dificultăți își pierd din importanță atunci când află despre situația rudelor ei din Ucraina, care mor de foame, în timpul Holodomorului. Surprinsă că toate ziarele dintr-o țară liberă, precum America, încearcă să sufoce adevărul, Helen se hotărăște să scoată la iveală realitatea din Ucraina. Va reuși ea oare?
Urmărind poveştile celor trei copii, cei care vor citi cartea vor afla despre un destin uimitor, potrivind, ca într-un joc de puzzle, fragmente împrăștiate în diverse părți ale cărţii. Holodomorul afectează personajele din roman, deşi acestea trăiesc în epoci diferite. Un alt aspect care îi uneşte pe Mila, Helen și Matthew este faptul că toţi se confruntă cu momente dificile, dar reuşesc să le depăşească şi astfel să se împace cu ei şi cu cei din jur.
La finalul cărții, autoarea vorbește despre originile ei ucrainene. Despre trecutul ei. Citirea acelor detalii m-au făcut să mă gândesc la situația de astăzi a familiilor ucrainene, despărțite de război. Oare destinul Milei, sau al lui Helen se va repeta și în alte forme?
Se pare că, uneori, viețile noastre sunt transformate de lucruri pe care nu le putem controla.
Anul pierdut m-a făcut să mă gândesc la un episod din trecutul familiei mele, care seamănă puțin cu dramele descrise în carte, pe care comuniștii le-au cauzat. Stră-străbunicul meu a plecat, înainte de 1940, în Statele Unite, în speranța că va câștiga mai bine. Când a vrut să se întoarcă la soția și cei șase copii, pe care îi lăsase acasă, în România era la putere regimul comunist. Autoritățile comuniste nu doreau ca oamenii din România să aibă legătură cu Occidentul, așa că i-au trimis o scrisoare, în care i-au spus că dacă va veni, și el și familia lui vor fi duși la închisoare. Stră-străbunicul a murit singur, departe de țara și familia pe care nu le-a mai putut revedea. (Sonia Abrudan, 13 ani, Oradea)
🔳 🔳 🔳
Sinceră să fiu, experienţa mea din timpul pandemiei din 2020 nu a fost tocmai rea. Aveam multe lucruri de făcut şi chiar dacă aş fi vrut să mă plictisesc nu aş fi putut. Ba chiar îmi părea bine că aveam timp să joc jocuri cu familia, să desenez, să citesc. Aşa e când eşti copil şi nu ai griji. Aveam să fiu unul dintre supravieţuitorii lui COVID19, virusul care are să rămână în istorie. Cel puţin, asta era părerea mea atunci, la 10 ani.
Când am citit Anul pierdut de Katherine Marsh am învăţat nu numai să fiu recunoscătoare atât pentru că perioada pandemiei nu ne-a afectat prea tare pe mine şi pe familia mea, dar m-a făcut să mă gândesc şi la simplul fapt că sunt privilegiată, pentru că am cam tot ce îmi doresc, inclusiv un lucru atât de normal cum e mâncarea.
În carte este vorba despre povestea a trei fete care fac faţă greutăţilor foametei din Uniunea Sovietică şi greutăţii de a şti că atâţia oameni suferă, fără a putea fi ajutați.
Personajul Matthew este doar unul dintre copiii care se plictisesc stând în casă pe timpul carantinei şi singurele momente în care simte că-şi găseşte locul făcând ceva este atunci când străbunica sa, GiGi, îi povesteşte despre foametea din Uniunea Sovietică şi despre legătura ei cu cele două verişoare ale sale, Mila şi Helen.
La început povestea nu m-a captivat aşa de tare. Nu reuşeam să intuiesc ce voiau să spună cuvintele de pe spatele coperţii: „Un secret răscolitor.” Capitolele din perspectivele diferite ale lui Matthew, Helen şi Mila erau frumos încrucişate şi fiecare venea la timpul potrivit, dar... acţiunea stătea puţin pe loc. Când apare însă cea de-a treia verişoară, lucrurile m-au luat prin surprindere. Povestea ia întorsături ciudate şi secretul aflat mi-a schimbat total perspectiva asupra poveştii. Acest lucru mi-a placut foarte mult.
O recomand în special tinerilor, dar şi adulţilor. Consider că descrierea ororilor o face o carte care nu este neapărat pentru cei mai mici şi mai sensibil, dar aş zice că oricine o va citi se va regăsi sigur în anumite situaţii prezentate în poveste. (Ștefania Lăzărescu, 13 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Povestea din Anul pierdut este impresionantă prin puterea cu care se prezintă adevărul, atât despre perioadele îngrozitoare prin care au trecut personajele, cât și despre secretele pe care acestea le ascundeau. Fiecare voce, dintre cele trei care spun povestea, aduce noi detalii care completează, treptat, întreaga istorie.
Cele două planuri ale poveștii sunt legate prin intermediul lui Matthew, un băiat de 13 ani care locuiește în America și al bunicii lui, GiGi, alături de care locuiește. Prezentul lui Matthew este anul 2020, în timpul pandemiei de Covid. Băiatul nu poate ieși din casă, astfel că petrece mult timp jucându-se pe calculator. Mama îi ia jocul video și îl roagă să facă ordine în cutiile bunicii. De acolo încep poveștile. Acțiunea se mută în Ucraina, în anul 1930, unde o cunoaștem pe Mila, o fată care înțelege lumea din perspectiva universului în care trăiește și care este dominată de comunism.
Cealaltă voce este Helen, verișoara Milei, care trăiește în America. Ea vrea să ajute familia tatălui său, care trăia în condiții foarte grele, așa că le trimite un obiect valoros, cu gândul ca ei să-l vândă și să procure resurse. Pornind de aici, povestea se complică și aduce la iveală întrebări importante, precum – ce înseamnă un sistem totalitar?; Ce este trădarea? Dar sacrificiul?; Cine are dreptul să judece toate aceste fapte?
Un episod care m-a impresionat este legat de imaginea crudă a Colectorului, unde Mila merge s-o caute pe Nadia și vede suferința adevărată, profundă, prin care se trecea în acea vreme. Mi s-a părut cutremurătoare ideea de a arunca trupurile copiilor în groapa comună.
Astfel, cartea trebuie citită, pentru a înțelege mai nuanțat diferitele situații în care oamenii sunt nevoiți să ia anumite decizii, să se confrunte cu răul, cu suferința extremă. Povestea mi-a amintit de o experiență asemănătoare pe care mi-a povestit-o străbunica mea, care a trăit o perioadă de foamete, alături de familia ei. Erau atât de greu încercați, încât nu mai aveau alimente, nici măcar pentru bebelușul surorii ei, care plângea fără încetare. Atunci, au hotărât să înmoaie o bucată de pânză în apă și să-i dea să sugă, dându-i senzația că este lapte. (Andrei Dinu, 13 ani, Buzău)
🔳 🔳 🔳
Când am primit cartea de la Arthur pentru luna asta, m-am bucurat să văd că face parte din colecția History, unul dintre genurile mele preferate. Recunosc, când am citit pe spatele cărții Anul pierdut că acțiunea se întâmplă în timpul pandemiei de COVID-19, mi s-a părut tare amuzant. Mi s-a părut și absurd că am trăit printr-o perioadă atât de importantă, încât să se scrie cărți despre ea, sau că va fi interesant să citesc despre pandemie, amintindu-mi experiențele mele. Nu știu exact la ce mă așteptam, dar sigur nu eram pregătită pentru cât de frumoasă și tristă va fi cartea.
Povestea începe în 2020, din perspectiva lui Matthew, un băiat de 13 ani din Statele Unite ale Americii, care trăiește din plin pandemia COVID-19. Este prins în casă, să se lupte cu monștrii din jocurile video și cu temele pentru școala online. Locuiește cu mama și străbunica lui, și nu poate ieși din casă mai deloc, pentru a nu o pune pe străbunica GiGi în pericol. Însă romanul este scris din mai multe perspective – lucru pe care eu îl ador la o carte! Trei personaje își spun poveștile: Matthew, Mila (o fată din Ucraina anului 1932) și Helen (tot din același an însă din cealaltă parte a lumii, din SUA). Pe parcursul cărții, narațiunile celor trei personaje se împletesc în cel mai satisfăcător mod posibil, până rămâne una singură: povestea a trei verișoare care își doresc să supraviețuiască și să fie împreună.
Cartea m-a făcut să râd, să plâng, să mă regăsesc în multe aspecte ale vieții din pandemie, iar ocazional să o pun jos și să procesez câte o răsturnare de situație la care nu mă așteptam. Într-un cuvânt: a fost cu adevărat unică. De asemenea, în timp ce o citeam, am aflat informații despre Holodomor. Înainte, nu știam mai nimic despre această perioadă tragică din istoria Ucrainei, dar am învățat multe, atât în timpul lecturii, cât și din nota autoarei de la final, ce explică mai în detaliu evenimentele acelor ani.
Simt că autoarea a surprins bine experiența de a fi copil în pandemie, în special dorul de prieteni și sentimentul de „prins în casă”. Pentru mine, a fost o experiență… palpitantă, cu siguranță! Eram puțin mai mică decât personajele din carte atunci când a început pandemia – în 2020 aveam zece ani. Țin minte că era, în același timp, și o perioadă zbuciumată și una în care nu se întâmpla nimic. În primăvara anului 2020 ne-am luat câine și îmi amintesc foarte clar plimbările, eu cu părinții și cu câinele, cu măști și declarații, să vedem copacii înfloriți. Țin minte îngrijoratul despre familie. Multe dintre rudele mele au făcut Covid, inclusiv eu și părinții – nu recomand!
Mi-a plăcut Anul pierdut și din alt motiv, mai personal. Jumătate din familia mea e din Republica Moldova, iar încă de când eram mică mi-a plăcut să ascult poveștile bunicilor, ale stră-unchilor și stră-mătușilor. Iar cartea aceasta m-a făcut să-mi amintesc de o istorioară pe care am auzit-o de multe ori, pentru că seamănă destul de mult cu acțiunea din Anul pierdut! Este despre o fată pe nume Sasha, a carei familie a murit când ea era mică din cauza foametei din Basarabia (care, pentru cei interesați de istorie, s-a întâmplat puțin mai târziu de Holodomor – între ‘46 și ‘47). Străbunicii mei au găsit-o, au hrănit-o și au adoptat-o. Au crescut-o ca pe propriul copil, dar când Sasha era adolescentă, deci cam pe la aceeași vârstă ca personajele din carte, a fost luată de orfelinat, unde a trăit până a împlinit 18 ani. După aceea, a continuat să îi viziteze pe străbunicii mei și copiii lor, care îi deveniseră familie. Lectura m-a inspirat, iar într-o zi aș vrea și eu să scriu povestea despre Sasha.
Anul pierdut este un roman emoționant și inspirațional despre supraviețuire, combinat cu aspectele și amuzante, și neplăcute ale vieții din pandemie. Sunt sigură că îl voi reciti de multe ori! (Maria Cioflec, 14 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Pentru mine, anul pandemiei Covid-19 nu a fost chiar unul pierdut, pentru că atunci m-am mutat la țară, la bunicii mei. Am petrecut mult timp cu găinile bunicilor mei, fiindcă m-au fascinat de când eram foarte mică. Am învățat multe, multe lucruri despre ele, unele pe care cu siguranță că puțini le știu, cum ar fi că găinile sunt capabile de afecțiune, precum un câine sau o pisică. Deși duceam destul de mult lipsa câtorva prieteni, pandemia nu a fost pentru mine o experiență foarte deprimantă. Desigur, îmi aduc aminte de tensiunea permanentă din casă, de cât de des dezinfecta mama clanțele, atât de des, încât eu îi dădusem porecla de „Doamna Spirt”.
Despre carte, de când am desfăcut-o am știut că este ceva fix pe gustul meu și că Adina m-a nimerit perfect! Anul pierdut pune mult accent pe suferință, în special suferința provocată de Stalin, lucru care m-a făcut să mă întreb, poate a mia oară, de ce unii oameni pot fi atât de cruzi și lipsiți de umanitate.
M-a mișcat faptul că, deși lumea îi fusese prezentată drept una ideală, Mila nu a urmat orbește credințele tatălui ei și nu a lăsat-o pe Nadia pradă suferinței, atât cât a putut. Copiii nu gândesc prin atât de multe prisme, cum sunt obișnuiți să facă adulții, fiindcă nu au atâtea griji și temeri în funcție de care acționează. De aceea, copiii mai au o esență de umanitate, ceva ce unora dintre adulți le lipsește cu desăvârșire.
Dacă autoarea nu ar fi introdus răsturnarea situației de la final, nu ne-ar fi făcut să înțelegem atât de bine emoțiile și trăirile personajelor și să le trăim suferința. Mie îmi place să spun că există două feluri de a înțelege: a înțelege cu mintea, conceptul, și a înțelege cu sufletul, a trăi înțelegerea.
Autoarea încearcă să ne facă să înțelegem suferința, dar nu cu mintea, ci cu inima, cu sufletul, încearcă să ne facă să intrăm în pielea personajelor și să o trăim. Acest lucru nu este nicidecum ușor de realizat, de aceea cred că merită cu siguranță un premiu! De multe ori (cel puțin în cazul meu), poate că am rămâne reci dacă cineva ne-ar spune că Holodomorul a omorât milioane de oameni, însă dacă acel cineva ar reuși să ne facă să trăim cu adevărat suferința acelor oameni, așa cum reușește Katherine Marsh aici, cu siguranță nu am mai rămâne atât de indiferenți. (Ioana Pistol, 14 ani, jud. Vâlcea)