Pentru acest Top 10 am pornit de la principiul stabilit anul trecut: numai filme distribuite în cinematografe (sau, acolo unde e cazul, direct pe platforme VoD) de-a lungul lui 2023. Am încercat astfel să pun puțină ordine într-o practică de receptare a filmelor care, pe urma ecranelor tot mai numeroase, se dovedește din ce în ce mai haotică și mai capricioasă.
Am mai adăugat o constrângere: niciun film românesc în clasament, pentru că la acest capitol, după cum se știe, nu prea au fost surprize. Cu excepția celui mai recent titlu de Radu Jude, niciun alt film nu a mai detonat pe ecrane o asemenea șarjă audiovizuală ca în cazul Febrei lui Petrov, filmul lui Kirill Serebrennikov pe care anul trecut l-am pus în fruntea listei. Din punctul ăsta de vedere, am avut o recoltă mai puțin obraznică, dar din care nu au lipsit emoțiile de tot soiul.
10. L’Innocent/Inocentul (Louis Garrel, 2022)
Louis Garrel s-a jucat mereu: puțină originalitate, dar foarte multă vervă cu bricolajul în filmografia deja consecventă a acestui actor-devenit-regizor, care nu se dă în lături de la felurite experimente de gen, de la heist movie la burlesc. Aici, joaca devine tot mai complexă, tot mai substanțială – încă puțin și vom fi obligați să îl considerăm pe Garrel un artizan cu acte în regulă, care depășește pastișa anecdotică pentru a ne livra un conținut doar al său, emancipat de moștenirea impunătoare a înaintașilor.
9. Un beau matin/O dimineață minunată (Mia Hansen-Løve, 2022)
Putem conta oricând pe cinemaul Miei Hansen-Løve. În Un beau matin, aceeași împletitură dintre tristețe și optimism se strânge în jurul unor vieți bulversate de doliul, care pare tot mai aproape și va veni negreșit. Un film un pic prea posh pentru a deveni cu adevărat zdrobitor, dar care deschide, în siajul său, falia unor existențe prinse în vârtejul unei dureroase normalități: de la iubiri stinse la noi începuturi, cineasta nu abdică niciodată din dreptul promisiunii unei zile de mâine mai îngăduitoare.
8. Kuolleet lehdet/Frunze căzătoare (Aki Kaurismäki)
Ne-a fost dor de Aki Kaurismäki. În Frunze căzătoare, el e același dintotdeauna, atent la rift-urile sociale (și, mai ales, anti-sociale) din centrele urbane contemporane, cu destinele lor trecute sub tăcere, anonimi alienați care îngrașă buzunarele unor mai-mari. Din rigoarea acestei priviri ce amestecă pasiunea pentru cinema și temporalitățile decalate, contradictorii se naște o pildă aproape utopică – și, deci, deloc imposibilă – despre salvarea prin iubire.
7. La Nuit du 12/Noaptea de 12 (Dominik Moll, 2022)
Probabil cel mai confidențial film al acestei liste, La Nuit du 12, câștigător la Premiile César în 2022, a iluminat câteva săli românești prin ambiția sa de a nu trișa cu realitatea. Ambiție cu atât mai salutară cu cât la mijloc e o anchetă polițienească care ajunsă în impas – exemplul-tip al pasului bătut pe loc și al frustrării care se pogoară asupra tuturor celor implicați. Pentru Dominik Moll, cinemaul nu e nicidecum mântuire miraculoasă; e ceea ce conferă lucrurilor nedrepte un ecou pătrunzător și persistent – nicio ieșire din acest blocaj –, capabil să le facă intolerabile în ochii orișicui.
6. Saint Omer (Alice Diop, 2022)
Primul film de tribunal al acestei liste transpune abordarea empatică a documentaristei Alice Diop într-o ficțiune sobră despre rasism în Franța. Nimic strident în acest debut remarcabil, doar certitudinea că, în cinema, absența oricărui efect de semnătură emfatică e o cale necesară. Cu Saint Omer, Alice Diop se impune ca cineastă aptă să transforme traumele colective ale minorităților în mărturii cinematografice care exclud orice formă de vulgaritate. Un dispozitiv fără facilități sau scurtături, care vede în film o artă eminamente adultă.
5. The Killer (David Fincher, Netflix)
Cu exploziile sale paroxistice care agită un personaj aparent imperturbabil, The Killer a fost un șoc. După începutul pedant – de fapt, o glumă –, a înflorit într-un film metodic despre vizibilitate în societatea contemporană. Acest asasin plătit, cu vorbele sale de duh cu tot, e doar un pretext: Fincher privește aici lumea cu o curiozitate nesperată, scormonind după semnele sale cele mai triviale, cele mai neglijabile, din care face materia unei odisei negre, pe urmele unui om care nu vrea decât să rămână ascuns.
4. Anatomie d’une chute/Anatomia unei prăbușiri (Justine Triet)
Tot un film de proces, și unul inevitabil mai pop, date fiind copioasele sale resurse imagistice, de la simulări grafice la reportaje de actualitate. Anatomie d’une chute este hitul arthouse al anului, în al cărui succes nu e obligatoriu să dibuim ceva necurat. Dimpotrivă, cu întrebările pe care le presară voluptuos, cu răspunsurile sale obligatoriu parțiale, filmul promite să instaleze un dubiu durabil în magma actuală a imaginilor care ne terorizează cu promisiunea lor de a livra adevărul. Departe de un asemenea optimism, filmul e o colecție de footage disparat care îmbogățește densitatea realului, în aceeași măsură în care îl face tot mai alunecos.
3. Heojil Kyolshim/Decizia de a pleca (Park Chan-wook, 2022)
Park Chan-wook rămâne un maestru incontestabil al virtuozității formale. Toate giumbușlucurile de care e capabil sunt puse aici în slujba unei drame care deșiră sufletul, surprinsă în flamboaianța sa deopotrivă atemporală (filmul capătă o formă de transcendență sentimentală) și perfect racordată la prezent (lumea e plină de gadget-uri). E de văzut dexteritatea cu care Park integrează aceste noi dispozitive în mașinăria sa infernal de bine unsă, cea care sfărâmă omul aruncându-l din înălțimele extazului amoros până în hăurile negării de sine.
2. Killers of the Flower Moon/Crimele din Osage County: Bani însângerați (Martin Scorsese)
Îl așteptam înfrigurați, și nu ne-a dezamăgit: Killers of the Flower Moon este Scorsese în forma olimpică, cu suflu epic, precizie a decupajului și o claritate morală capabilă să zgâlțâie din temelii certitudinile complezente ale Americii. Lucrând cu aftermath-ul mitului fondator al națiunii, cel care a mușamalizat un genocid și a oferit câteva western-uri frumoase, dar incapabile să înlăture culpa sângelui vărsat, filmul se afirmă ca reprezentare crepusculară a acestui imperiu care nu a încetat vreodată să își investigheze originile, din partea celui mai iscusit realizator al cinemaului american mainstream – cel cu viziune personală și cu panaș financiar – încă în viață.
1. Roter Himmel/În bătaia focului (Christian Petzold)
N-am încetat să mă gândesc la Roter Himmel din clipa în care l-am văzut. Cum aș fi putut? Odată arborată estetica sa simplissimă, aproape televizuală, filmul face loc unei sfâșieri cu bătaie lungă, care amenință să mistuie totul în calea ei, de la formă la conținut. Mai e posibil să spunem vechile povești ale bătrânei Europe, cele cu băieți îndărătnici și fete frumoase, în pragul apocalipsei? Mai e etic să vehiculăm o asemenea pretinsă normalitate care nu face decât să excludă pe oricine e altfel? Prin gestul său clar ca bună ziua, aproape didactic, Christian Petzold livrează filmul cel mai îngrijorat al anului, cel în care se amestecă vinovăția escapismului și necesitatea difuză de a acționa. E un film paranoic de cuminte, însărcinat să privească schimbarea în ochi (nu e deloc ușor), poate ultimul de genul său dinainte ca nimic să nu mai fie la fel.
