Angela Marinescu urmează să primească premiul special Scrisul sau Viața în cadrul Galei Premiilor Sofia Nădejde – ediția a V-a, care va avea loc pe 17 octombrie, ora 19.00, la Apollo111.

Cu acest prilej am pregătit o microantologie din poezia Angelei Marinescu, „regina punk” a literaturii contemporane, cum îi spunea în motivația premiului Elena Vlădăreanu, inițiatoarea proiectului Zilele Sofia Nădejde.

Am ales câte un poem din toate volumele publicate de poetă în ultimii 30 de ani, după căderea comunismului; cum lungimea textelor a fost un criteriu de selecție, am lăsat totuși deoparte volumele Limbajul dispariției (2006) și Fugi postmoderne. Poeme din ce în ce mai inexacte (2000). Poemele sunt reproduse în ordinea inversă a apariției, începând cu cele mai recente.

***

sunt o femeie care vrea să-și extragă sânge din propriile-i poezii
sângele să fie numai al poeziilor ei
să nu fie sânge încărcat de informații străine
am versuri numai ale mele
„miroase a diamante”
este versul meu și numai al meu
și presupune că urăsc materia
deși mă scald în materie ca în burta mamei
când eram un făt urât, visceral, în plină transformare
pe cer ca și pe pământ se petrece transformarea pe care o simt
în zadar frumusețea pare să fie în afara noastră
frumusețea este numai înăuntrul nostru
înăuntrul înseamnă nebunie
nebunia este singurul instrument care schimbă lumea
științific vorbind, nebunia este
șobolanul mecanic
ce face balet în întunericul compact
al planetei

(Păsările pe cer țipă, 2021)

***

cu șalul meu oranj
de mătase
înfășurat
pe mânerul cuțitului
în timpul luptei
cu aparatul tehnic
al bărbatului

(Jurnal scris în a treia parte a zilei & Soldat: umbre ale trecutului pe câmpul de  luptă, 2019)

Insinuare pe lângă o ființă ciudată

vorbeam în șoaptă, cu o ființă ciudată, nu o puteam
defini, dimpotrivă, mă delimitam de ea, nu voiam
s-o ating sau măcar s-o privesc,
eram detașată, ca un obiect sexual
ce imploda, chiar atunci, în fața ei
și îi spuneam: „eu merg pe intensitate”,
adică pe intensitatea masivă și rece pe care
ți-o dă boala

care te urmărește de-a lungul timpului, orice ai face,
fără de care nu se mai poate trăi și nici respira,
atât de tare
încât ți se face greață și îți vine să vomezi
mereu și trebuie să-ți bagi degetele în gât.

gâtul, adică beregata
prin care naziștii veniți la putere
îți introduc șobolanul roșu direct în stomac.

singură, boala este aceea care îți exacerbează
instinctul sexual, îi spuneam, umilă, și te complexează,
pe drept cuvânt,
deoarece devii o nenorocită
încât nici măcar nu mai poți să-ți recunoști
profundele imperfecțiuni intelectuale și nici profesionale,
poate doar
credința, cacofonia și oligofrenia (triada indestructibilă
a sufletului feminin)

să aparțină, oare, intensitatea noninteligenței mele
feminine
sau instinctului morții ce înaintează prin vene, ca puma,
ce distruge pe măsură ce se insinuează,
ce rupe pe măsură ce-și caută locul necunoscut
al animalului ce se retrage-n întuneric
și atunci pare meschin
și dispare

(Intimitate, 2013)

XXX

îi sun pe cei zdrobiți
care îmi răspund
cei puternici
și indiferenți
au robot
sunt grăbiți
și vomită sânge
prin firul de telefon
ca prin gât
cruzimea nu are margini
când este vorba
despre vocea cuplată cu tehnica
cea mai recentă
mie îmi place să observ
diferența
așa cum îmi place

erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse

(Probleme personale, 2009)

„o toamnă ca oricare alta”

„o toamnă ca oricare alta”, poate a spus cineva înainte
această propoziție melancolică
și, dintr-o dată, deziluzia nu mai are margini.
cuvintele miros puternic a rinichi protejat cu sila
„se scapă pe ele”, nu-și mai controlează ritmul
dezintoxicării de mai vechile lor obiceiuri.
aș putea să spun: „urinez pe tine, poezie”.
este ca și cum aș spune: „celui ce nu are tată, 
nu i se albește decât părul pubian
și acela, doar în preajma morții”.
a dispărut elementul castrator,
porcul ce plânge și horcăie,
și șira spinării tăiată în două de sus până jos.
a dispărut în ceață.
îmi amintesc că nu mai am tată
cu fața scăldată într-o lumină rece.
și, din nou, iese din umbră, cu părul șiroind de apă,
copilul acela lung,
ce pleacă,
se îndepărtează
cu limba
scoasă

(Întâmplării derizorii de sfârșit, 2006)

***

mă pregătesc rece și cu ochii înguști
mă pregătesc ca o cămilă să-mi umplu cocoașa
mea viscerală ca un preot îngenunchiat
în fața unei fetișcane
să străbat un deșert dur o iarnă
întreagă o primăvară și o vară
ar putea fi chiar un anotimp în infern
al unei absențe ce mă așteaptă
absență ca o adiere te-am văzut aievea
mi-a spus într-o zi la telefon iova
mi am uitat
nu mai am nici o viață am uitat
ce-i aia viață îmi aduc aminte
ca prin ceață
viața este paralelă cu anii cei mai de pe urmă
îmi expun brațele și pântecul molatec

ca fruntea ușoară a unui poet fracturist

nu-mi pasă de poezie decât o dată pe zi
când uit de ea ca de o sărbătoare
pe care am sărbătorit-o
câte sărbători am trecut cu vederea
atâta poezie am scris

(Tăcere sexuală, 2003)

Barman, dă-mi o cafea scurtă și tare pentru ca să-mi pot transfigura acest poem opac

Poemele mele sunt simple negre și tari și sparg microfonul
nu sunt fracturiste sunt integral comuniste
cu ele am trecut prin comunism ca o șobolancă aprinsă
la amândouă capetele
am fost o călugăriță parfumată uscat pe hainele strâmte
și lungi până sub pământ
am tras fumul iluziei până în gât.
m-am drogat cu morții și cu viii. le-am furat versuri.
mi-am băgat în venă cântecele sinucigașilor roșii.
mă sprijin de umbra mea tare ca piatra.
Nu mă interesează privirile celor ce îmi măsoară
lungimea fustelor crăpate și negre.
le dau cu tifla femeilor ce-mi umblă fragil pe la spate.
beau vodcă fără nici o rușine. Îmi provoc plăcere fără nici o rușine.
sunt o toxicomană bătrână și geloasă. nu-mi mai urmăriți poezia.
urmăriți-mă pe mine. poezia mea sunt eu.

mă întind leneșă de-a lungul poeziei mele.
plămânul stâng iese în afară plin de sânge ca un falus.
mă joc cu viermii din cutia neagră a avionului XXL 1941
prăbușit.

(Îmi mănânc versurile, 2003)

Blues

A venit toamna cu pași de animal sălbatic și mă plimb
direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o
vârstă când vârsta nu mai reprezintă nimic decât un
sentiment al ratării fără margini
și totuși, când apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,
devin Atentă ca și în preajma morții. 
Criticul se află pe post de conducător de țară, de șef de
Partid, de Secretar General de Redacție, de Pește ce are
în subordine un harem de poeți travestiți în cocote de rasă. 
scriu toți cu degetele înmuiate în carne proaspătă de vițel
și se șterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,
câteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.
eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,
cum a trecut el pe drumul palid al vieții. sunt anonimul 
cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rânduri
ușoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,  
să scriu despre mine nu despre alții, să mă mântui în fața 
familiei mele.
sunt anonimul cu haine de călugăriță, care se ceartă cu Dumnezeu,
îngenuncheat, pe una dintre străzile cenușii ale orașelor lumii. 

(Blues, 1997)

Poveste de iarnă

De multe ori, iarna, priveam cum bărbatul umil
din colțul străzii se așeza pe treptele înnegrite de fum
ale catedralei Sf. Iosif și își tăia o pâine
cu un cuțit de fier.

veneau în grupuri sportivii și, mai ales, campionii;
ținta era chiar în mijloc.

am ridicat mâna și am făcut ordine.
am înghițit carne și am făcut război.
mi-am smuls părul și am făcut poezie.

cu trupul întins, pe treptele înnegrite de fum,
Animalul Tăiat horcăie, încă,
și sângele țâșnește
pe fața celui care îl taie.

(Cocoșul s-a ascuns în tăietură, 1995)

Înaintez, greu

Înaintez, greu, în lanul subteran al unui
câmp necunoscut
de câte ori îmi este frică îmi amintesc
sexul; fără nici o îndoială, sunt Bâlbâitul.
hei, drumul plin de praf al crimei.
hei, legile de fier ale poeziei. 
hei, lumina care îmi arde fruntea.

pe creier, Arhitectul îmi proiectează,
cu grijă, puțină poezie,
în plin soare.

vasul de fier.

(Parcul, 1991)

---

Fotografie principală de Alina Ușurelu, via Premiile Sofia Nădejde/fb